Hotărâri CEDO

Pretențiile reclamanţilor, care priveau modalitatea în care pensiile lor au fost calculate, nu pot fi considerate ca având o bază suficientă în jurisprudenţa internă, cât timp interpretarea dată de instanțe materiei a fost divergentă, cum reiese din decizia nr. 40/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii. Nu există vreun indiciu că, la data respingerii acţiunilor reclamanţilor, exista o jurisprudenţă bine stabilită în sensul recunoașterii creanţelor acestora.

Nu poate fi vorba despre o ”speranţă legitimă” în situația în care există o divergență cu privire la interpretarea şi aplicarea corectă a legii interne, iar pretențiile reclamanților sunt, prin urmare, respinse de instanţele naţionale. Rezultă că reclamanţii nu au avut ”un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie.

Prezentarea deciziei

Potrivit deciziei de inadmisibilitate din 6 martie 2012 din cauza Dumitru David şi alţii împotriva României (cererea nr. 54577/07), reclamanţii au fost pensionați pentru limită de vârstă, în temeiul Legii nr. 3/1977. Ei au fost angajaţi în industria minieră sau în aceea a căilor ferate, lucrând în condiţii încadrate în grupa I de muncă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 3/1977.

Aceste cereri se referă, în esenţă, la recalcularea pensiilor, în baza Legii nr. 19/2000, precum şi la soluţiile pretins a fi diferite, date unor cereri similare, de curţile de apel, în funcţie de stabilirea, după caz, a stagiului complet de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de recalculare a pensiilor în sistemul public, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 în baza Legii nr. 3/1977 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă la 20 sau 30 de ani.

În acest cauze, stagiul complet de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de recalculare a pensiilor în sistemul public a fost considerat a fi de 30 de ani. Reclamanţii au susţinut în faţa instanţelor naţionale că stagiul complet de cotizare pentru recalcularea pensiilor lor este de 20 de ani, iar dacă ar fi fost luat în considerare, le-ar fi dat dreptul la un cuantum al pensiei sporit.

S-au invocat două argumente juridice.

În primul rând, s-a susţinut că reclamanții ar trebui să aibă parte de acelaşi tratament ca şi persoanele care au lucrat în condiţii "speciale", în baza art. 20 şi 43 din Legea nr. 19/2000, şi beneficiază de pensie după intrarea în vigoare a acestui act normativ, respectiv de luarea în calcul a unei perioade contributive de 20 de ani. În al doilea rând, s-a susţinut că interpretarea corectă a art. 14 din Legea nr. 3/1977 ar însemna un stagiu complet de cotizare de 20 de ani. Mai mult, decizia nr. 40/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a recunoscut un stagiu complet de cotizare pentru recalcularea pensiilor de 20 de ani, aşa cum prevedea art. 14 din Legea nr. 3/1977. Această abordare a fost urmată de alte curți de apel, care au admis cereri identice formulate de foştii colegi ai reclamanților.

Cererile reclamanților privind recalcularea pensiilor lor, în baza unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani, au fost respinse irevocabil, de anumite curți de apel.

Reclamanţii s-au plâns de faptul că dreptul lor la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie, a fost încălcat în considerarea soluţiilor divergente adoptate de instanţele naţionale, în cauze identice referitoare la recalcularea pensiilor pentru persoanele al căror drept s-a deschis în baza Legii nr. 3/1977, în ce privește stagiul complet de cotizare luat în considerare. Reclamanţii au susţinut că astfel de hotărâri, pronunțate în perioada 2005-2010, confirmă existenţa unei jurisprudenţe neunitare a curților de apel din întreaga ţară, în ciuda soluției oferite de decizia nr. 40/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

Reclamanții au mai arătat că soluţiile divergente au dat naștere unor discriminări,  încălcându-se art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenţie, coroborat cu art. 6 din Convenţie. Totodată, se indică încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie, invocat separat, precum și combinat cu art. 14 din Convenţie, considerându-se că hotărârile judecătoreşti favorabile obţinute de alte persoane aflate în situații similare au dat naștere unei ”speranțe legitime”, în sensul că și reclamanții vor avea parte de un tratament similar și de o pensie într-un cuantum superior.

Asupra art. 14 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenţie, combinat cu art. 6 din Convenţie

Curtea a considerat că nu poate determina, în baza probatoriului aflat la dosar, admisibilitatea acestor plângeri şi, prin urmare, este necesar, în baza art. 54 par. 2 lit. b din Regulamentul Curţii, să se comunice Guvernului pârât aceste capete de cerere.

Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie, invocat separat, precum și combinat cu art. 14 din Convenţie

Curtea a reținut, de la bun început, că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie se aplică doar pentru bunurile actuale ale unei persoane. Astfel, veniturile viitoare nu pot fi considerate "bunuri", cu excepţia cazului în care dreptul a fost deja câştigat sau este sigur că va fi plătit (a se vedea, spre exemplu, Koivusaari şi alţii c. Finlandei, decizie din 23 februarie 2010, nr. 20690/06). Cu toate acestea, în anumite circumstanţe, o "speranţă legitimă" de a obţine un "bun" poate beneficia, de asemenea, de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c. Slovaciei [MC], par. 52).

Cu toate acestea, nu poate fi vorba despre o ”speranţă legitimă” în situația în care există o divergență cu privire la interpretarea şi aplicarea corectă a legii interne, iar pretențiile reclamanților sunt, prin urmare, respinse de instanţele naţionale (Kopecky c. Slovaciei [MC], par. 50).

În speţă, pretențiile reclamanţilor care priveau modalitatea în care pensiile lor ar fi fost calculate nu pot fi considerate ca având o bază suficientă în jurisprudenţa internă, cât timp interpretarea dată de instanțe materiei a fost divergentă, cum reiese din decizia nr. 40/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii. În plus, având în vedere probele dosarelor, nu există vreun indiciu că, la data respingerii acţiunilor reclamanţilor, exista o jurisprudenţă bine stabilită în sensul recunoașterii creanţelor acestora.

Rezultă că reclamanţii nu au avut ”un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie.

Așa cum Curtea a reţinut în mod constant, articolul 14 din Convenţie completează celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor sale adiționale. Art. 14 nu are o existenţă independentă, deoarece acesta are efect numai în legătură cu "exercitarea drepturilor şi libertăţilor" protejate de aceste dispoziţii substanțiale. Dreptul garantat de art. 14 poate apărea ca autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca el să fie încălcat fără a se constata și o încălcare a dreptului în legătură cu care a fost invocat. Constatarea existenței unei discriminări se poate face însă numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție. (Hans-Adam von Liechtenstein c. Germaniei [MC], nr. 42527/98, par. 91).

În lumina acestor consideraţii, plângerea formulată în temeiul art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie, invocat separat, precum și combinat cu art. 14 din Convenţie, a fost declarată inadmisibilă, conform art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie

Notă:

Dat fiind că asupra art. 14 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenţie, combinat cu art. 6 din Convenţie, Curtea a amânat pronunțarea unei soluții, vom face scurte considerații asupra capătului de cerere declarat inadmisibil.

”Speranța legitimă”, ca posibilitate nematerializată prin care persoanele își pot realiza anumite drepturi, așa cum a fost creată prin jurisprudența Curții, trebuie să fie posibilă, licită, rezonabilă și să se poată realiza (a se vedea, pe larg, Kopecky c. Slovaciei, [MC]).

Așadar, interpretările divergente date prin soluții irevocabile de instanțele judecătorești, nu au ca efect, de principiu, nașterea vreunei speranțe legitime ocrotite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pentru partea care a pierdut, inclusiv pentru faptul că nu au o bază suficientă în dreptul intern, caracterizată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.

Mai mult, nu se poate reţine că un reclamant ar avea o ”speranţă legitimă” de a obţine recunoaşterea creanţei sale, prin prisma jurisprudenţei constante a instanţelor judecătoreşti interne, nici atunci când soluţiile jurisprudenţiale se pronunţă în baza unor texte de lege abrogate sau care încalcă principii fundamentale ale statului de drept, acestea nereprezentând o jurisprudenţă constantă şi previzibilă a instanţelor judecătoreşti interne[1].

Soluția Curții din cauza Dumitru David şi alţii împotriva României reprezintă un argument în plus în analiza unor alegații similare invocate pe rolul instanțelor judecătorești, cu precădere a celor care soluționează litigii de muncă sau de asigurări sociale.

Curtea a decis anterior că soluţiile total diferite pronunţate de aceeaşi curte de apel asupra aceleiaşi chestiuni de drept încalcă art. 6 din Convenție (Santos Pinto c. Portugaliei, nr. 39005/04, 20 mai 2008). Însă, hotărârile divergente nu creează un drept de proprietate, ci sunt în măsură să determine doar obligarea unor state, sub imperiul Convenției, la plata unor despăgubiri pentru jurisprudența neunitară sau, mai degrabă, pentru lipsa unor mijloace adecvate în realizarea sa, în limitele art.14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenţie, combinate cu art. 6 din Convenţie.