Hotărâri CEDO

I. Cauza Sfez c. Franței (hotărârea din 25 iulie 2013, cauza nr. 53737/09) – Denunțarea de avocat a contractului de asistență juridică cu 10 zile înainte de termenul de judecată. 

La data de 26 iulie 2007, în urma unei altercații, reclamantul, atacându-l pe vecinul său de parcare cu o grenadă cu gaz lacrimogen, a fost trimis in judecată si condamnat de Tribunalul corecțional din Paris la 2 ani închisoare din care 14 luni cu suspendare. Reclamantul a fost asistat de un avocat din oficiu, întrucât avocatul său ales se afla în concediu. La data de 5 septembrie 2007, reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii pronunțate de Tribunal, desemnând cu aceeași ocazie un nou avocat ales – dl. V.. La  data de 16 februarie  2008, reclamantul i-a reamintit avocatului său că i-a trimis deja mai multe scrisori prin care i-a solicitat să consulte dosarul si să pregătească apărarea.

Cu 10 zile înainte de data judecării apelului, avocatul reclamantului înștiințează grefa curții de apel că nu îl va mai reprezenta pe acesta la proces. În aceeași zi, reclamantul însuși trimite o scrisoare la grefa curții prin care solicită amânarea cauzei pentru a-și alege un nou avocat, cerere care i-a fost refuzată, iar judecata apelului s-a desfășurat în prezența acestuia, dar neasistat. Instanța a rămas în pronunțare atât cu privire la cererea de amânare cât si pe fond. Ulterior, instanța a pronunțat o hotărâre prin care a respins ca dilatorie cererea reclamantului de acordare a unui termen pentru judecarea apelului în prezența unui avocat, cu motivarea că avocatul ales a consultat o singură dată dosarul în cursul lunii noiembrie si că în aceasta perioada, reclamantul ar fi putut contacta serviciile unui nou avocat. Pe fond, instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe, majorând termenul de încercare la 3 ani si adăugând o obligație în sarcina acuzatului. Recursul introdus ulterior de către reclamant a fost respins.

Aprecierea Curții

Deși art. 6 par. 3 lit. c din Convenție recunoaște oricărui acuzat dreptul de a se  apăra el însuși sau de a beneficia de asistența unui apărător, nu sunt precizate condițiile în care acest drept urmează a fi exercitat. Prin urmare, intră în marja de apreciere a statelor membre alegerea unor mijloace care să permită garantarea acestui drept, Curții revenindu-i sarcina de a verifica doar dacă măsurile adoptate de către state corespund exigențelor unui proces echitabil.

Curtea a menționat, de asemenea, că atât în faza apelului cât și în faza recursului în casație, modul de aplicare al par. 1 și 3 lit. c) ale art. 6 diferă în funcție de particularitățile procedurii în cauză. Printre criteriile de diferențiere se numără, pe de o parte, ansamblul gradelor de jurisdicție din ordinea juridică internă, iar, pe de altă parte, rolul pe care l-a jucat instanța superioară în cauză.

În speță, Curtea a reținut că reclamantul s-a prezentat în fața primei instanțe asistat de un avocat din oficiu, înainte ca cererea sa de amânare formulată în fața instanței de apel sa fie respinsă ca dilatorie. S-a arătat, înainte de toate, că instanța de  apel a remarcat lipsa de diligență a avocatului ales al reclamantului. Dacă părțile nu contestă acest aspect, Curtea a reamintit faptul că nu poate fi imputată statului orice exercitare necorespunzătoare a activității de către avocatul din oficiu sau ales de către acuzat. Curtea a reținut că, având în vedere independența baroului față de stat, modul de exercitare al apărării reprezintă un aspect care ține, în principiu, de acuzat si de avocatul ales sau numit din oficiu. Chiar și în cazul unui avocat numit din oficiu, art. 6 par. 3 lit. c din Convenție  nu obligă autoritățile să intervină decât atunci când lipsa de pregătire a avocatului este evidentă sau atunci când sunt informate în timp util în legătura cu acest aspect.

 În cazul de față, reclamantul, care l-a ales pe avocatul său în septembrie 2007 pentru a-l reprezenta în fața instanței de apel, nu s-a plâns de inacțiunea acestuia până la data de 1 aprilie 2008, când avocatul însuși a renunțat la exercitarea dreptului de reprezentare. Pentru perioada ulterioară, instanța de apel a reproșat reclamantului faptul că nu a contactat serviciile unui alt avocat care ar fi putut solicita amânarea.

Curtea a arătat că, în intervalul de 10 zile dintre data renunțării avocatului la dreptul de reprezentare și data judecării apelului, reclamantul ar fi avut timp să-și aleagă un nou avocat care să solicite curții de apel amânarea în scopul pregătirii dosarului. Cu toate acestea, reclamantul nu s-a folosit de această perioadă, deși avea cunoștință de lipsa de implicare în dosar a avocatului său.

Curtea a relevat totodată faptul că reclamantul, care nu era privat de libertate, nu a invocat nicio dificultate deosebită, care l-ar fi putut împiedica să se informeze sau să contacteze un nou avocat. Spre deosebire de cererile de amânare nefondate sau întemeiate pe simple afirmații nedovedite ale reclamantului si care aduc atingere bunei administrări a justiției, cererile însoțite de înscrisuri doveditoare trebuie nu doar examinate de jurisdicțiile interne, dar trebuie să și primească un răspuns motivat din partea acestora. Acest raționament se impune cu atât mai mult cu cât jurisdicțiile interne sunt nevoite să pună în balanță interese de natură diferită. Astfel, în speță, pe lângă imperativele bunei administrări a justiției, judecătorii au trebuit să țină cont și de faptul că partea civilă, căreia prima instanță i-a acordat o sumă provizorie, s-a opus amânării cauzei.

  De altfel, în ciuda cererii sale de amânare a cauzei, reclamantul a avut posibilitatea de a se apăra, fiind ascultate toate explicațiile sale de către instanța de apel, aspect ce rezultă clar din hotărâre. Astfel, înainte de a fi întrebat de membrii completului, el  a avut posibilitatea să prezinte atât motivele care au stat la baza cererii de amânare precum si motivele de apel.

  În concluzie, ținând cont de circumstanțele speței, Curtea a constatat că autoritățile nu au adus atingere dreptului reclamantului de a fi asistat de un apărător, astfel cum acesta este garantat de art. 6 par. 3 lit. c).

II. Cauza Henri Riviere și alții c. Franței (hotărârea din 25 iulie 2013, cauza nr. 46460/10) – cererea de amânare formulată de inculpați pentru imposibilitate de prezentare însoțită de înscrisuri doveditoare.

La data de 1 aprilie 1996, soții Riviere au încheiat un contract de închiriere cu privire la un imobil - teren și construcție, pe care proprietarul-locator l-a vândut 4 ani mai târziu fiului acestora.

În perioada 2005 și 2006 autoritățile s-au sesizat cu privire la ridicarea de către cei trei reclamanți a unor lucrări fără autorizație, motiv pentru care aceștia au fost ulterior trimiși in judecată. În fapt, reclamanții s-au prezentat la judecată pe data de 4 iulie 2008, însoțiți de avocat. Pe data de 5 septembrie 2008, instanța i-a condamnat pe aceștia la plata unei amenzi și a unei despăgubiri, obligându-i totodată și la repunerea imobilului în situația anterioară.         

Reclamanții au introdus apel împotriva hotărârii, primind ulterior o citație prin care au fost înștiințați cu privire la doua aspecte: pe de o parte, că dacă nu se vor putea prezenta, să informeze președintele completului cu privire la motivele acestei imposibilități, atașând și dovezi în acest sens, iar pe de altă parte, dacă motivele invocate de reclamanți vor fi respinse  de instanță, cauza se va judeca în absența lor.

Cu 8 zile înainte de judecarea apelului, reclamanții l-au informat pe președintele curții de apel cu privire la faptul că nu se vor putea prezenta la instanță în ziua respectivă, solicitând o amânare. Ei au motivat prin aceea că fiul lor era plecat într-o misiune, reclamanta urma să aibă un examen în ziua judecării apelului, iar reclamantul prezenta un sindrom anxio-depresiv, toate acestea fiind probate cu  înscrisuri. 

Cu toate acestea, judecarea apelului s-a realizat în absența reclamanților, care nu erau asistați de avocat, instanța de apel confirmând hotărârea primei instanțe. Cu privire la cererea de amânare, instanța de apel a reținut: ”Referitor la cererea de amânare sosită prin poștă, Ministerul Public se opune. Curtea, după deliberare, reține cauza spre soluționare”.

Reclamanții au formulat recurs în casație, denunțând o încălcare a art. 6 din Convenție, ca urmare a respingerii de către instanța de apel a cererii de amânare a judecării cauzei fără nicio motivare. Curtea de casație a respins recursul reclamanților, motivând că instanța de apel deține dreptul de apreciere suverană asupra valorii argumentelor prezentate.

Aprecierea Curții

Curtea a reamintit că exigențele art.6 par. 3 din Convenție se analizează din perspectiva aspectelor particulare pe care le implică dreptul la un proces echitabil, reglementat în paragraful 1, motiv pentru care cauza va fi examinată prin prisma celor două texte combinate.

Dacă în primă instanță, noțiunea de proces echitabil implică dreptul acuzatului de a participa la dezbateri, în apel, înfățișarea în persoană a acestuia nu mai prezintă în mod necesar aceeași importanță. De altfel, chiar și în cazul unei instanțe de apel cu plenitudine de jurisdicție, respectarea art. 6 nu presupune în toate cazurile prezența personală a acuzatului la judecată. În speță, trebuie avute în vedere particularitățile procedurii precum și maniera în care interesele apărării au fost expuse și protejate în fața instanței de apel, ținând cont în mod special de întrebările pe care instanța le-a avut de tranșat dar și de importanța lor pentru apelant.

Procedurile de încuviințare a căilor de atac sau cele consacrate analizei exclusive a aspectelor de drept, nu și de fapt, pot respecta exigențele art. 6, deși instanța de apel sau de recurs nu a oferit reclamantului posibilitatea de a se exprima personal cu singura condiție ca acesta să fi luat parte la o dezbatere publică în primă instanță. În cel de-al doilea caz, explicația constă în faptul că instanța superioară are doar obligația de a interpreta regulile de drept, nu și de a stabili situația de fapt.

Curtea de apel trebuia să examineze atât motivele de fapt cât și pe cele de drept.  De altfel, judecata în apel, având în vedere caracterul său devolutiv complet, implică un nou examen al probelor și al vinovăției inculpaților, eventual chiar a personalității acestora. Având în vedere elementele menționate, caracterul echitabil al procedurii presupunea, în principiu, dreptul reclamanților, neasistați de avocat, de a participa la dezbateri, astfel încât interesele lor să fie susținute și protejate în fața instanței de apel. Având în vedere că reclamanții au solicitat în mod expres amânarea cauzei arătând atât motivele care stau la baza cererii, precum și probele în sprijinul acestora, Curtea a examinat dacă instanța de apel putea considera motivele invocate de reclamanți pentru amânare ca nefiind valabile.

Curtea a apreciat că spre deosebire de cauzele Van Pelt și Medenica, în cauza de față, instanța de apel nu a motivat respingerea cererii de amânare a judecății. Într-adevăr, în cauza Van Pelt, instanța de apel a analizat certificatele medicale concluzionând ulterior că reclamantul nu se afla într-o veritabilă imposibilitate de prezentare. Cât despre cauza Medenica, cererea de amânare a reclamantului a fost respinsă printr-o hotărâre amplu motivată a primei instanțe, menținută ulterior de Tribunalul Federal.

În cauza de față, însă, instanța de apel, după ce a deliberat cu privire la cererea de amânare prezentată de reclamant, a menționat că va reține cauza spre soluționare, fără a înlătura motivat argumentele reclamanților privind amânarea cauzei. În ceea ce privește procedura în fața Curții de Casație, acesta a respins argumentul invocat de reclamant întemeiat pe dispozițiile art. 6 din Convenție, motivând că instanța de apel are drept de apreciere suverană asupra argumentelor prezentate. Având în vedere răspunsurile astfel oferite de autoritățile naționale, Curtea nu și-a putut forma convingerea că instanța de apel a examinat valabilitatea scuzelor invocate de reclamanți pentru imposibilitatea de prezentare, aspect ce constituie un motiv suficient pentru a atrage încălcarea art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenție.