<<< Toate categoriile

Obligaţia statului de a nu supune o persoană la tratamente inumane ori degradante – expunerea unei persoane în public încătuşată, condiţii materiale de detenţie. Dreptul la respectarea vieţii private – apariţia în presă a unor transcrieri ale convorbirilor telefonice interceptate autorizat - cauza Căşuneanu c. României


JurisClasor CEDO - Aprilie 2013, 21

O plângere privind supunerea unei persoane la tratamente degradante şi inumane,  în sensul articolului 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului (interzicerea torturii), prin expunerea acelei persoane în public purtând cătuşe, trebuie să fie adresată autorităţilor naţionale anterior sesizării CEDO.

Statul este ţinut a asigura oricărei persoane arestate condiţii materiale de detenţie adecvate standardelor Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) faţă de dreptul garantat prin articolul 3 din Convenţie.

Apariţia în presă a unor extrase din transcrierile convorbirilor telefonice interceptate în cursul urmăririi penale încalcă viaţa privată a persoanei, ocrotită prin articolul 8 din Convenţie (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie).  

 

În esenţă, prin hotărârea din data de 16 aprilie 2013, Curtea a constatat încălcarea de către statul român a articolului 3 şi a articolului 8 din Convenţie. Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a apreciat că reclamantul a fost deţinut în condiţii de supraaglomerare şi lipsă de igienă, necorespunzătoare dreptului protejat prin articolul 3 din Convenţie. Sub aspectul articolului 8, Curtea a statuat că ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private ca urmare a „scurgerii” către presă a extraselor din transcrierile convorbirilor telefonice a cauzat reclamantului un prejudiciu, situaţie faţă de care statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura protecţia informaţiilor aflate în posesia sa şi nici nu a oferit reclamantului o cale internă pentru a obţine redresarea violării drepturilor sale.

Rezumând hotărârea, în temeiul articolului 3 din Convenţie, reclamantul Costel Căşuneanu s-a plâns de supunerea sa la tratamente degradante prin aceea că a fost scos încătuşat de către autorităţi la momentul părăsirii sediului acestora, în prezenţa presei. Totodată, invocând aceleaşi prevederi, reclamantul a arătat că a fost deţinut în condiţii improprii în arestul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti (DGPMB) pentru o perioadă de cinci zile, făcând referire la plasarea sa într-o celulă al cărei spaţiu era sub standardele CPT, precum şi la lipsa de igienă şi intimitate. În temeiul articolului 8 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de faptul că autorităţile ar fi „scurs” către presă extrase din transcrierile convorbirilor telefonice interceptate în dosarul penal în care era cercetat.

Faţă de situaţia de fapt expusă, reclamantul s-a adresat Curţii invocând încălcarea de către autorităţile naţionale a drepturilor garantate prin articolele 3 şi 8 din Convenţie.

În hotărârea pronunţată, având în vedere prevederile articolului 3 din Convenţie sub aspectul expunerii publice a reclamantului încătuşat, Curtea a reamintit decizia sa pronunţată la data de 19 februarie 2013 în cauza Costiniu c. României, nr. 22016/10, prin care a respins plângerea reclamantului ca inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac. Observând că nu există niciun element care să diferenţieze prezenta cauză de cea anterior menţionată, pe cale de consecinţă, Curtea a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil pentru neepuizarea căilor interne de atac.

În ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie din arestul DGPMB, Curtea a respins excepţia neepuizării căilor interne de atac invocată de către Guvernul român în temeiul Legii nr. 275/2006, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, reamintind că deja a statuat că această lege nu oferă un remediu efectiv pentru a se obţine repararea prejudiciului cauzat prin deţinerea unei persoane în condiţii de supraaglomerare carcerală şi lipsă de igienă (a se vedea în acest sens, cauza Petrea c. României, nr. 4792/03, 29 aprilie 2008, par. 37; cauza Eugen Gabriel Radu c. României, nr. 3036/04, 13 octombrie 2009, par. 23; cauza Iamandi c. României, nr. 25867/03, 1 iunie 2010, par. 49; cauza Cucolaş c. României, nr. 17044/03, 26 octombrie 2010, par. 67; cauza Ogică c. României, nr. 24708/03, 27 mai 2010, par. 35; cauza Dimakos c. României, nr. 10675/03, 6 iulie 2010, par. 38; şi cauza Goh c. României, nr. 9643/03, 21 iunie 2011, par. 43 - 45).

Analizând fondul, Curtea a reiterat principiile consacrate în materia condiţiilor de detenţie, făcând referire, în special, la necesitatea ca tratamentul denunţat să atingă un nivel minim de severitate pentru a intra sub incidenţa articolului 3 din Convenţie. Acest aspect a fost examinat de către Curte în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, cum ar fi natura şi contextul tratamentului aplicat, modalitatea de punere în executare, durata tratamentului, efectele sale fizice sau psihice, şi în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea în acest sens, cauza Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, 26 octombrie 2000, par. 90-94; cauza Kalashnikov c. Rusiei, nr. 47095/99, 15 iulie 2002, par. 97 şi următoarele; cauza Artimenco c. României, nr. 12535/04, 30 iunie 2009, par. 31-33; şi cauza Ogică c. României, citată anterior, par. 40-41).

De asemenea, Curtea a reafirmat faptul că reprezintă o încălcare a articolului 3 din Convenţie deţinerea unei persoane în condiţii de suprapopulare carcerală şi lipsă de igienă chiar pentru o perioadă scurtă de timp - patru, cinci sau zece zile (a se vedea în acest sens, cauza Koktysh c. Ucrainei, nr. 43707/07, 10 decembrie 2009, par. 22 şi 91-95; şi cauza Gavrilovici c. Moldovei, nr. 25464/05, 15 decembrie 2009, par. 25 şi 42-44).

Astfel, văzând că anterior a stabilit că a intervenit o încălcare a articolului 3 din Convenţie în raport de condiţiile de detenţie din arestul unităţilor de poliţie de pe raza Municipiului Bucureşti (a se vedea în acest sens, cauza Ogică c. României, citată anterior, par. 42-51; şi cauza Artimenco c. României, citată anterior, par. 34-39), analizând susţinerile reclamantului şi rapoartele CPT, Curtea a reţinut că suprapopularea carcerală, igiena insuficientă, lipsa de intimitate şi timpul limitat petrecut în afara celulei reprezintă un tratament a cărui intensitate a depăşit nivelul inevitabil de suferinţă inerent unei detenţii, constatând încălcarea acestui articol.

În ceea ce priveşte articolul 8 din Convenţie, preliminar, Curtea a examinat excepţia neepuizării căilor interne de atac invocată de Guvernul român.

În primul rând, Curtea a expus principiile aplicabile care se degajă din prevederile articolului 35 din Convenţie. A reiterat faptul că scopul regulii epuizării căilor interne de atac este acela de a oferi statului membru oportunitatea de a preveni sau îndrepta încălcarea pretinsă înainte de sesizarea Curţii. Totuşi, singurele remedii care se cere a fi epuizate sunt cele care sunt în legătură cu violarea pretinsă şi care sunt accesibile, suficiente şi efective, atât în teorie, cât şi în practică, revenind statului membru să arate că sunt îndeplinite aceste condiţii (a se vedea în acest sens, cauza Selmouni c.  Franţei [MC], nr. 25803/94, 28 iulie 1999, par. 74-75).

Făcând aplicarea principiilor enumerate mai sus cu ocazia analizei remediilor interne indicate de Guvernul român, în ceea ce priveşte posibilitatea formulării unei plângeri penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu sau divulgarea secretului profesional, Curtea a observat că unul dintre co-acuzaţi a folosit această cale, iar procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, deoarece fapta nu era prevăzută de legea penală.

Nici calea de a introduce o acţiune civilă în despăgubiri împotriva jurnaliştilor care au publicat extrasele din transcrierile convorbirilor telefonice nu reprezintă în opinia Curţii un remediu efectiv, reţinând faptul că reclamantul a subliniat clar obiectul plângerii sale ca fiind „scurgerea” informaţiilor de către autorităţi, iar nu publicarea lor în presă.

În cele din urmă, Guvernul a indicat ca fiind un posibil remediu introducerea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală împotriva funcţionarului responsabil de transmiterea informaţiilor presei. Sub acest aspect, Curtea a luat în considerare faptul că nu s-a putut stabili identitatea funcţionarului responsabil ori autoritatea unde îşi desfăşura activitatea acel funcţionar nici în cursul cercetărilor efectuate de către procuror ca urmare a plângerii penale formulate de către co-acuzat şi nici în cadrul anchetei interne efectuate de către Consiliul Superior al Magistraturii. Or, în aceste condiţii, calea indicată de Guvern pare a fi lipsită de orice şansă de succes, fiind prea împovărător pentru reclamant să introducă acţiuni împotriva tuturor autorităţilor care s-au aflat în posesia dosarului penal. În plus, Guvernul nu a furnizat exemple de practică judiciară care să contrazică această concluzie. Curtea a observat că jurisprudenţa transmisă de către Guvern se referea la acţiuni introduse împotriva unor persoane identificate care puteau fi trase la răspundere pentru divulgarea unor informaţii din dosare penale.

Pe fond, Curtea s-a referit mai întâi la principiile care guvernează protecţia acordată dreptului la reputaţie prin articolul 8 din Convenţie (a se vedea în acest sens, cauza Petrina c. României, nr. 78060/01, 14 octombrie 2008, par. 27-29 şi 34-36; cauza A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, 9 aprilie 2009, par. 63-65; cauza Von Hannover c. Germaniei (nr. 2) [MC], nr. 40660/08 şi 60641/08, 7 februarie 2012, par. 95-99; şi cauza Axel Springer AG, nr. 39954/08, 7 februarie 2012, par. 78-95). În special, în virtutea obligaţiilor pozitive inerente respectării efective a dreptului la viaţa privată, care revin statelor membre, Curtea examinează dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a asigura protecţia efectivă a acestui drept (a se vedea în acest sens, cauza Craxi c. Italiei nr. 2, nr. 25337/94, 17 iulie 2003, par. 73).  

Totodată, în situaţiile în care au fost remise presei informaţii confidenţiale, revine în primul rând statelor membre să-şi organizeze autorităţile şi să-şi formeze funcţionarii pentru a se asigura că nicio informaţie confidenţială sau secretă nu va fi divulgată
(a se vedea în acest sens, cauza Stoll c. Elveţiei [MC], nr. 69698/01, 10 decembrie 2007, par. 61 şi 143; şi cauza Craxi c. Italiei nr. 2, citată anterior, par. 75).  

În continuare, Curtea a subliniat faptul că dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la libertatea de exprimare sunt drepturi egale în sensul Convenţiei şi sunt îndreptăţite la o protecţie egală atunci când sunt puse în balanţă (a se vedea cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2 [MC], citată anterior, par. 106).

În aplicarea principiilor expuse anterior, Curtea a analizat pe de o parte, dacă prin divulgarea informaţiilor a fost produs reclamantului vreun prejudiciu, iar pe de altă parte, dacă măsurile luate de autorităţi au fost adecvate.

În ceea ce priveşte primul aspect, Curtea a notat de la început faptul că extrase din dosarul de urmărire penală au fost făcute publice anterior emiterii rechizitoriului. Reţinând împrejurarea că ceea ce face obiectul examinării este „scurgerea” informaţiilor de către autorităţi, a apreciat ca irelevant faptul că dosarul penal în care era cercetat reclamantul prezenta un interes public deosebit.

În continuare, luând în considerare faptul că convorbirile telefonice intră sub noţiunea de viaţă privată şi corespondenţă potrivit articolului 8 (a se vedea în acest sens, cauza Craxi c. Italiei nr. 2, citată anterior, par. 57; şi cauza Drakšas c. Lituaniei, nr. 36662/04, 31 iulie 2012, par. 52), deşi acestea nu erau irelevante pentru procesul penal (a se vedea a contrario, cauza Craxi c. Italiei nr. 2, citată anterior, par. 66, unde convorbirile telefonice publicate erau într-o anumită măsură private şi aveau o legătură limitată cu acuzaţiile penale), conţinutul înregistrărilor ofereau detalii despre demersurile reclamantului şi îl puneau într-o lumină defavorabilă, creând impresia că acesta săvârşise fapte penale, înainte ca autorităţile să se pronunţe asupra acuzaţiilor. Curtea a considerat, astfel, că „scurgerea” unor informaţii nepublice către presă constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private.

De asemenea, Curtea a statuat faptul că acest caz nu priveşte o pierdere a reputaţiei ca rezultat al acţiunilor proprii ale unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, de vreme ce la momentul publicării informaţilor confidenţiale, reclamantul beneficia de prezumţia de nevinovăţie (a se vedea a contrario, cauza Sidabras şi Džiautas c. Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, 27 iulie 2004, par. 49).  

În ceea ce priveşte consecinţele pentru reclamant a „scurgerii” informaţiilor către presă, Curtea a accentuat că reclamantul nu a avut la dispoziţie mijloace pentru a-şi proteja reputaţia, deoarece acuzaţiile nu fuseseră încă analizate pe fond de către o instanţă, iar autenticitatea ori acurateţea convorbirilor telefonice şi interpretarea lor nu au putut fi contestate.  

Pe cale de consecinţă, Curtea a concluzionat că reclamantul a suferit un prejudiciu prin ingerinţa în dreptul său la respectarea vieţii private ca urmare a „scurgerii” către presă a extraselor din transcrierile convorbirilor telefonice.

Referitor la cel de-al doilea aspect, Curtea a subliniat faptul că publicarea materialelor nu au dus la înaintarea anchetei penale.

Aşadar, nu se poate susţine că statul reţinea informaţii relevante pentru o dezbatere publică sau că funcţionarul care a transmis informaţiile a acţionat ca un „informator” (a se vedea în acest sens, cauza Guja c. Moldovei [MC], nr. 14277/04, 12 februarie 2008, par. 72 şi următoarele). În pus, informaţiile ar fi devenit accesibile publicului la momentul înregistrării cauzei pe rolul instanţei, astfel că „scurgerea” informaţiilor nu era justificată.

Curtea a reiterat faptul că, prin natura sa, procedura interceptărilor telefonice este supusă unui control judiciar riguros şi este logic ca rezultatul acestei proceduri să nu fie făcut public fără o cercetare judiciară atentă (a se vedea mutatis mutandis, cauza Dumitru Popescu c. României nr. 2, nr. 71525/01, 26 aprilie 2007, par. 44 şi 70-84).

S-a subliniat împrejurarea că accesul publicului la datele cuprinse într-un dosar penal nu este nelimitat, ci supus unor reguli care sunt aplicate de un judecător, iar la cererea reclamantului accesul presei poate fi limitat. Dacă nu există un control judiciar al accesului publicului la dosar, iar informaţiile sunt „scurse” către presă, ceea ce va prezenta importanţă va fi, în primul rând, dacă statul membru şi-a organizat autorităţile şi şi-a format funcţionarii pentru a evita sustragerea de la respectarea procedurii şi, în al doilea rând, dacă reclamantul benefica de remedii pentru a obţine repararea încălcării drepturilor sale.

Sub primul aspect, Curtea a luat act de faptul că anumite asociaţii de presă şi o asociaţie profesională de magistraţi au considerat publicarea materialelor ca nefiind etică şi au sesizat Consiliul Superior al Magistraturii, care a desfăşurat o anchetă internă. S-a pus accentul pe faptul că această cauză nu reprezenta un caz izolat de „scurgere” către presă a informaţiilor din dosare penale. S-a observat, totuşi, lipsa unei reacţii publice oficiale în acest caz: nicio acţiune nu a dus la identificarea autorităţii sau a persoanei responsabile; niciuna din declaraţiile oficiale nu a avut drept scop distanţarea autorităţii de un asemenea comportament; nu a fost făcută nicio condamnare publică a unei asemenea acţiuni. Totodată, acţiunile întreprinse de Consiliul Superior al Magistraturii nu au fost suficiente faţă de gravitatea situaţiei.

Sub cel de-al doilea aspect, Curtea a reamintit că deja a stabilit că reclamantul nu beneficia de un remediu intern.

În concluzie, Curtea a statuat că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura păstrarea în siguranţă a informaţiilor aflate în posesia sa în scopul apărării dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private (a se vedea în acest sens, cauza Craxi c. Italiei nr. 2, citată anterior, par. 75; şi cauza Drakšas c. Lituaniei, citată anterior, par. 60) şi nici nu a pus la dispoziţia reclamantului vreun mijloc de a obţine repararea încălcării drepturilor sale.

În acest context, Curtea a decis că articolul 3, sub aspectul condiţiilor materiale de detenţie, şi articolul 8, sub aspectul transmiterii către presă a unor extrase din transcrierile convorbirilor telefonice interceptate de autorităţi, din Convenţie au fost încălcate.