Hotărâri CEDO

Detenţia unei persoane în condiţii neadecvate poate constitui, în principiu, un tratament contrar articolului 3 (interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia).

O încheiere prin care se dispune asupra măsurii arestării preventive nu poate fi considerată ca fiind invalidă ex facie dacă viciul care a fost constatat nu este considerat drept o neregulă gravă şi evidentă, nefiind astfel încălcate prevederile articolului 5 par. 1 (dreptul la libertate şi la siguranţă) din Convenţie.

Declaraţiile sau acţiunile autorităţilor care reflectă sentimentul că persoana este vinovată şi care incită publicul să creadă în vinovăţia sa ori care prejudiciază aprecierea faptelor de către instanţa competentă reprezintă o încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie consacrat prin articolul 6 par. 2 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie.

În esenţă, prin hotărârea sa din data de 18 octombrie 2011, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 (condiţii materiale de detenţie) şi a articolului 6 paragraful 2 (prezumţia de nevinovăţie) din Convenţie. Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a stabilit că autorităţile naţionale nu au încălcat prevederile articolului 5 paragraful 1 din Convenţie.

Rezumând hotărârea, arătăm că reclamantul Păvălache Fănel a fost arestat preventiv în octombrie 2002 pentru săvârşirea unor fapte de corupţie şi a fost condamnat la pedeapsa de şase ani închisoare. Reclamantul s-a plâns de condiţiile de detenţie arătând în principal faptul că a fost obligat să stea în celule cu alţi deţinuţi fumători. Acesta a mai susţinut că condiţiile de detenţie i-au provocat, la 21 decembrie 2002, un infarct şi boli cardiovasculare şi pulmonare, pentru care nu a fost îngrijit în mod corespunzător. În continuare, reclamantul a susţinut că prelungirea arestării preventive din 22 aprilie 2003 nu s-a realizat potrivit căilor legale, având în vedere că aceasta a fost pronunţată de un singur judecător al Tribunalului Bucureşti, în vreme ce, în temeiul Legii nr. 161/2003, intrată în vigoare la 21 aprilie 2003, aceasta ar fi trebuit pronunţată de un complet alcătuit din doi judecători. Totodată, reclamantul a considerat că declaraţiile procurorului de caz şi ale celor mai înalte autorităţi ale statului, precum şi campania de presă îndreptată împotriva lui la iniţiativa acestor autorităţi, au adus atingere respectării prezumţiei sale de nevinovăţie şi au influenţat rezultatul procesului.

Faţă de situaţia de fapt expusă, reclamantul s-a adresat Curţii invocând încălcarea de către autorităţile naţionale a drepturilor garantate prin articolul 3, articolul 5 par. 1 şi articolul 6 par. 2 din Convenţie.

În hotărârea pronunţată, având în vedere prevederile articolului 3 din Convenţie, Curtea a analizat principiile consacrate în jurisprudenţa anterioară, reamintind că statul este obligat, în ciuda problemelor logistice şi financiare, să îşi organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectarea demnităţii umane a acestora, inclusiv să ia măsuri pentru a proteja un deţinut împotriva efectelor nocive ale tabagismului pasiv, în cazul în care, ţinând seama de examene medicale şi de recomandările medicilor curanţi, starea sa de sănătate impune acest lucru (a se vedea în acest sens, cauza Choukhovoi c. Rusiei, nr. 63955/00, 27 martie 2008, par. 31, cauza Benediktov c. Rusiei, nr. 106/02, 10 mai 2007, par. 37, cauza Kudla c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, 26 octombrie 2000, par. 94, cauza Elefteriadis c. României, nr. 38427/05, 25 ianuarie 2011, par. 48).

Astfel, în ceea ce priveşte tratamentul medical acordat reclamantului pe perioada detenţiei, Curtea a observat că, din dosarul medical al reclamantului, reiese că acesta a fost supus periodic unor examene specializate în reţeaua medicală penitenciară şi civilă şi a beneficiat de îngrijiri medicale curente şi în regim de urgenţă, inclusiv pentru boala cardiovasculară. Aşadar, nu a fost încălcat articolul 3 din Convenţie sub acest aspect.

Pe de altă parte, sub aspectul condiţiilor materiale de detenţie, Curtea a considerat că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a-i asigura reclamantului condiţii de detenţie compatibile cu respectarea demnităţii umane, având în vedere în acest sens suprapopularea celulelor şi neaplicarea unitară a legii nr. 349/2002 împotriva efectelor tutunului, concluzionând că a intervenit o încălcare a articolului 3 din Convenţie.

Sub aspectul articolului 5 par. 1 din Convenţie, Curtea a amintit că o încheiere prin care se dispune măsura arestării preventive trebuie să fie considerată ca fiind invalidă ex facie dacă viciul care a fost constatat este considerat drept o „neregulă gravă şi evidentă”. Astfel, cu excepţia cazurilor în care constituie o neregulă gravă şi evidentă, viciile care afectează măsura de arestare preventivă pot fi acoperite de instanţele de apel interne, în cadrul unei proceduri de control jurisdicţional (a se vedea cauza Mooren c. Germaniei [MC], nr. 11364/03, 9 iulie 2009, par. 75).

Aplicând principiile enunţate mai sus la cauza de faţă, Curtea a apreciat că, deşi încheierea din 22 aprilie 2003 era afectată de un viciu de procedură, totuşi acest viciu nu putea fi considerat o neregulă gravă şi evidentă care să determine nelegalitatea arestării în cauză. Curtea a reţinut că încheierea respectivă era motivată, iar în faţa curţii de apel, reclamantul a avut posibilitatea de a-şi prezenta din nou argumentele care pledau în favoarea punerii sale în libertate. Curtea de apel care a examinat într-un termen scurt recursul acestuia a considerat că erau îndeplinite condiţiile de fond pentru a justifica prelungirea arestului şi că viciul de formă nu era suficient de grav pentru a determina nelegalitatea arestării.

Ca urmare, Curtea a decis că nu a intervenit o încălcare a articolului 5 par. 1 din Convenţie.

În ceea ce priveşte articolul 6 paragraful 2 din Convenţie, Curtea a statuat faptul că principiul prezumţiei de nevinovăţie impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea unei infracţiuni înainte ca vinovăţia acesteia să fie stabilită de o instanţă, o atingere a prezumţiei de nevinovăţie putând fi adusă nu numai de un judecător sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice, inclusiv agenţi de poliţie sau procurori (a se vedea cauza Allenet de Ribemont c. Franţei, nr. 15175/89, 10 februarie 1995, par. 36 şi 37, cauza Lavents c. Letoniei, nr. 58442/00, 28 noiembrie 2002, par. 125, cauza Daktaras c. Lituaniei, nr. 42095/98, 10 octombrie 2000, par. 42).

Deşi autorităţile naţionale nu pot fi considerate responsabile pentru acţiunile presei, Curtea a subliniat încă o dată importanţa alegerii termenilor utilizaţi de agenţii statului şi în special de autorităţile judiciare care controlează desfăşurarea anchetei (a se vedea cauza Daktaras precitată, par. 44).

Cu privire la comentariile diverşilor oameni politici, Curtea a considerat că este necesar ca acestea să fie situate în contextul luptei anticorupţie, un subiect de preocupare pentru întreaga societate românească. Curtea a observat că acestea erau de natură politică şi nu prejudecau aprecierea faptelor de către instanţele competente, nefiind de natură să ducă la încălcarea prevederilor articolului 6 paragraful 2 din Convenţie (a se vedea cauza Viorel Burzo c. României, nr. 75109/01 şi 12639/02, 30 iunie 2009, par. 164).

În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea şi cu privire la ecoul pe care cauza l-a avut în presă, fiind inevitabile comentariile, uneori severe, din partea presei cu privire la o cauză sensibilă care, precum cea a reclamantului, contesta moralitatea unor înalţi funcţionari (a se vedea cauza Y.B. şi alţii c. Turciei, nr. 48173/99 şi 48319/99, 28 octombrie 2004, par. 48).

Analizând însă declaraţiile procurorului de caz, apărute în presă, Curtea a constatat că, informând ziariştii cu privire la arestarea preventivă a reclamantului, procurorul a afirmat într-un context independent de procedura penală în sine sau prin intermediul unei hotărâri motivate, că toate probele converg spre stabilirea cu certitudine a vinovăţiei reclamantului şi că nu putea fi evitată condamnarea acestuia, având în vedere că „nimeni şi nimic nu-l mai poate scăpa de răspunderea penală”. Curtea a concluzionat că acestea precizau clar că reclamantul se făcea vinovat de corupţie, încurajând publicul să creadă în vinovăţia acestuia şi prejudecau aprecierea faptelor de către instanţele competente (a se vedea cauza Samoilă şi Cioncă c. României, nr. 33065/03, 4 martie 2008, par. 95).

În aceste circumstanţe, Curtea a decis că articolul 6 par. 2 din Convenţie a fost încălcat.