<<< Toate categoriile

Lipsa accesului la dosarul cauzei la judecarea prelungirii arestării preventive şi încălcarea principiului contradictorialităţii – cauza Cioinea c. României


JurisClasor CEDO - Decembrie 2012, 31

Încălcarea art. 5 par. 3 şi 4 din Convenţie, deoarece instanţele interne nu au motivat corespunzător prelungirea măsurii arestării preventive, nu au permis apărătorilor reclamantului să studieze dosarul de urmărire penală şi au dispus prelungirea măsurii arestării preventive a reclamantului fără a pune acest lucru în discuţia părţilor.

 

1. Situaţia de fapt

În cursul anului 2002, în cadrul unei proceduri penale, mai mulţi angajaţi ai unei bănci, printre care şi reclamanta, acuzaţi de infracţiuni economice, au fost audiaţi de poliţia Bacău cu privire la creditele acordate anumitor societăţi comerciale.

În urma intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, din 4 aprilie 2002, care a înfiinţat Parchetul Naţional Anticorupţie (P.N.A.), acesta din urmă a devenit competent pentru efectuarea urmăririi penale în cauză.

1.1. Arestarea preventivă a reclamantei

La 30 septembrie 2002, în urma unei convocări pentru a fi audiat, reclamanta s-a prezentat la P.N.A., ocazie cu care a fost informat că este urmărită pentru comiterea unor alte infracţiuni decât cele pentru care a fost audiat anterior.

Printr-o ordonanţă din aceeaşi zi, un procuror a decis arestarea preventivă a reclamantei, pe motiv că este acuzată că s-a asociat cu mai multe persoane în scopul acordării de credite bancare, prin folosirea de documente false. Creditele astfel obţinute au fost utilizate în alte scopuri decât cele declarate.

Reclamanta a formulat plângere împotriva ordonanţei din 30 septembrie 2002, menţionată anterior, contestând existenţa motivelor de arestare preventivă.

La 11 octombrie 2002, printr-o încheiere, Tribunalul Bacău a respins plângerea reclamantei. Instanţa a arătat că trebuie examinată doar legalitatea arestării preventive, şi nu temeinicia acestei măsuri, luată de procuror pentru „buna desfăşurare a procesului penal”. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei încheieri. Recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel la data de 16 octombrie 2002, iar parchetul a remis acestei instanţe aproximativ douăzeci de volume din dosarul de urmărire penală. În şedinţa din 17 octombrie 2002, Curtea de apel a respins cererea avocatului reclamantei de amânare a cauzei pentru a putea consulta dosarul, cu motivarea că procedura nu priveşte temeinicia acuzaţiei.

Printr-o hotărâre din data de 17 octombrie 2002, Curtea de Apel Bacău a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită. Distingând între criticile privind temeinicia şi cele privind legalitatea arestării preventive, curtea de apel a reţinut că procurorul-şef al P.N.A. a contrasemnat ordonanţa în discuţie. De asemenea, s-a considerat că temeiurile reţinute de procuror (literele d, g şi h ale art. 148 C.pr.pen.) erau în puterea acestuia de apreciere a elementelor dosarului. Cum există indicii că mai multe dispoziţii legale au fost încălcate, se impune arestarea preventivă a reclamantei, pentru a nu se împiedica buna desfăşurare a procesului penal. Pedepsele prevăzute de lege şi circumstanţele comiterii faptelor justifică de asemenea această măsură.

1.2. Prelungirea măsurii arestării preventive a reclamantei

La 23 octombrie 2002, procurorul care desfăşura urmărirea penală a solicitat Tribunalului Bacău prelungirea cu 30 de zile a măsurii arestării preventive a reclamantei. În motivarea cererii s-a invocat caracterul complex al anchetei care privea mai multe persoane, care au cauzat un prejudiciu de 160 milioane de lei (aproximativ 5 milioane de euro) a căror activitate infracţională s-a desfăşurat pe o perioadă mai mare de 2 ani. Se mai arată că mai mulţi inculpaţi, printre care şi reclamanta, au solicitat administrarea de probe în apărare şi că parchetul nu a putut administra toate aceste probe solicitate. Se mai arată că urmează a fi luate măsuri asigurătorii, pentru repararea prejudiciului şi că s-a sesizat Oficiul Naţional pentru Prevenirea Spălării Banilor, pentru efectuarea unei expertize, care nu a fost încă efectuată.

În şedinţa din 28 octombrie 2002, apărătorul reclamantei a invocat excepţia nulităţii actului de sesizare a instanţei, pentru nerespectarea art. 156 alin. 2 C.pr.pen. Acesta a susţinut, de asemenea, că nu există temeiuri concrete pentru justificarea prelungirii măsurii arestării preventive, iar tribunalul şi-a întemeiat măsura pe motive generice, fără a le individualiza în funcţie de situaţia concretă a fiecărei persoane.

Printr-o încheiere din 29 octombrie 2002, tribunalul a respins ca nefondată excepţia menţionată anterior, motivând că tribunalul a fost legal sesizat cu cererea de prelungire a măsurii arestării preventive. Examinând cererea de prelungire a măsurii arestării preventive, tribunalul a reţinut că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă în continuare, dispunând prelungirea arestării preventive până la data de 27 noiembrie 2002.

Reclamanta a formulat recurs împotriva încheierii menţionate, reiterând excepţia nulităţii actului de sesizare şi criticând încheierea tribunalului, deoarece nu a motivat prelungirea arestării preventive, cu referire la situaţia sa concretă.

La cererea parchetului, arestarea preventivă a fost prelungită de mai multe ori, pentru perioade de câte 30 de zile, prin hotărârile din 25 noiembrie şi 18 decembrie 2002 ale Tribunalului Bacău, confirmate prin deciziile curţii de apel. Printr-o hotărâre din 20 ianuarie 2003, faţă de reclamantă şi faţă de alţi inculpaţi, s-a menţinut arestarea preventivă, în baza articolelor 300 şi 338 C.pr.pen.

La 4 februarie 2003, Tribunalul Bacău a prelungit arestarea preventivă a inculpatului, până la 25 februarie 2003. Această hotărâre a fost confirmată printr-o decizie a curţii de apel din 11 februarie 2003, care, cu opinie majoritară, a respins argumentul reclamantei conform căruia arestarea a încetat de drept la 24 ianuarie 2003, considerând că această măsură a fost menţinută la 22 ianuarie 2003 şi, în plus, prelungită la 4 februarie 2003 cu 30 de zile, ceea ce se încadrează în limitele art. 23 alin. 4 din Constituţie.

La termenul din 24 februarie 2003, după ce au fost respinse patru cereri de recuzare ale inculpaţilor, printre care şi a reclamantei, Curtea de Apel Bacău a statuat din oficiu cu privire la prelungirea măsurii arestării preventive a tuturor inculpaţilor, inclusiv a reclamantei, pentru perioada ulterioară datei de 25 februarie 2003, dispunând menţinerea arestării preventive pentru 30 de zile, fără a supune acest aspect dezbaterii părţilor.

Prin încheierile din 30 ianuarie şi 12 februarie 2003, Curtea de Apel Bacău a respins ca inadmisibile recursurile formulate de reclamantă împotriva hotărârilor citate anterior de menţinere în detenţie, pe motiv că aceste decizii nu puteau face obiectul unui recurs, decât odată cu fondul cauzei, spre deosebire de hotărârile privind prelungirea măsurii arestării preventive (art. 141 C.pr.pen.).

Cât despre recursul formulat contra deciziei din 24 februarie 2003, acesta a fost de asemenea declarat inadmisibil la 6 martie 2003, de către Curtea Supremă de Justiţie, pe motiv că această decizie a fost pronunţată în ultimă instanţă. În apărarea sa, reclamanta a invocat câteva excepţii de procedură, legate de modul de sesizare a instanţei, precum şi lipsa motivelor concrete pentru justificarea menţinerii arestării şi faptul că nu a fost ascultat sau confruntat în cursul detenţiei.

În toate hotărârile menţionate, în motivare se face referire globală la toţi coinculpaţii, instanţele interne respingând excepţiile ridicate de reclamant şi menţinând arestarea preventivă în special pe motivul că „temeiurile iniţiale de arestare subzistă în continuare” şi că nu sunt administrate toate probele (expertize, audieri de martori, confruntări, etc.), inclusiv cele solicitate de reclamantă, văzând şi complexitatea cauzei. În hotărârea din 25 noiembrie 2002, s-a motivat, de asemenea, cu privire la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a reclamantei, menţionându-se, ca şi în cele din 18 decembrie 2002 şi din 11 februarie 2003, pericolul social al faptelor imputate, pentru care există indicii suficiente, ca şi riscul de a se împiedica buna desfăşurare a anchetei, care nu era „decât la început”. Reclamanta a fost pusă în libertate la 21 martie 2003.

 

2. Aprecierile Curţii

Reclamanta s-a plâns de faptul că, după arestarea sa, instanţele interne nu au justificat necesitatea prelungirii arestării preventive, încălcând art. 5 par. 3 din Convenţie.

Reclamanta s-a mai plâns de faptul că nu a beneficiat, înainte de 24 februarie 2003, de un acces efectiv la dosarul de urmărire penală, pe timpul procedurilor judiciare de control şi de prelungire a arestării preventive. Ea a reclamat, de asemenea, absenţa caracterului contradictoriu al procedurii de prelungire a arestării preventive din 24 februarie 2003, plângându-se de încălcarea art. 5 par. 4 din Convenţie.

 

2.1. Asupra art. 5 par. 3 din Convenţie

Curtea constată că reclamanta a făcut obiectul aceleiaşi cauze din care făceau parte şi reclamanţii din cauza Irinel Popa ş.a. c. României, unde Curtea a pronunţat la 1 decembrie 2009 o hotărâre de constatare a încălcării art. 5 par. 1, 3 şi 4 din Convenţie.

În ce priveşte plângerea privind lipsa motivelor ce au stat la baza prelungirii arestării preventive, ca şi în cauza Irinel Popa ş.a., Curtea a constatat că instanţele interne au menţionat în principal că „temeiurile iniţiale de arestare preventivă subzistă” şi că urmărirea penală „nu este finalizată”. Curtea a reţinut că în cauza menţionată organele judiciare interne nu au furnizat motive „pertinente şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamanţilor în stare de arest preventiv o perioadă de aproximativ cinci luni.

Curtea a considerat că în această cauză Guvernul nu a prezentat elemente care să permită ajungerea la o concluzie diferită. În particular, în măsura în care tribunalele nu au avansat niciun element pentru susţinerea ipotezei riscului de a împiedica ancheta, Curtea nu poate accepta că simplul fapt că probele, inclusiv cele în apărare, nu au fost încă administrate, ar fi suficient pentru a justifica menţinerea reclamantei în stare de arest preventiv. Curtea a constatat că instanţele interne au prelungit arestarea preventivă a reclamantei prin formule succinte, abstracte şi cvasiidentice, chiar stereotipe, nespecificându-se modul în care sunt întrunite condiţiile pentru prelungirea arestării preventive în cazul reclamantei, abordare care nu este compatibilă cu garanţiile prevăzute de art. 5 par. 3 din Convenţie, în măsura în care permite menţinerea mai multor persoane în stare de arest preventiv fără o examinare, de la caz la caz, a motivelor ce justifică necesitatea prelungirii arestării preventive (Svipsta c. Letoniei, Calmanovici c. României, Dolgova c. Rusiei).

În consecinţă, Curtea nu distinge niciun motiv pentru care să ajungă la o concluzie diferită, în ceea ce priveşte încălcarea art. 5 par. 3 din Convenţie, faţă de cea la care a ajuns în cauza Irinel popa ş.a., concluzionând că a existat în speţă o încălcare a art. 5 par. 3 din Convenţie.

 

2.2. Asupra încălcării art. 5 par. 4 din Convenţie

În ceea ce priveşte accesul reclamantei la dosarul de urmărire penală, Curtea a constatat că, dacă o parte a dosarului de urmărire penală a fost remis de parchet instanţelor pentru examinarea acestuia, acestea din urmă au respins cererile apărătorilor reclamantei, de a amâna audierea acesteia pentru a le permite examinarea dosarului, care nu a fost adus în sala de şedinţă decât la curtea de apel. Curtea a constatat în cauza Irinel Popa ş.a., menţionată anterior, că în faţa instanţei de recurs, avocaţii inculpaţilor din cauza respectivă, inclusiv al reclamantei, nu au avut un acces efectiv la dosarul de urmărire penală.

Curtea nu a găsit niciun argument pentru care să ajungă la o concluzie contrară celei din cauza Irinel Popa ş.a., menţionată anterior, considerând că a avut loc o încălcare a exigenţelor art. 5 par. 4 din Convenţie.

Referitor la procedura de prelungire a arestării preventive din 24 februarie 2003, Curtea a constatat, ca şi în cauza Irinel Popa ş.a., menţionată anterior, că la Curtea de Apel Bacău s-a statuat din oficiu asupra prelungirii acestei măsuri, care expira la 25 februarie 2003, fără a o supune dezbaterii părţilor.

În consecinţă, a existat o încălcare a art. 5 par. 4 şi sub acest aspect.

 

3. Satisfacţia echitabilă

Curtea a dispus ca statul pârât să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, suma de 5.000 EUR, cu titlu de daune morale.