Hotărâri CEDO

Simpla existenţă a unei abordări jurisprudenţiale diferite, la nivelul instanţelor naţionale, asupra unor speţe similare (cereri de acordare a sporului de grad şi a celui de treaptă pentru funcţionarii publici), nu implică în mod automat o violare a dreptului la un proces echitabil.

Unificarea jurisprudenţei naţionale necesită o anumită perioadă de timp, astfel încât un interval rezonabil în care coexistă mai multe soluţii jurisprudenţiale asupra unor situaţii similare, este compatibil cu dreptul la un proces echitabil.

Esenţială este existenţa şi funcţionarea la nivel intern a unui mecanism eficient de unificare într-un termen rezonabil a practicii judiciare.

La data de 10 mai 2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea sa în cauza Albu şi alţii împotriva României (cererea nr. 34796/09 şi alte 63), nedefinitivă, constatând neîncălcarea de către statul român a articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul respectării principiului securităţii raporturilor juridice.

Aceasta este cea de a doua hotărâre[1] în care Curtea Europeană statuează asupra eficienţei mecanismului intern de unificare a practicii judiciare, respectiv recursul în interesul legii.

În esenţă, cei 64 de reclamanţi, având calitatea de funcţionari publici ai Agenţiei de Ocupare a Forţei de Muncă Caraş Severin, s-au plâns în faţa instanţei europene de pretinsa încălcare de către statul român a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul violării principiului securităţii juridice din cauza jurisprudenţei neunitare. Astfel, reclamanţii au arătat că instanţa care le-a soluţionat lor cererea de acordare a sporului de grad şi a celui de treaptă, respectiv Curtea de Apel Timişoara, le-a respins acţiunea deşi, la nivelul ţării, au existat alte Curţi de Apel care au admis acţiuni similare, formulate de alţi colegi.

În speţă, Curtea europeană a reţinut că la nivelul anilor 2008-2009 a existat o abordare divergentă din partea instanţelor naţionale sub aspectul îndrituirii funcţionarilor publici de a primi cele două sporuri. Astfel, potrivit datelor furnizate de Guvern, chiar înainte de pronunţarea recursului în interesul legii, Curţile de apel Alba Iulia, Galaţi, Bacău, Bucureşti, Constanţa, Cluj, Ploieşti respingeau în mod constant şi unitar pretenţiile funcţionarilor publici de acordare a sporurilor menţionate anterior.

În ceea ce priveşte Curtea de apel Timişoara, cea care s-a pronunţat şi în cererea formulată de reclamanţi, Curtea europeană a reţinut că prin două hotărâri judecătoreşti pronunţate în 2008 de acelaşi complet de judecată care a soluţionat şi cererea reclamanţilor, pretenţii similare au fost admise.

Această practică neunitară a fost sistată la data de 21 septembrie 2009, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat recursul în interesul legii, statuând astfel asupra caracterului nefondat al pretenţiilor funcţionarilor publici.

De remarcat este şi faptul că instanţa europeană a reţinut în hotărârea sa, drept dispoziţii legale relevante, extrase din raportul Comisiei de la Veneţia (25-26 mai 2011), Concluziile preliminare şi observaţiile raportorului special UN asupra independenţei judecătorilor şi avocaţilor şi Opinia numărul 11 (2008) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE). Conform acestui ultim document, se apreciază că, recunoscând pe deplin puterea judecătorilor de a interpreta legea, şi obligaţia acestora de a promova securitatea şi previzibilitatea actului de justiţie trebuie luată în considerare. Principiul securităţii raporturilor juridice garantează predictibilitatea conţinutului şi aplicării normei juridice, asigurând astfel o înaltă calitate de sistemului judiciar. Urmărind acest scop, judecătorii vor aplica principiile de interpretare asupra normei interne şi internaţionale. În sistemele de drept continental, aceştia vor fi ghidaţi în activitatea lor de jurisprudenţă, în special cea a instanţelor superioare care au, printre alte atribuţii, şi pe cea de uniformizare a practicii judiciare.   

Având în vedere toate aceste considerente, prin hotărârea sa pronunţată la data de 10 mai 2012, instanţa europeană a reţinut că simpla existenţă a unei abordări jurisprudenţiale diferite, la nivelul instanţelor naţionale, asupra unor speţe similare, nu implică în mod automat o violare a dreptului la un proces echitabil. Mai mult, Curtea a admis că o unificare a jurisprudenţei naţionale necesită o anumită perioadă de timp, astfel încât un interval rezonabil în care coexistă mai multe soluţii jurisprudenţiale asupra unor situaţii similare, este compatibil cu dreptul la un proces echitabil.

Se mai reţine şi faptul că, în speţe care pun problema divergenţei de jurisprudenţă, rolul Curţii nu este acela de a compara între diferitele abordări jurisprudenţiale ale instanţelor naţionale, având în vedere că trebuie respectată independenţa acestor instanţe judiciare.

În aceeaşi ordine de idei, amintim că în decizia pronunţată în cauza Zelca şi alţii împotriva României[2], din data de 6 septembrie 2011, Curtea Europeană a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale constante, instanţa europeană nu are rolul de a corija pretinsele erori de fapt sau de interpretare a dreptului naţional, imputate instanţelor naţionale, cu excepţia situaţiei în care astfel de erori duc la încălcarea drepturilor protejate de Convenţie. Revine în primul rând, instanţelor naţionale, rolul de a interpreta şi aplica legislaţia naţională.

Analizând piesele dosarului intern, în speţa de faţă, Curtea a remarcat faptul că decizia Curţii de apel Timişoara nu apare ca fiind arbitrară, reclamanţii beneficiind de toate garanţiile procesului echitabil (a se vedea paragraful 39 al hotărârii).

Conform principiilor deja stabilite în cauza Iordan Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărâre din 2 iulie 2009, pentru a verifica dacă pronunţarea unor soluţii diferite în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa europeană analizează în primul rând dacă a existat la nivel intern o divergenţă „profundă şi persistentă”, dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici şi, în ultimul rând, dacă acest mecanism a funcţionat eficient în speţă.

Prin urmare, Curtea admite că la nivelul instanţelor interne pot apărea opinii diferite în privinţa aceleiaşi probleme de drept, aceste divergenţe fiind tolerate atunci când dreptul intern prevede mecanisme de unificare a lor, într-un timp rezonabil.   

Încrederea cetăţeanului în eficienţa sistemului judiciar, depinde, din punctul de vedere al Curţii europene, de existenţa şi funcţionarea unui sistem intern de unificare a practicii judiciare divergente. Or, în cazul de faţă, Curtea Europeană a reţinut rolul decisiv jucat în acest sens de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea într-un interval scurt, de mai puţin 2 ani de la ivirea problemei jurisprudenţiale, a recursului în interesul legii menit să unifice practica judiciară în materia sporurilor solicitate.

Mai mult, într-un plan general, Curtea a notat efortul consistent al instanţei supreme, având în vedere faptul că în perioada 2008-2011, aceasta a soluţionat mai mult de 100 de recursuri de unificare a practicii. 

De reţinut este şi faptul că la momentul comunicării acestei cauze Guvernului, Curtea a mai solicitat acestuia să precizeze dacă existenţa unei divergenţe de jurisprudenţă în privinţa aceleiaşi chestiuni de drept constituie, la nivel naţional, o problemă sistemică şi/sau o practică incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei. În ipoteza unui răspuns pozitiv, Guvernul a fost invitat să indice care sunt măsurile cu caracter general pe care intenţionează să le adopte pentru a rezolva această problemă. O astfel de întrebare anunţa intenţia Curţii de a examina problema practicii neunitare interne, din punctul de vedere al angajamentelor statelor membre prevăzute în articolul 46 din Convenţie. Precizăm că o analiză similară a mai fost efectuată, în cauzele împotriva României,[3] doar în cele relative la aplicarea legilor de retrocedare, cauze care au culminat cu pronunţare deciziei pilot. În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor articolului 46 în cauza Asociaţia 21 decembrie 1989 şi alţii împotriva României, aceasta a fost determinată de alte aspecte particulare, respectiv numărul mare al persoanelor implicate în ancheta penală şi importanţa subiectului pentru societatea română postdecembristă.

În paragrafele 27 şi următoarele din prezenta hotărâre a Curţii se regăseşte răspunsul Guvernului asupra acestei întrebări, respectiv descrierea mecanismului intern actual şi prefigurat de unificare a practicii judiciare.

Aprecierea Curţii asupra aceluiaşi aspect se regăseşte în paragrafele 35 - 38 din hotărâre. Astfel, instanţa europeană a reţinut rolul activ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în unificarea jurisprudenţei însă, având în vedere chiar numărul mare al recursurilor în interesul legii care au fost analizate în perioada 2008-2011, Curtea şi-a manifestat îngrijorarea faţă de dimensiunea problemei jurisprudenţei neunitare, la nivel naţional.

Aplecându-se exclusiv asupra prezentei situaţii de fapt, Curtea a statuat asupra neîncălcării dreptului la un proces echitabil, apreciind că, în ciuda existenţei unei abordări jurisprudenţiale diferite asupra aceleiaşi problematici, mecanismul intern a fost apt să pună capăt acestor soluţii diferite, într-un termen rezonabil.

De remarcat este şi faptul că prin aceeaşi hotărâre, Curtea a respins ca inadmisibilă plângerea reclamanţilor sub aspectul pretinsei încălcări de către statul român a dreptului lor de proprietate. Astfel, s-a reţinut că funcţionarii nu puteau pretinde că aveau o creanţă certă împotriva statului, atât timp cât instanţele interne nu le-au recunoscut dreptul la sporurile salariale revendicate iar, la nivel naţional nu a existat o orientare jurisprudenţială, clară şi unitară, favorabilă lor.[4]  

Apreciem că, în prezenta hotărâre, Curtea Europeană subliniază principiile care stau la baza analizei sale în materia garantării de către statele membre a securităţii raporturilor juridice, oprindu-se îndeosebi asupra mecanismului intern de unificare a practicii judiciare. Specificul speţei a determinat Curtea să statueze asupra neîncălcării articolului 6 din Convenţie. Totodată, trebuie reţinut şi faptul că instanţa europeană particularizează examenul său, acordând atenţie şi amplorii fenomenului practicii neunitare la nivel naţional.