<<< Toate categoriile

Adopția coparentală de către un cuplu homosexual. Un stat care trece dincolo de obligaţiile ce îi revin în temeiul art. 8 prin crearea unui drept, nu poate lua măsuri discriminatorii în sensul art. 14 din Convenţie - cauza X c. Austriei


JurisClasor CEDO - August 2013, 27

În hotărârea din cauza X c. Austriei pronunțată la 19 februarie 2013, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a analizat plângerea a trei reclamante care s-au pretins victimele unei discriminări prin raportare la cuplurile heterosexuale, adopția coparentală de către un cuplu homosexual fiind juridic imposibil în dreptul austriac.

Curtea în analiza sa, a amintit prioritar principiile din jurisprudența sa în cauzele în care s-au pus în discuție chestiunile de discriminare pe temeiul orientării sexuale. Conform jurisprudenței constante a Curții, pentru a se pune problema aplicabilității art. 14 din Convenție, trebuie să se constate o diferență de tratament între persoane plasate în situații comparabile. O asemenea diferență este discriminatorie dacă nu prezintă o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. Statele contractante beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage justifică distincția în tratament (Schalk și Kopf c. Austriei, par. 96, Burden c. Regatului Unit, par. 60).

Orientarea sexuală intră în câmpul de aplicare a art. 14 al Convenției. Curtea a declarat în repetate rânduri că, asemenea diferențelor întemeiate pe sex, cele fondate pe orientarea sexuală trebuie să fie justificare de motive imperioase sau, o altă formulă des utilizată, de "motive în mod particular solide și convingătoare" (E.B. c. Franței, par. 91; Karner c. Austriei, par. 37, L. și V. C. Austriei, par. 45, Smith și Grady c. Regatului Unit, par. 90). În ce privește diferențele de tratament întemeiate pe sex sau orientare sexuală, marja de apreciere a statelor este restrânsă (Kozak c. Poloniei, par. 92, Karner, par. 41). Diferențele motivate doar prin considerații ținând de orientarea sexuală sunt inacceptabile din perspectiva Convenției (E.B. c. Franței, par. 93 și 96, Salgueiro da Silva Mouta c. Portugaliei, par. 36).

Curtea a precizat că adoptarea unui copil de către homosexuali poate îmbrăca trei forme. Prima este cea de adopție de către o singură persoană (adopție monoparentală); a doua este adopția coparentală prin care un membru al unui cuplu adoptă copilul celuilalt, scopul fiind ca fiecare membru al cuplului să aibă statutul de părinte legal; și a treia formă este adopția conjunctă de către cei doi membri ai cuplului (E.B. c. Franței, par. 33). Până în prezent, Curtea a analizat două cauze privind cereri de adopție monoparentală formulate de homosexuali (Fretté și E. B. c. Franței) și o cauză privind o cerere de adopție coparentală de către un cuplu homosexuali (Gas și Dubois c. Franței).

În cauza Fretté c. Franței (hotărârea din 26.02.2002), autoritățile franceze respinseseră cererea de încuviințare a adopției pe motiv că stilul de viață (altfel spus, homosexualitatea) al reclamantului nu prezenta garanții suficiente pentru adoptarea unui copil. Plasându-se pe terenul art. 14 al Convenției combinat cu art. 8, Curtea a arătat că legislația franceză recunoaștea oricărui celibatar – bărbat ori femeie – dreptul de a depune o cerere de adopție, și că autoritățile franceze au respins cererea de încuviințare prealabilă prezentată de reclamant întemeindu-se – în mod cert implicit – pe orientarea sa sexuală, și a concluzionat existența unei diferențe de tratament fondată pe orientarea sexuală. Totuși, Curtea Europeană a menționat că deciziile adoptate de autoritățile interne urmăreau un scop legitim: protejarea sănătății și a drepturilor copiilor ce pot fi afectați de o procedură de adopție. Cât privește problema de a ști dacă această diferență de tratament era justificată, Curtea a observat în principal că nu exista o comunitate de opinii între statele membre ale Consiliului Europei în acest domeniu unde dreptul părea că traversează o fază de tranziție și a judecat că autorităților naționale trebuie să li se recunoască o marjă de apreciere largă pentru a decide în această privință. În ce privește interesele concurente ale reclamantului și ale copiilor ce pot fi adoptați, Curtea a relevat că asupra consecințelor eventuale ale adopției unui copil de către unul sau doi părinți homosexuali, comunitatea științifică este divizată, ținând cont de numărul restrâns de studii științifice asupra problematicii care erau disponibile în acel moment. Curtea a admis că refuzul de încuviințare a adopției nu a adus atingere principiului de proporționalitate, iar diferența de tratament denunțată nu a fost discriminatorie în sensul art. 14 din Convenție.

În decizia Marii Camere pronunțată în cauza E.B. c. Franței din 22.01.2008, în care aceasta a efectuat examenul pe terenul art. 14 combinat cu art. 8, Curtea a revenit asupra poziției sale. După ce a procedat la o analiză aprofundatăa motivelor invocate de autoritățile franceze pentru a justifica  refuzul autorităților la adopția dorită de reclamantă, care întreținea cu o altă femeie o relație stabilă, Curtea a notat că autoritățile au reținut două motive principale, respectiv absența unui referent parental în căminul reclamantei ori anturajul său apropiat și lipsa unei consimțământ din partea partenerei reclamantei. Curtea a considerat că aceste două motive au fost reținute în cadrul unei aprecieri globale a situației reclamantei și caracterul ilegitim al uneia dintre ele au avut drept efect contaminarea ansamblului deciziei. Ea a estimat că al doilea din aceste motive nu era criticabil, dar primul era implicit legat de homosexualitatea reclamantei și că autoritățile au invocat-o abuziv într-un context în care cererea de încuviințare a adopției era formulată de o persoană celibatară. În final, ea a considerat că orientarea sexuală a reclamantei nu a încetat să fie în centrul dezbaterii care o privea și a avut un caracter decisiv conducând la decizia de refuz în emiterea încuviințării solicitate (E.B. c. Franței, par. 72-89). Curtea a considerat că atunci când o diferență de tratament este justificată exlusiv de considerații ținând de orientarea sexuală a persoanei, ea trebuie respinsă ca discriminatorie din perspectiva Convenției. A relevat că dreptul francez autoriza adoptarea unui copil de către un celibatar, deschizând astfel calea adopției de o către o persoană celibatară homosexuală, ceea ce nu s-a contestat. În analiza sa asupra motivelor avansate de autorităților franceze, Curtea a judecat că, pentru respingerea cererii de încuviințare în vederea adoptării, solicitată de reclamantă, autoritățile au operat o distincție dictată de considerații ținând de orientarea sexuală a reclamantei, distincție care nu se poate tolera potrivit Convenției. În consecință, Curtea a a concluzionat încălcarea art. 14 combinat cu art. 8 din Convenție.

Cauza Gas și Dubois c. Franței (hotărârea din 15.03.2012) privea două femei trăind într-un cuplu înregistrat ca parteneriat legal în care una din ele era mama unui copil conceput prin procreare medicală asistată. Conform dreptului francez, aceasta era singurul părinte. Reclamantele s-au plâns, pe terenul art. 14 din Convenție combinat cu art. 8, în sensul imposibilității ca un copil al uneia dintre ele să fie adoptat de cealaltă. Mai precis, acestea doreau să fie autorizate a adopta copilul cu aplicarea regimului adopției simple, pentru a crea o legătură de filiație între copil și partenera mamei sale, ceea ce le-ar fi permis exercitarea conjunctă a autorității parentale asupra acestuia. Autoritățile interne au refuzat să își dea acordul acestui proiect de adopție pe motiv că aceasta ar antrema, în beneficiul partenerei mamei copilului, un transfer de drepturi a autorității parentale, neconform cu interesul copilului. Curtea a examinat situația reclamantelor comparând-o cu cea a unui cuplu căsătorit și a relevat că în dreptul francez doar cuplurile căsătorite puteau exercita autoritatea parentală conjunctă în cazul adopției simple. Observând că statele contractante nu erau ținute să deschidă mariajul cuplurilor homosexuale și că mariajul conferea un statut particular celor ce se angajau în el, Curtea a judecat că reclamantele nu se găseau într-o situație juridică comparabilă celei a cuplurilor căsătorite. Relevând că adopția coparentală nu era deschisă cuplurilor heterosexuale care, ca și reclamantele încheiaseră un parteneriar înregistrat în mod legal, Curtea a concluzionat absența diferenței de tratament fondată pe orientarea sexuală și neîncălcarea  art. 14 al Convenției combinat cu art. 8 din Convenție.

Ulterior reiterării principiilor din cauzele E.B. c. Franţei şi Fretté c. Franţei şi Gas şi Dubois c. Franţei, Curtea a efectuat două comparaţii în speța X c. Austriei din 19.02.2013: între situaţia reclamantelor şi situaţia unui cuplu căsătorit în care unul dintre membri doreşte să adopte copilul celuilalt, respectiv situaţia unui cuplu heterosexual necăsătorit în care un membru doreşte să adopte copilul celuilalt.

În cauza X c. Austriei, trei reclamante, dintre care prima şi a treia reclamantă erau într-o relaţie stabilă, iar a doua era fiica de 15 ani a celei de-a treia reclamante plasată sub autoritatea parentală a acesteia şi recunoscută în mod legal de tatăl ei biologic, au formulat o acţiune în faţa tribunalului districtual competent pentru a omologa convenţia de adopţie încheiată între prima reclamantă şi a doua reclamantă reprezentată de mama sa care era a treia reclamantă, convenţie care viza crearea unei legături juridic reflectând raporturile ce le uneau, fără a rupe legăturile între copil şi mama sa, a treia reclamantă. Tribunalul a refuzat omologarea convenţiei de adopţie, arătând că art. 182 par. 2 din Codul Civil austriac nu prevedea nicio formă de adopţie aptă să producă efectele dorite de reclamante. Conform art. 179 din Codul Civil austriac, adopţia poate fi făcută de o singură persoană sau de un cuplu căsătorit. Adopţia unui copil de către o persoană căsătorită care acţionează singură e supusă unor condiţii stricte, astfel cum rezultă din art. 182 alin. 2 menționat, în sensul că dacă minorul nu este adoptat decât de un singur bărbat (ori femeie) legăturile juridice familiale – altele decât cele de filiaţie în sine – nu sunt rupte decât în ce priveşte tatăl biologic (sau mama biologică) şi familia acestuia. În cazul în care legăturile între copil şi celălalt părinte al său subzistă după adopţie, judecătorul le declară rupte sub rezerva consimţământului acestuia din urmă. Tribunalul a reţinut prezumţia că adopţia de către o singură persoană rupe legăturile juridice între cel adoptat şi părintele său biologic de acelaşi sex cu părintele său adoptiv şi că ea nu alterează legătura cu părintele de sex opus. Numai în acest caz legea permite judecătorului să rupă această legătură, asupra căreia adopţia nu are niciun efect. Tribunalul a constatat că respectiva convenţie a cărui omologare s-a solicitat, care ar fi condus la adoptarea unui copil de către o femeie şi ruperea relaţiilor cu tatăl său biologic dar nu cu mama sa biologică, este ilicită. Tribunalul a făcut trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conform căreia chestiunile relative la orientarea sexuală beneficiază de protecţia art. 8 din Convenţie, iar din hotărârea pronunţată în cauza Fretté c. Franţei rezultă că s-a indicat expres că dreptul homosexualilor de adopţie pare să traverseze o fază de tranziţie şi cunoaşte evoluţii sociale care justifică recunoaşterea unei largi marje de apreciere statelor membre, deşi această marjă de apreciere nu ar putea fi interpretată ca o cartă albă acordată statelor pentru a lua decizii arbitrare. Tribunalul a estimat că dreptul autriac actualmente în vigoare exclude posibilitatea creării unei legături juridice cu un copil de către două persoane de acelaşi sex, iar măsura dorită de reclamante necesită o modificare legislativă. Apelul şi recursul în casaţie au fost respinse cu argumente similare.

Comparând situaţia reclamantelor cu un cuplu căsătorit din care un membru doreşte să adopte copilul celuilalt, Curtea a arătat că a răspuns la această întrebare în cauza Gas şi Dubois, şi a reafirmat argumentele din această cauză. Art. 12 din Convenţie nu impune statelor contractante obligaţia de a institui căsătoria şi pentru cuplurile de homosexuali (Schalk şi Kopf c. Austriei), dreptul la căsătorie dintre homosexuali nu se mai poate deduce din art. 14 combinat cu art. 8 şi chiar dacă statele decid să ofere acestor cupluri un alt mod de recunoaştere juridică, ele beneficiază de o anumită marjă de aprecere pentru a decide natura exactă a statutului conferit. Prin urmare, Curtea a declarat în mai multe reprize că mariajul conferă un statut particular celor care se angajează, exerciţiul acestui drept fiind protejat de art. 12 din Convenţie. Dreptul austriac prevede în materia adopţiei un regim specific pentru cuplurile căsătorite, art. 179 alin. 2 din Codul Civil austriac enunţă în fapt că adopţia conjunctă le este rezervată acestora şi că este în principiu singura formă de adopţie care le este deschisă. Prin excepţie de la acest principiu, aceeaşi dispoziţie autorizează un soţ să adopte copilul soţului său (adopţie coparentală). Curtea a concluzionat că situaţia reclamantelor cât priveşte adopţia coparentală nu este comparabilă celei unui cuplu căsătorit, astfel că nu a existat încălcarea art. 14 combinat cu art. 8 din perspectiva acestei comparaţii. 

Comparând situaţia reclamantelor cu situaţia unui cuplu heterosexual necăsătorit dintre care un membru doreşte să adopte copilul celuilalt. Curtea a relevat că niciuna dintre părţi nu a avansat aspectul că legea ar distinge cuplurile homosexuale de cuplurile heterosexuale necăsătorite printr-un statut juridic particular analog celui care diferenţiază pe aceştia de cuplurile necăsătorite. Guvernul nu a contestat că situaţia cuplurilor heterosexuale necăsătorite este comparabilă celei a cuplurilor homosexuale, considerând că, în termeni de persoane, cuplurile homosexuale şi cuplurile heterosexuale sunt în teorie la fel de apte ori inapte atât unii cât şi alţii să procedeze la adopţie în general şi la adopţia parentală în particular. Curtea a constatat că situaţia reclamanţilor doritori să stabilească o legătură juridică între prima şi a doua reclamantă, este comparabilă celei unui cuplu heterosexual din care un membru doreşte să adopte copilul celuilalt. Curtea, analizând dacă a existat o diferenţă de tratament fondată pe orientarea sexuală a primei şi celei de-a treia reclamante, a notat mai întâi că dreptul austriac prevede posibilitatea de adopţie cuplurilor heterosexuale necăsătorite.  Art. 179 din Codul Civil austriac autorizează de o manieră generală adopţia monoparentală  şi nicio dispoziţie a art. 182 alin. 2 austriac din acelaşi cod nu se opune ca unul din membrii cuplului heterosexual necăsătorit să adopte copilul celuilalt fără o ruptură a legăturilor între acesta din urmă şi copilul său. În schimb, este imposibil din punct de vedere juridic pentru un cuplu homosexual de a proceda la o adopţie coparentală căci acelaşi articol 182 alin. 2 austriac enunţă că adoptatorul se substituie părintelui biologic de acelaşi sex cu el. În speţă, prima reclamantă este o femeie, iar în caz de adopţie de către ea a celei de-a doua reclamante, doar legăturile dintre aceasta şi mama sa, partenera primei reclamante, ar putea fi rupte. Reclamantele nu pot astfel recurge la adopţie în vederea creării, între prima reclamantă şi a doua reclamantă, a unei legături de filiaţie care s-ar adăuga la cea care există între a doua reclamantă şi mama sa. Oricât de neutru ar fi la prima abordare, articolul art. 182 alin. 2 austriac exclude cuplurile homosexuale de la adopţia coparentală. Curtea a notat şi că Legea privind parteneriatele înregistrate din Austria, în vigoare din 1 ianuarie 2010, care reglementează parteneriatele dintre homosexuali, interzice expres în art. 8 alin. 4 adopţia de către un partener a copilului celuilalt. Curtea a constatat astfel că legislaţia aplicabilă operează o distincţie între cuplurile heterosexuale necăsătorite şi cuplurile homosexuale în materie de adopţie coparentală.

În speţă, singurul motiv pe care tribunalul şi-a fondat decizia era acela că art. 182 alin. 2 din Codul Civil austriac se opune unei adopţii care ar produce o legătură de filiaţie ce s-ar adăuga celei deja existente între minoră şi mama sa. Tribunalul nu s-a fondat pe circumstanţele particulare ale cauzei, neabordând niciun moment chestiunea de a şti dacă tatăl biologic consimţea sau nu la adopţie sau existau motive de a trece peste opoziţia sa astfel cum pretindeau reclamantele. Curtea Supremă a confirmat că adopţia unui copil de către partenera mamei biologice a acestuia era juridic imposibilă din perspectiva art. 182 alin. 2 Cod Civil austriac şi a apreciat că această dispoziţie nu depăşea marja de apreciere recunoscută statelor şi că se concilia prin urmare cu art. 14 combinat cu art. 8 din Convenţie.

Curtea a apreciat că aspectul conform căruia adopţia dorită de reclamante era juridic imposibilă nu a încetat să fie în centrul analizei cauzei de către instanţele naţionale (mutatis mutandis, E.B. c. Franţei, par. 88). În fapt, acest obstacol juridic a împiedicat instanţele interne să cerceteze în concret dacă adopţia era în interesul minorei, nu au examinat în detaliu circumstanţele speţei, nu au examinat dacă există motive de a trece peste refuzul tatălui biologic de a consimţi la adopţie, astfel cum îi permitea art. 183 din Codul Civil austriac. Tribunalele districtual şi regional nu au abordat această chestiune, iar Curtea Supremă a confirmat că nu puteau trece mai departe, faţă de obstacolul juridic absolut de care se lovea adopţia.

Dacă cererea de adopţie ar fi fost prezentată de un cuplu heterosexual necăsătorit, instanţele nu le-ar fi putut opune une fine de neprimire. Instanţele ar fi fost ţinute să verifice dacă această adopţie răspundea interesului minorului, iar în caz de refuz al tatălui copilului de a consimţi trebuia să fie cercetat dacă existau circumstanţe excepţionale care să justifice trecerea peste acest refuz. În consecinţă, Curtea a considerat că plângerea reclamantelor nu se încadrează într-o actio popularis. Reclamantele au fost direct afectate de legislaţie, deoarece interdicţia de o manieră absolută din art. 182 alin. 2 austriac a eliminat în întregime utilitatea şi pertinenţa examinării circumstanţelor proprii cauzei lor şi au obligat autorităţile interne să le opună un fine de neprimire automat. Prin urmare, nu se poate spune că instanţa europeană este chemată să examineze in abstracto legislaţia criticată: prin însăşi natura sa, interdicţia absolută despre care este vorba în cauză sustrage faptele speţei aprecierii instanţelor interne şi celei a Curţii.

Reţinând că art. 182 alin. 2 Codul Civil austriac nu are aceleaşi efecte asupra altor persoane şi asupra reclamantelor, a căror viaţă este construită în jurul unui cuplu homosexual, Curtea a concluzionat că reclamantele nu au fost tratate cum ar fi fost tratat un cuplu heterosexual necăsătorit. Atunci când tratamentul diferit care le-a fost rezervat era indisolubil legat de faptul că formau un cuplu homosexual, rezultă că acest tratament era fondat pe orientarea sexuală a reclamantelor.

Curtea a distins astfel speţa de cauza Gas şi Dubois în care Curtea a constatat absenţa unei diferenţe de tratament fondată pe orientarea sexuală între cuplurile heterosexuale şi homosexuale cu argumentul că în dreptul francez interdicţia de adopţie coparentală afecta atât pe primii cât şi pe următorii. Curtea a considerat util să precizeze că speţa nu priveşte chestiunea de a şti dacă, din perspectiva circumstanţelor speţei, cererea de adopţie trebuia sau nu admisă, aparţinând instanţelor interne să statueze asupra chestiunilor privind refuzul tatălui de a consimţi, dacă se putea trece peste acest refuz, dacă ar fi fost în măsură să examineze fondul adopţiei. Ceea ce este supus dezbaterii este faptul că instanţele s-au găsit în incapacitate de a proceda la un asemenea examen, având în vedere art. 182 alin. 2 din Codul Civil austriac. Dacă o cerere de adopţie identică ar fi fost prezentată de un cuplu heterosexual necăsătorit, instanţele, dimpotrivă, erau ţinute să examineze fondul cererii.

Curtea a considerat că nu este chemată să se pronunţe asupra chestiunii privind adopţia coparentală de către cuplurile homosexuale în sine, şi cu atât mai puţin asupra adopţiei de către cuplurile homosexuale în general. Ea trebuie să statueze asupra unei probleme strict delimitate, aceea de şti dacă reclamantele din speţă au fost sau nu victimele unei discriminări între cuplurile heterosexuale necăsătorite şi cuplurile homosexuale în materie de adopţie coparentală.

Curtea a amintit că interdicţia de discriminare consacrată de art. 14 depăşeşte beneficiul drepturilor şi libertăţilor pe care Convenţia şi Protocoalele sale le impune fiecărui stat a le garanta. Această interdicţie se aplică de asemenea drepturilor accesorii, care ţin de câmpul de aplicare general al unui articol din Convenţie pe care statul în mod voluntar decide să îl protejeze.

Dacă articolul 8 nu garantează dreptul de a adopta, Curtea deja a statuat că, în ce priveşte o adopţie de către o persoană homosexuală celibatară, un stat care trece dincolo de obligaţiile ce îi revin în temeiul art. 8 prin crearea unui drept, nu poate lua măsuri discriminatorii în sensul art. 14 din Convenţie (E. B. C. Franţei, par. 49). Art. 8 nu impune statelor să acorde dreptul de adopţie coparentală cuplurilor necăsătorite (Gas şi Dubois, par. 66-69).

Totuşi, legislaţia austriacă a deschis această formă de adopţie cuplurilor heterosexuale necăsătorite. În consecinţă, Curtea trebuie să cerceteze dacă refuzul de a acorda acest drept cuplurilor homosexuale urmăreşte un scop legitim şi dacă este proporţional acestui scop. Din deciziile instanţelor interne rezultă că dreptul austriac vizează a recrea situaţia care se regăseşte într-o familie biologică. Tribunalul regional a precizat că dispoziţiile legale vizează să prezerve familia tradiţională şi că dreptul austriac se poziţionează pe principiul conform căruia un copil trebuie să aibă ca părinţi două persoane de sex opus, conform realităţii biologice. A hotărât că intenţia legiuitorului de a nu prevedea adopţia unui copil de către un partener homosexual al celuilalt părinte, operaţie care ar rupe legătura dintre copil cu părintele său de sex opus, urmăreşte un scop legitim.

Curtea a recunoscut că grija de a proteja familia în sensul tradiţional al termenului constituie în principiu un motiv important şi legitim apt să justifice o diferenţă de tratament  (Karner, par. 40, Kozak, par. 98). Protejarea interesului copilului este de asemenea un scop legitim.

Analizând în continuare dacă principiul proporţionalităţii a fost respectat în speţă, Curtea a reamintit mai întâi că scopul constând în protejarea familiei în sens tradiţional este abstract şi o mare varietate de măsuri concrete  pot fi utilizate pentru a-l realiza. Deoarece Convenţia este un instrument viu care trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale, statul trebuie să aleagă măsurile de luat în baza art. 8 pentru a proteja familia şi garanta respectul vieţii de familie ţinând cont de evoluţia societăţii ca şi de schimbările care au loc în maniera de a percepe problemele societăţii, de stare civilă şi de ordin relaţional, în principal ideea conform căreia există mai mult de o cale sau mai mult de o alegere posibilă în ce priveşte modul de a duce o viaţă privată şi familială (Kozak, par. 98).

Legea austriacă interzice de o manieră absolută cuplurilor homosexuale adopţia coparentală. Guvernul nu a prezentat niciun argument precis, studii ştiinţifice sau alte elemente susceeptibile să dovedească că familiile homoparentale nu pot în niciun caz să se ocupe convenabil de un copil. Dimpotrivă, a afirmat că aceste cupluri homosexuale sunt în teorie la fel de apte ori inapte să adopte, ca şi cuplurile heterosexuale. Curtea a constatat deja că dispoziţiile din codul civil nu vizează specific a exclude homosexualii, dar legea privind parteneriatele înregistrate interzice adopţia coparentală cuplurilor homosexuale, urmare  a poziţiei anumitor grupuri din societate care se opun deschiderii procedurilor de adopţie de către aceste cupluri. Dreptul austriac apare astfel ca lipsit de coerenţă, deoarece autorizează adopţia de către o singură persoană, chiar homosexuală, dar dacă acesta are un partener, consimţământul acestuia este solicitat. Legea permite astfel ca un copil să poată fi crescut în sânul unei familii fondată pe un cuplu homosexual, recunoscând că această situaţie nu este prejudiciabilă pentru copil. Cu toate acestea, dreptul austriac prevede explicit că un copil nu poate avea două mame sau doi taţi, caz în care Curtea a constatat lipsa de coerenţă a ordinii juridice interne.

Curtea a admis ca fiind pertinentă teza reclamantelor conform căreia familiile fondate pe un cuplu homosexual sunt o realitate pe care dreptul nu le recunoaşte şi nu le protejează. Adopţia coparentală are ca obiectiv să confere partenerului unuia dintre părinţii copilului drepturi egale cu ale acestuia. Curtea a subliniat importanţa recunoaşterii juridice faţă de familia de fapt (Wagner şi WJ.M.W.L. c Luxembourg, 28 iunie 2007, par. 119, Eski, par. 39, Emonet şi alţii, par. 63-64). Ansamblul consideraţiilor expuse – existenţa unei familii de fapt formate de reclamante, importanţa pentru acestea de a obţine o recunoaştere juridică, incapacitatea Guvernului să stabilească dacă ar fi prejudiciabil pentru un copil de a fi crescut de un cuplu homosexual sau de a avea în mod egal două mame sau doi taţi, şi aspectul că Guvernul recunoaşte că atât cuplurile homosexuale cât şi cele heterosexuale sunt în mod egal apte să adopte coparental, suscită serioase îndoieli cât priveşte proporţionalitatea interdicţiei absolute de adopţie coparentală care rezultă pentru cuplurile homosexuale din art. 182 alin. 2 Codul Civil austriac. În absenţa altor motive solide şi convingătoare care să militeze în favoarea acestei interdicţii absolute, consideraţiile expuse dau de gândit că instanţele trebuie să examineze fiecare situaţie în parte. Această modalitate de a proceda apare mai conformă interesului superior al copilului.

Guvernul a invocat ampla marjă de apreciere a statelor în domeniul dreptului la adopţie şi că există un exerciţiu delicat în căutarea unui echilibru între interesele tuturor persoanelor vizate. Curtea a observat că marja de apreciere a statelor în baza art. 8 din Convenţie depinde de un anumit număr de factori. Cât timp un aspect particular important pentru existenţa sau identitatea unui individ se găseşte în joc, marja de apreciere a statului este de ordin restrâns. Dimpotrivă, cât timp nu există un consens în sânul statelor membre ale Consiliului Europei, atunci când cauza ridică probleme delicate morale sau etice, marja de apreciere este mai mare. Totuşi, Curtea a amintit că, în cazul invocării unei discriminări fondată pe sex sau orientare sexuală care se examinează sub incidenţa art. 14, marja de apreciere a statelor este restrânsă. În unicul scop de a răspunde Guvernului la argumentul inexistenţei consensului european, Curtea a arătat că nu e chemată să se pronunţe asupra chestiunii generale de acces a homosexualilor la adopţia coparentală, dar asupra unei diferenţe de tratament invocată între cuplurile heterosexuale necăsătorite şi cuplurile homosexuale în acest domeniu.

În aceste condiţii, doar cele 10 state care au deschis adopţia coparentală cuplurilor necăsătorite pot servi drept temei de comparaţie. Şase dintre ele tratează cuplurile heterosexuale şi homosexuale de aceeaşi manieră din acest punct de vedere. Patru au adoptat aceeaşi poziţie cu a Austriei. Având în vedere îngustimea acestui eşantion, nu se poate extrage nicio concluzie privind un consens între statele membre ale Consiliului Europei. Convenţia Europeană din 2008 în materie de adopţie nu poate fi utilă, deoarece nu a fost ratificată de Austria şi nu se poate considera că reflectă o comunitate de vederi actuale între state, ţinând cont de numărul mic de ratificări până în prezent. În orice caz, potrivit art. 7 din această Convenţie, statele trebuie să permită adopţia de către două persoane de sexe diferite sau de către o singură persoană şi statele au posibilitatea să aplice această convenţie cuplurilor homosexuale căsătorite sau în parteneriat înregistrat, cuplurilor heterosexuale sau homosexuale care trăiesc împreună în cadrul unei relaţii stabile. Nu rezultă deci din această dispoziţie că statele sunt libere să trateze diferit cuplurile heterosexuale şi cuplurile homosexuale care locuiesc împreună în cadrul unei relaţii stabile. Apare că Recomandarea CM/Rec (2010)5 adoptată la 31 martie 2010 de Consiliul de Miniştri merge în aceeaşi direcţie deoarece în paragraful 23 invită statele membre să garanteze aplicarea drepturilor şi obligaţiilor conferite cuplurilor necăsătorite fără nicio discriminare faţă de cuplurile de acelaşi sex şi cuplurile de sex diferit.

Curtea e conştientă că găsirea unui echilibru între păstrarea familiei tradiţionale şi drepturile minorităţilor sexuale decurgând din Convenţie este un exerciţiu prin natura sa dificil şi delicat, care poate obliga statele că concilieze vederi şi interese concurente privite de părţile interesate ca fundamental antagoniste. Totuşi, având în vedere consideraţiile care au precedat, Curtea a apreciat că Guvernul nu a furnizat niciun motiv particular solid şi convingător apt să stabilească excluderea cuplurilor homosexuale din câmpul de aplicare al adopţiei coparentale deschisă cuplurilor heterosexuale necăsătorite, necesar a prezerva familia tradiţională sau protecţia intereselor copilului. Prin urmare, distincţia operată de legea austriacă este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei.

Litigiul poartă asupra chestiunii de a şti dacă reclamantele au fost victimele unei discriminări de fapt, adopţia solicitată fiind împiedicată de un obstacol juridic absolut, instanţele neavând posibilitatea de a cerceta dacă adopţia servea sau nu interesului minorei. Curtea a trimis la două decizii recente în care a concluzionat încălcarea art. 14 combinat cu art. 8 pe motiv că reclamanţii, taţi ai unor copii născuţi în afara căsătoriei, nu au beneficiat de examinarea de către instanţele interne a aspectului dacă interesul copiilor cerea o atribuire a autorităţii parentale exclusive a taţilor lor sau mai degrabă un partaj al autorităţii parentale între părinţii lor (Zaunegger c. Germaniei, 03.12.2009, par. 61-63). A concluzionat Curtea încălcarea art. 14 din Convenţie combinat cu art. 8 cât priveşte compararea situaţiei reclamantelor cu cea a unui cuplu heterosexual necăsătorit în cadrul căruia un membru doreşte să adopte copilul celuilalt.

De menţionat că decizia X c. Austriei a fost pronunţată cu opinia parţial dizidentă a şapte judecători care au afirmat în finalul raţionamentului lor, că sensul interpretării evolutive oferit de Curte trebuie să fie acela de a acompania, de a canaliza schimbările, nu acela de a le preceda şi cu atât mai puţin de a încerca să le impună.