Hotărâri CEDO

La data de 2 octombrie 2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat decizia de inadmisibilitate în cauza Tivodar împotriva României, constatând neîncălcarea de către statul român a prevederilor articolului 6 paragraf 1 din Convenţie, sub aspectul pretinsei divergenţe de jurisprudenţă, în materia recalculării pensiilor ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000.

În esenţă, Curtea Europeană a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada unei divergenţe de jurisprudenţă „profunde şi persistente” la nivelul Curţii de apel Alba Iulia, în materia cererilor de recalculare a pensiilor stabilite în temeiul Legii nr. 3/1977, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000.

Având în vedere că reclamantul nu a depus decât un singur exemplu de decizie, contrară celei pronunţate în dosarul său de către curtea de apel Alba Iulia, iar Guvernul a anexat la observaţiile sale un număr de 246 de decizii în sensul respingerii cererii de recalculare a pensiei, pronunţate de aceeaşi Curte de apel, instanţa europeană a statuat că hotărârea invocată de reclamant reprezintă un caz excepţional, neputând conduce la încălcarea articolului 6 paragraf 1 din Convenţie, sub aspectul securităţii juridice.

Totodată, Curtea europeană a subliniat că procedura judiciară în care reclamantul a fost parte, la nivel intern, a respectat cerinţele aceleiaşi dispoziţii convenţionale, decizia irevocabilă pronunţată în cauză de Curtea de apel Alba Iulia fiind motivată corespunzător iar interpretarea dată de instanţa naţională asupra situaţiei de fapt şi de drept incidentă, nu a fost una arbitrară.

În acest context, amintim faptul că aceasta este cea de a doua decizie pronunţată de Curtea Europeană, după decizia Ioan Radu şi alţi 30 de reclamanţi c. României, în care pretenţiile reclamanţilor referitoare la încălcarea articolului 6 alineat 1 din Convenţie, sub aspectul securității raporturilor juridice, sunt apreciate ca nefondate, instanţa europeană reiterând că un număr restrâns de soluţii divergente, pronunţate de aceeaşi jurisdicţie, în cauze similare, nu este suficient pentru a duce la o încălcare a Convenţiei.

Astfel, se arată că existenţa unor decizii jurisprudenţiale divergenţe este o consecinţă inerentă a unui sistem judiciar constituit din mai multe instanţe care soluţionează irevocabil litigii, provenite din raza lor de competenţă teritorială. Mai mult, Curtea admite că astfel de divergenţe pot apărea chiar şi în cadrul aceleiaşi jurisdicţii. Aceste realităţi, nu constituie ele însele şi în mod direct o violare a Convenţiei. Criteriul de bază care ghidează Curtea în a statua dacă aceste soluţii contrare, pronunţate în situaţii de fapt şi de drept similare, constituie o încălcare a articolului 6 alineat 1 din Convenţie, este verificarea caracterului „profund şi persistent” a acestor soluţii divergente, precum şi identificarea existenţei la nivel intern a unui mecanism apt să unifice practica judiciară.

Spre deosebire de cauza Albu şi alţii c. României, în prezenta cauză şi în decizia Ioan Radu şi alţi 30 de reclamanţi, Curtea europeană nu s-a axat pe analiza mecanismului intern de unificare a practicii judiciare, oprindu-se la identificarea unei practici temporar divergente.

În contextul cauzelor care au pus în discuţie problematica respectării principiului securităţii raporturilor juridice, pentru o expunere cât mai completă a jurisprudenţei Curţii în materie, menţionăm cauza Ilie Şerban c. României, în care Curtea europeană a sancţionat soluţia divergentă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul reclamantului, într-o perioadă în care instanţa supremă avea în mod clar o abordare jurisprudenţială constantă, în sens opus.

În esenţă, în cauza Ilie Şerban, instanţa europeană a remarcat faptul că instanţa naţională nu a explicat în niciun fel abordarea avută în cazul reclamantului, respectiv respingerea cererii sale de a accede în profesia de avocat fără examen, în condiţiile în care atât anterior soluţionării acestei cereri, cât şi ulterior, abordarea instanţei supreme a fost constantă în sensul posibilităţii, recunoscute de Legea nr. 51/1995, ca persoanele care au exercitat profesia de consilier juridic să intre în profesia de avocat fără examen. Astfel, o decizie contrară jurisprudenţei constante a instanţei supreme, în sens diametral opus faţă de majoritatea soluţiilor pronunţate în cazuri similare, fără nici o explicaţie pertinentă, a determinat Curtea să statueze asupra caracterului singular şi arbitrar al deciziei pronunţate în cazul reclamantului şi, în consecinţă, la o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie.