Hotărâri CEDO

Chiar și în condițiile care unele dintre deciziile care au menținut arestarea preventivă a reclamantului au repetat motivele deciziilor anterioare, Curtea a observat că aceste decizii au fost pronunțate într-un interval relativ scurt de timp, respectiv 6 luni. Nu poate fi considerat că motivarea inițială ar fi devenit lipsită de relevanță în această perioadă de timp.

Cu privire la diligența manifestată de către autorități, Curtea a observat că ancheta a fost de o complexitate considerabilă, având în vedere natura infracțiunilor, numărul persoanelor acuzate, procedura complexă de strângere a probelor și măsurile speciale legate de criminalitatea organizată. Mai mult, ancheta a devenit din ce în ce mai complexă pe parcursul ei, fiind necesare noi audieri, confruntări între inculpați și adunarea de informații de la toate societățile private implicate în furnizarea de bunuri.

În cadrul situaţiei de fapt[1], Curtea a reținut că reclamantul, un fost director de vânzări la o societate de furnizare a energiei electrice cu capital de stat, a fost urmărit penal împreună cu alte 20 de persoane în legătură cu săvârșirea de infracțiuni de natură economică privind procedura de achiziții publice desfășurate în mod nelegal.

În data de 8 aprilie 2005, acesta împreună cu alți 4 acuzați au fost aduși în fața Tribunalului Timiș cu propunere de arestare preventivă. Procurorul a precizat că reclamantul a încercat să compromită unele probe, după demararea urmăririi penale împotriva directorului general al societății.

Toți cei aduși în fața instanței au fost informați cu privire la acuzațiile care le erau aduse și le-au fost luate declarații care au fost consemnate. De asemenea, avocații acestora au avut cuvântul, prezentând fiecare argumentele apărării, fiecare inculpat având ulterior ultimul cuvânt.

După analiza tuturor probelor și argumentelor, Tribunalul a admis printr-o încheiere propunerea procurorului de arestare preventivă. Motivele pentru care a fost admisă propunerea au fost următoarele: faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile presupuse a fi săvârșite era mai mare de 4 ani, inculpații au abuzat de funcția publică în care fuseseră învestiți, valoarea mare a daunelor pecuniare și faptul că inculpații încercaseră să contrafacă mijloace de probă. Sub acest ultim aspect, Tribunalul a reținut că, după începerea urmăririi penale, inculpații au încercat să contrafacă minute ale întâlnirilor comisiei de evaluare a ofertelor de achiziții publice. Curtea de Apel a menținut decizia cu aceleași argumente.

Starea de arest preventiv a fost prelungită în mod succesiv până la data de 20 iulie 2005. În data de 8 august 2005, procurorul a emis un rechizitoriu pe cuprinsul a 190 de pagini, bazat pe probele conținute în 29 de dosare, având fiecare în jur de 400 de pagini, care priveau urmărirea penală a 44 de persoane, angajați ai societății publice, precum și ai altor 4 societăți private, furnizori de bunuri care se presupune că au fost cumpărate cu nerespectarea legislației achizițiilor publice.

Arestarea preventivă a durat și după trimiterea în judecată, până în data de 18 octombrie 2005, când Curtea de Apel a casat încheierea de menținere a stării de arest din cauza unei neregularități procedurale. Reclamantul a fost eliberat în ziua respectivă.

În cauză, detenția provizorie a reclamantului a durat din data de 7 aprilie până pe 8 octombrie 2005, prin urmare un total de 6 luni și 11 zile. Având în vedere complexitatea cauzei, durata nu a părut la prima vedere excesivă.[2] În orice caz, Curtea a verificat dacă instanțele naționale au prezentat motive relevante și suficiente pentru justifica detenția provizorie a reclamantului pentru întreaga perioadă.

Curtea a notat că detenția provizorie a reclamantului a fost dispusă de către autoritățile legal competente și în cadrul intervalelor prescrise de lege, pentru următoarele motive: (i) bănuiala legitimă că reclamantul a săvârșit infracțiunile de care a fost acuzat; (ii) reclamantul a încercat să compromită probele, după începerea urmăririi penale. Prin urmare, în lumina propriilor declarații ale reclamantului în fața organelor de urmărire penală, Curtea a acceptat că instanțele naționale aveau motive suficiente să creadă că exista un risc real, ca, dacă era eliberat, reclamantul să fi încercat din nou să compromită probele sau să influențeze martorii.

Chiar și în condițiile care unele dintre deciziile care au menținut arestarea preventivă a reclamantului au repetat motivele deciziilor anterioare, Curtea a observat că aceste decizii au fost pronunțate într-un interval relativ scurt de timp, respectiv 6 luni. Nu poate fi considerat că motivarea inițială ar fi devenit lipsită de relevanță în această perioadă de timp.

În continuare, Curtea s-a declarat mulțumită de modul în care instanțele naționale au analizat necesitatea menținerii arestării preventive, acestea nu s-au folosit de motivări stereotipe.[3] Deciziile menționate analizează în detaliu suspiciunile existente față de fiecare inculpat cu privire la infracțiunile imputate, incluzând și încercările de a compromite probele, precum și referiri la probele pe care se bazează suspiciunile.

Prin urmare, Curtea a considerat că motivele oferite pentru arestarea preventivă a reclamantului au fost relevante și suficiente.

Cu privire la diligența manifestată de către autorități, Curtea a observat că ancheta a fost de o complexitate considerabilă, având în vedere natura infracțiunilor, numărul persoanelor acuzate, procedura complexă de strângere a probelor și măsurile speciale legate de criminalitatea organizată. Mai mult, ancheta a devenit din ce în ce mai complexă pe parcursul ei, fiind necesare noi audieri, confruntări între inculpați, adunarea de informații de la toate societățile private implicate în furnizarea de bunuri.

Așadar, Curtea a ajuns la concluzia că autoritățile au acționat cu diligența necesară în instrumentarea dosarului. Astfel, rechizitoriul a fost întocmit la 4 luni de la momentul arestării preventive a reclamantului, iar după ce a fost trimis în judecată, audierile au avut loc la intervale rezonabile.

Notă:

Decizia rezumată mai sus aduce în discuție o problemă actuală din practica judiciară română, respectiv motivarea încheierilor de menținere sau de prelungire a arestării preventive și tiparul care se observă de la o încheiere la următoarea. În acord cu opinia practicienilor[4], și în dezacord cu opinia teoreticienilor[5], considerăm că aceste repetiții sunt inevitabile, din cauza timpului relativ scurt dintre încheieri precum și a obligației de rezervă ce incumbă judecătorului anterior sentinței pe fond.

Din decizia Curții de mai sus am putea extrage că problema nu este reprezentată de repetarea în sine a motivărilor, ci de a analiza dacă ele cu adevărat mai subzistă de la o menținere la următoarea, dacă mai sunt relevante. Altfel spus, repetarea motivelor nu echivalează în mod necesar cu lipsa unei motivări în concret a prelungirii arestării preventive, mai ales atunci când momentul dispunerii arestării preventive este relativ apropiat cu cel al prelungirii/menținerii.

Cauza de față se distinge de hotărârile pronunțate în cauzele Calmanovici c. României și Jiga c. României[6] întrucât în cauzele respective jurisdicțiile interne s-au mulțumit cu reluarea motivelor din Codul de procedură penală și cu adăugarea în mod generic a motivului care ținea de buna desfășurare a anchetei penale. În hotărârea redată mai sus instanțele naționale au făcut referiri concrete la funcția inculpatului, prejudiciul mare generat de săvârșirea infracțiunii, precum și la o încercare de alterare a mijloacelor de probă care poate naște prezumția că, în ipoteza punerii în libertate, inculpatul ar încerca din nou să compromită probele sau să influențeze martorii.

Cu privire la durata arestării preventive, cauza trebuie pusă în antiteză cu Tiron c. României[7] unde reclamantul a fost arestat preventiv timp de 1 an, 5 luni și 3 săptămâni pentru infracțiuni fals, delapidare și evaziune fiscală. Curtea a reproșat atunci că instanțele naționale nu au motivat în ce manieră, odată cu trecerea timpului, reclamantul ar mai constitui un pericol pentru ordinea publică sau pentru ancheta penală. Mai mult, Curtea a fost uimită în mod particular că refuzul instanțelor naționale de a a-l elibera pe inculpat s-a întemeiat pe motivarea că acesta nu ar fi recunoscut anumite fapte în timpul urmării penale. Curtea a apreciat că asemenea motive nu numai că nu pot justifica privarea de libertate, ci aduc atingere dreptului la tăcere și de a nu contribui la propria incriminare. Așadar, concluzia Curții a fost că instanțele naționale nu au prezentat motive pertinente și suficiente pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în arest preventiv.