Hotărâri CEDO

Potrivit deciziei de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2012 pronunţate în cauza Ali Çakir c. României, cererea nr. 13077/05, reclamantul, de cetăţenie turcă, a invocat articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru a se plânge de refuzul autorităţilor române de a-i prelungi un permis de şedere în România, ceea ce ar reprezenta în opinia sa o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie. Totodată, reclamantul a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, susţinând că s-a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale aflate pe teritoriul României, în măsura în care nu va putea să le folosească şi nici să le administreze.

În fapt, reclamantul a intrat în România în anul 1994, a înfiinţat o societate comercială în anul 1995 şi a primit o viză de şedere temporară în 1996 în scopul desfăşurării de activităţi comerciale. Această viză a fost prelungită succesiv, la intervale de şase luni, până la data de 6 octombrie 1999 şi între 10 ianuarie 2003 şi 7 iulie 2004. Reclamantul are doi copii de cetăţenie română, născuţi în 1997 şi respectiv, în 2004.

În anul 2004, reclamantul a solicitat prelungirea vizei de şedere, cerere respinsă printr-o decizie a Ministerului de Interne din 7 iulie 2004, pe motiv că reclamantul nu îndeplinea condiţiile de prelungire a vizei în scop comercial, reglementate de O.U.G. nr. 194/2002. Reclamantul a contestat această decizie în faţa instanţelor judecătoreşti, contestaţie respinsă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă din 4 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti. S-a emis, aşadar, pe numele reclamantului un ordin de părăsire a teritoriului. Reclamantul s-a conformat acestui ordin şi a părăsit România.

În drept, Curtea a reamintit principiul consacrat în jurisprudenţa sa, conform căruia Convenţia nu garantează dreptul unei persoane de a intra sau de se stabili pe teritoriul unui stat membru, precum nici dreptul de a nu fi expulzat.

În cauza de faţă, Curtea a notat că reclamantul şi-a stabilit reşedinţa în România în 1996, astfel că decizia de returnare reprezintă o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie. Ingerinţa era prevăzută de lege (O.U.G. nr. 194/2002) şi avea un scop legitim (protejarea intereselor economice ale ţării).

În continuare, Curtea a trebuit să stabilească dacă ingerinţa era necesară într-o societate democratică, făcând referire la principiile consacrate în acest sens, printre altele, în hotărârile sale Boultif c. Elveţiei (nr. 54273/00), Uner c. Olandei (nr. 46410/99), Maslov c. Austriei (nr. 1638/03) şi Emre c. Elveţiei (nr. 42034/04).

Pentru a pune în balanţă interesele contrare, Curtea a acordat importanţă următoarelor aspecte: nu s-a emis nicio interdicţie de intrare sau de şedere în România (spre deosebire de cauza Lupşa c. României, nr. 10337/04); reclamantul poate cere autorităţilor interne acordarea unei alte vize de şedere, fie pentru reunirea familiei, fie pentru desfăşurarea unor activităţi comerciale; procedura în urma căreia i s-a respins contestaţia împotriva refuzului de prelungire a vizei iniţiale a fost una contradictorie şi echitabilă în ansamblu; reclamantul a păstrat legăturile sociale, culturale şi familiale cu ţara sa de origine, cunoaşte limba turcă şi nu există niciun impediment pentru consoarta sa şi pentru copii săi de a se stabili în Turcia.

Având în vedere toate aceste elemente, Curtea a constatat că autorităţile interne au realizat un just echilibru între interesele reclamantului, pe de o parte, şi interesele statului de a controla politica sa de imigraţie, pe de altă parte, şi a declarat cererea reclamantului inadmisibilă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a reamintit că drepturile consacrate de acest articol nu includ şi dreptul unui străin care posedă bunuri de a-şi stabili reşedinţa permanentă pentru a se bucura de proprietatea sa (Ilić c. Croaţiei, decizie de inadmisibilitate, nr. 42389/98; Viculov c. Letoniei, decizia de inadmisibilitate din 25 martie 2004, nr. 16870/03). De asemenea, a constatat că din actele dosarului nu rezultă că autorităţile române ar fi adoptat vreo măsură de confiscare sau sechestrare a bunurilor reclamantului (mutatis mutandis, Kovalenok c. Letoniei, decizia de inadmisibilitate din 15 februarie 2001, nr. 54264/00; Gribenko c. Letoniei,  decizia de inadmisibilitate din 15 mai 2003, nr. 76878/01). Prin urmare, măsura în cauză nu a afectat nici drepturile reclamantului asupra societăţii sale, nici eventualele beneficii de pe urma acesteia. Reclamantul a beneficiat în faţa Curţii de Apel Ploieşti de o procedură contradictorie pentru a contesta măsura luată împotriva sa, fără a exista critici cu privire la caracterul echitabil al acesteia.

Acest capăt al cererii a fost respins, de asemenea, ca vădit nefondat potrivit art. 33 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.