Hotărâri CEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, renumită ca fiind cel mai ardent apărător al drepturilor omului, înfruntă noi provocări procedurale datorită primului caz adus în fața Curții Europene cu privire la accesul la protecția instituită de aceasta, împotriva încălcării abuzive a drepturilor persoanelor instituționalizate cu dizabilități, care nu sunt capabile să facă o plângere sau să solicite repararea prejudiciilor cauzate în fața unor instanțe naționale. Scopul acestui articol este de a analiza angajamentul Curții de a asigura accesul la justiție pentru persoanele cu disabilități, în pofida cerințelor sale extrem de restrictive în ceea ce privește calitatea procesuală. În cazurile în care persoanele decedează în circumstanțe suspecte, întrebarea privind accesul la Curtea Europeană se poate constitui într-o lacună considerabilă cu referire la protecția oferită de Convenție, care ar deveni astfel iluzorie și impractică. Având în vedere că în prezent Curtea recunoaște calitatea procesuală doar rudelor victimei pentru a înainta o cerere privind încălcarea articolul 2 al CEDO privind dreptul la viață, cererea introdusă de un ONG în numele unei persoane cu dizabilități ar fi acceptată de Curte, sau ar fi respinsă ca inadmisibilă? În lumina unui asemenea caz, decizia Curții ar putea avea un efect nebănuit și revoluționar asupra sistemului de drept național. Ca și consecință, această lucrare țintește spre a evalua posibilul răspuns al Curții, iar în cazul unui răspuns pozitiv, care ar stabili un precedent, care ar fi urmările acestuia.

Introducere

Un studiu susținut de mai mult organizații inter-guvernamentale pentru drepturile omului,^[1] efectuat în mai multe țări europene, a concluzionat că drepturile și accesul la justiție pentru persoanele cu dizabilități nu au fost asigurate corespunzător de către state.^[2] Aceste tipuri de rapoarte sunt o dovadă incontestabilă că rata mortalității în instituțiile pentru cei cu dizabilități mentale este încă în creștere.^[3] De exemplu, ca urmare a unei vizite a Comitetului European pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (denumit în continuare: CPT) la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare din România în 1995, CPT a identificat 61 de decese într-un interval de șapte luni.^[4] În timp, această situație nu s-a îmbunătățit. Spitalul are o reputație nefavorabilă, având un recrudescent record privind încălcările drepturilor omului comise împotriva pacienţilor săi.

Lucrarea noastră are la bază un caz important, The Centre for Legal Resources în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României, care este pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și asupra căruia Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului se află în prezent în pronunțare asupra admisibilității.^[5] Cazul ridică problema conștientizării cu privire la aspectele legate de accesul la justiție al persoanelor cu dizabilități, dar evidențiază și eșecul autorităților de a-și îndeplini obligațiile substanțiale și procedurale, de a lua măsuri rezonabile pentru a proteja viața acestor persoane. Conform cererii nr.47848/08, solicitantul, Valentin Câmpeanu, acum decedat, a fost un cetățean român de etnie romă născut în 1985. El a fost abandonat la naștere, nu și-a întâlnit niciodată părinții și a trăit toată viața în instituții de îngrijire. El a fost diagnosticat cu „retard mental profund, un IQ de 30 și HIV", și a fost caracterizat în consecință, ca aparținând grupului cu handicap „sever". În timp, el a dezvoltat de asemenea simptome asociate, cum ar fi tuberculoza pulmonară, pneumonia și hepatita cronică. Domnul Câmpeanu a trebuit să părăsească în septembrie 2003 casa de copii unde a trăit, după atingerea vârstei de majorat. Toate eforturile depuse de autoritățile locale pentru a identifica o instituție pentru adulți care dorește să-l accepte au fost în zadar, în mare parte ca urmare a infecției cu HIV, în ciuda faptului că diagnosticul medical a fost în așa manieră dat, încât procesul de admitere să fie facil, prin eliminarea referirii la orice dizabilitate intelectuală. În cele din urmă Câmpeanu a fost admis la o casă socială, unde a fost adus fără îmbrăcăminte adecvată sau tratamentul antiretroviral pe care îl lua de ani de zile. A stat acolo timp de cinci zile, înainte de a fi transferat la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, unde a fost abandonat într-o cameră de izolare, lipsit de îngrijire corespunzătoare, de tratament, și în condiții de viață extrem de degradante. Câmpeanu a murit acolo la 20 februarie 2004.

Înalta Curte de Casație și Justiție din România a recunoscut^[6] că Centrul pentru Resurse Juridice (denumit în continuare: CRJ), un ONG, are calitatea procesuală de a iniția și a continua procedurile interne în numele reclamantului.^[7] Ancheta oficială a morții lui Câmpeanu, marcată de nereguli procedurale, nu a rezultat în formularea unei acuzație împotriva funcționarilor implicați în transferurile sale succesive, sau împotriva personalului din instituțiile în care el a fost admis în ultimele luni ale vieții sale. Certificatul de deces, remarcă faptul ca infecția cu HIV și „retardul mental” constituiau „starea morbidă inițială". Mai mult decât atât, nicio autopsie nu a fost efectuată.

Datorită acestor circumstanțe, CRJ a depus o cerere la Curtea Europeană în numele lui Valentin Câmpeanu susținând încălcarea art. 2, 3, 5, 8, 13 și 18 din Convenție. Această cerere testează angajamentul Curții de a asigura căi de atac efective împotriva încălcărilor extreme a drepturilor omului, suferite de către persoanelor cu handicap, în contextul în care, în conformitate cu normele sale de procedură, numai victimele directe sau rudele lor ar putea depune o astfel de cerere. ONG-uri, organizații internaționale pentru drepturile omului și intervenția lui Nils Muiznieks, Comisarul European pentru Drepturile Omului au pus presiune asupra Curții să își adapteze criteriile de admisibilitate, astfel încât să permită ONG-ului a înainta cazul în numele decedatului Valentin Câmpeanu, având în vedere, în special, că el a fost orfan și că nu a avut nici tutore legal desemnat. În prezent, Curtea este pe cale să se pronunțe asupra admisibilității cererii. În analiza răspunsurile posibile ale Curții, ne-am îndreptat asupra importanței asigurării respectării drepturilor persoanelor instituționalizate cu dizabilități mentale, istoria accesului la justiție pentru acei oameni, atât în jurisdicția Curții Europene cât și în cea a altor instanțe internaționale și consecințele unui eventual răspuns negativ sau pozitiv al Curții.

Obligația de a asigura respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități mentale

Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în primul său articol că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi." Principiul egalității și principiul non-discriminării sunt componente esențiale ale dreptului umanitar internațional.^[8]

Articolul 21(1) din Constituția României, privind accesul liber la justiție, susține că: „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.”, iar dacă acest articol este abordat în coroborare cu articolul 16(1)^[9] se instituie prezumția că persoanele cu dizabilități au de asemenea acces la justiție. În ciuda acestor reglementări, în lumina normelor procedurale juridice române, de cele mai multe ori, acest fapt există doar în teorie. Această situație este cu atât mai delicată, cu cât ne referim la o categorie socială vulnerabilă, care are nevoie de aceste măsuri suplimentare de protecție pentru a-i fi asigurate drepturile fundamentale^[10]. Ignorând prevederile legale îndestulătoare,^[11] protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor cu tulburări psihice sau cu dizabilități intelectuale, în special în cazul persoanelor aflate în instituții de psihiatrie, a fost în mod repetat contestată.^[12]

Plasamentul, condițiile de trai și tratamentul pacienților și rezidenților din multe secții și spitale de psihiatrie din România încalcă standardele internaționale în domeniul drepturilor omului și cele mai bune practici profesionale în domeniu, cum ar fi interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante, precum și dreptul la cele mai înalte standarde de sănătate fizică și mentală.^[13] Această situație a fost observată de către CPT, care a vizitat Spitalul Poiana Mare de trei ori, în 1995, 1999 și 2004.^[14] Guvernul român a fost informat în mod repetat cu privire la constatările CPT și de fiecare dată a emis un răspuns la sesizările primite.^[15] În acest fel, statul nu numai că a recunoscut faptele, dar, de asemenea, și-a angajat răspunderea, în consecință, nu mai era în necunoștință de cauză.

În conformitate cu practica internațională a drepturilor omului, autoritățile naționale au obligația de a efectua investigații eficace atunci când dreptul unui individ la viață a fost încălcat de către un organism guvernamental sau o persoană privată.^[16] Mai mult, statul are o datorie de excepție de a proteja persoanele care se află într-o poziție vulnerabilă ca urmare a plasării lor în custodia statului, incluzând îngrijiri medicale.^[17]

În cazul lui Valentin Câmpeanu, circumstanțele morții sale au fost aduse în fața instanțelor române de către CRJ^[18] în numele său. ONG-ului i-a fost recunoscută calitatea procesuală pe parcursul investigațiilor. Procedurile interne au fost încheiate într-o manieră de rea-voință în raport cu cazul de față, deoarece Parchetul a considerat că „nu a fost stabilit niciun raport de cauzalitate între moarte și activitățile celor doi inculpați ", și că, în raport cu inculpații, „cei doi își îndeplineau sarcinile în mod corespunzător."

Ca o consecință, nu a fost inițiată nici urmărirea penală, în ciuda faptului că domnul Câmpeanu a murit în condiții cel puțin suspecte. Ancheta oficială a fost „limitată în domeniul de aplicare, superficială, s-a axat prea mult pe opinia medicală și a fost extrem de lungă".^[19] Într-adevăr nu a existat „un raport de cauzalitate" în contextul unei practici comune de diagnosticare greșită, a administrării incorecte a medicamentelor, a dosarelor medicale care nu au fost păstrate în mod corespunzător ^[20] și a unei autopsii care nu a fost efectuată?^[21]

Putem vorbi despre o anchetă imparțială, în contextul în care probele administrate pentru a se încheia această anchetă penală au fost superficiale și insuficiente? Bazarea pe dovezile prezentate de către o singură parte, adică personalul din spital, este incompatibilă cu scopul unei investigații eficiente. Imposibilitatea de a obține probe de la toți martorii-cheie, inclusiv ONG-uri care ar fi putut deține informații relevante, ^[22] indică, încă o dată, că autoritățile nu s-au ocupat de acest caz cu diligența cerută. Curtea Europeană a statuat că este nevoie de un sistem independent, eficient pentru a se stabili cauza de deces a unei persoane aflată în grija și responsabilitatea profesioniștilor din domeniul sănătății^[23].

Practica Curții Europene statuează că autoritățile publice au obligația de a adopta norme care urmează a fi impuse în spitale, atât în cele publice, cât și în cele private, de a lua măsuri prin care durata de viață a pacienților să fi protejată. Mai mult decât atât, acest lucru implică obligația unui sistem judiciar eficient și independent, capabil să determine mortis causa pentru o persoană, fondat pe protecția unei autorități sau a unui organ medical de specialitate, public sau privat, precum și posibilitatea de a face posibilă angajarea răspunderii, dacă este necesar.^[24]

O privire de ansamblu asupra dreptului liberului acces la justiție protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

 Liberul acces la justiție nu este doar un simplu drept, acesta permițând persoanelor să își exercite drepturile și să obțină compensații în cazul în care acestea le sunt încălcate. Incontestabil, respectul drepturilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilități ar trebui să constituie în primul rând o problemă la nivel intern,^[25] dar când statele nu reușesc să asigure o protecție efectivă, organismele internaționale de monitorizare pot acționa ca mijloace subsidiare de a obține repararea prejudiciului.

Convenția Europeană reprezintă, atât în ceea ce privește abundența de precedente judiciare, cât și ca nivel de influență, principalul mecanism care asigură accesul la justiție în Europa, la un nivel superior instanțelor naționale. Convenția asigură în art. 6 dreptul la liberul acces la justiție, dar, în același timp, rigiditatea conceptelor de „calitate procesuală” de „victimă a unei încălcări” poate, în mod paradoxal și în anumite circumstanțe, să excludă de la protecția Convenției, prin neasigurarea accesului la justiție, persoanele cu dizabilități.^[26]

În conformitate cu art. 34 al Convenției, numai victimele directe ale încălcărilor drepturilor prevăzute de Convenție, care acționează în nume propriu, au calitatea procesuală de a adresa o cerere în fața Curții Europene.^[27] Cu toate acestea, Curtea Europeană utilizează criterii de admisibilitate mai flexibile în unele cauze în care a fost încălcat dreptul la viață prevăzut de art. 2 al Convenției, interpretând într-un sens mai larg noțiunea de „victimă”, astfel încât pot introduce acțiuni în fața Curții și rudele în numele unei victime decedate căreia i s-au încălcat drepturile prevăzute de Convenție.^[28] Cauza Fairfield împotriva Marii Britanii este doar una dintre situațiile în care Curtea a stabilit o excepție de la principiul de „victimă directă”, invocând în acest sens faptul că „interesul superior al drepturilor omului primează”, concept inclus în art. 37 (1) al Convenției. ^[29]

În vasta sa jurisprudență, Curea a constat că persoanele cu disabilități mentale, care sunt lipsite de capacitatea juridică, pot iniția proceduri judiciare numai prin intermediul reprezentanților legali.^[30] Totuși, această interpretare asupra calității procesuale nu asigură protecția garantată de Convenție pentru persoanele care au decedat în circumstanțe incidente art. 2 și care nu au nicio rudă care să le reprezinte interesele.^[31]

Cereri inițiate de părți terțe în cazurile în care nu există nimeni care să pretindă tragerea la răspundere pentru încălcarea drepturilor unor victime decedate, au fost examinate anterior de către Curtea Europeană. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a dat un răspuns negativ în cauza Skjoldager împotriva Suediei. Plângerea a fost formulată de către un psiholog în numele a trei rezidenți care sufereau de dizabilități mentale și erau deținuți cu forța într-un sanatoriu. Plângerea a fost respinsă ca inadmisibilă pe baza faptului că reclamantul nu avea calitatea procesuală de a iniția o astfel de acțiune.^[32] În contrast, în cauza Becker împotriva Danemarcei, Curtea a considerat ca fiind admisibilă cererea formulată de o persoană care nu era nici custodele și nici reprezentantul legal al celor 200 de copii vietnamezi orfani care au fost amenințați cu expulzarea și în numele cărora a fost introdusă cererea. Decizia de admisibilitate a fost motivată pe baza vulnerabilității copiilor.^[33]

Fără niciun dubiu, criteriul de admisibilitate pentru calitatea procesuală rămâne un obstacol pentru persoanele sau entitățile (de exemplu ONG-uri) care doresc să introducă o cerere în fața Curții în numele unei persoane care a suferit încălcări flagrante ale drepturilor sale și nu are rude care să se adreseze în mod valabil Curții.

Accesul la justiție pentru persoanele cu dizabilități în dreptul internațional

Alte organisme internaționale s-au dovedit a fi mult mai permisive decât Curtea Europeană în legătură cu regulile care privesc calitatea procesuală. De exemplu, Comisia Inter-americană a Drepturilor Omului și Comisia Africană a Drepturilor Omului și Cetățeanului^[34] prevăd în mod expres posibilitatea organismelor de protejare a drepturilor omului de a iniția proceduri în numele persoanelor cu disabilități mentale, chiar și în absența unei autorizații autentice.^[35]

Recunoașterea calității procesuale ONG-urilor care reprezintă interesele persoanelor cu disabilități este bine stabilită de jurisprudența diferitelor instrumente internaționale de apărare a drepturilor omului. De exemplu, în cauza Purohit și Moore împotriva Gambiei, Comisia Africană a admis plângerea introdusă de doi medici, cetățeni englezi, care se aflau în vacanță în Gambia, și care au fost martorii unor condiții de tratament inumane într-un spital din Banjul. Toate acestea, în ciuda faptului că nu aveau nicio autoritate de a acționa în numele victimelor.^[36] Comisia Inter-Americană s-a confruntat cu o situație similară cu cea a lui Valentin Câmpeanu, când două ONG-uri internaționale au formulat o cerere de asigurare a unor măsuri preventive împotriva abuzurilor perpetue exercitate împotriva unor rezidenți ai unui spital psihiatric.^[37]

Putem concluziona că în contrast cu regulile stabilite de Convenția Europeană, persoanele sau entitățile care introduc o cerere în numele unei victime nu trebuie să îndeplinească calitatea de „victimă directă”.

Reacțiile și intervențiile părților terțe sprijină admisibilitatea cererii Valentin Câmpeanu împotriva României.

Indubitabil, acest caz reprezintă o încălcare tipică și recurentă a drepturilor prevăzute de Convenția Europeană, dar finalitatea sa este incertă din cauza regulilor procedurale rigide ale Curții. Fără a ezita, societatea civilă și entitățile oficiale au receptat importanța acestui caz și și-au exprimat clar punctul de vedere în favoarea admisibilității, criticând inflexibilitatea regulilor procedurale ale Curții.

La audierile din 4 septembrie 2013, Comisarul European al Drepturilor omului, Nils Muižnieks, a intervenit ca parte terță. El a susținut că în circumstanțe excepționale, ar trebui să li se permită ONG-urilor să introducă o acțiune în fața Curții în numele victimelor. ^[38] El și-a motivat poziția, susținând că „egalitatea persoanelor cu disabilități presupune înlăturarea oricăror bariere care îi împiedică să își exercite dreptul la liberul acces la justiție pentru a pretinde respectarea drepturilor lor.”^[39]

Un studiu al organizației non-guvrnamentale Inclusion Europe, a dezvăluit că accesul la justiție pentru persoanele cu disabilități mentale nu este garantat în multe țări europene, accentuând faptul că „privarea în tot sau în parte de capacitatea legală combinată cu accesul limitat la justiție, sunt ingredientele din care rezultă excluderea socială a acestei categorii de persoane.”^[40] În orice caz, în legislația națională a statelor europene există tendința de a accepta ca o terță parte să inițieze proceduri judiciare în instanțele naționale în numele victimelor care au suferit încălcări ale drepturilor, în special în cazul grupurilor de persoane considerate a fi vulnerabile.^[41]

Statele europene s-au dovedit a susține cazul de referință Valentin Câmpeanu împotriva României. De exemplu, Comitetul Helsinki din Bulgaria (citat ca: ”CHB”), după ce a primit o invitație din partea reclamanților, a primit permisiunea Curții Europene să intervină cu observații pe baza cererii. Conform declarației CHB,^[42] în cazul în care Curtea va declara cererea ca fiind admisibilă, se va crea un precedent care va permite ONG-ului bulgar să formuleze o cerere în fața Curții în numele copiilor cu dizabilități mentale care au decedat în instituțiile statului. În septembrie 2011, după o operațiune a BCH în colaborare cu Procurorul General, a fost scoasă la iveală o situație neacceptabilă de neglijență în instituțiile de îngrijire a copiilor cu disabilități mentale: 238 de copii au decedat din anul 2000 până în prezent. ONG-ul bulgar susține că dacă Curtea ar pronunța respingerea cererii ca fiind inadmisibilă, persoanele cu dizabilități care au decedat în instituțiile de stat și care nu au rude care să le reprezinte, ar fi supuse unei duble nedreptăți, atât la nivelul Curții Europene, cât și la nivelul instanțelor naționale.^[43]

Un răspuns pozitiv din partea Curții Europene ar facilita accesul la justiție pentru persoanele cu dizabilități. Un studiu inițiat de Comisia Europeană^[44], bazat pe rapoartele din 9 state membre ale Uniunii Europene,^[45] a oferit o privire de ansamblu asupra unei situații recurente. Situația serviciilor în favoarea persoanelor cu dizabilități mentale în statele europene este departe de a fi cea adecvată, întrucât structurile legale și procedurile nu sunt accesibile. Ca o consecință, rezultă că statele poartă responsabilitatea pentru situația acestor persoane. Mai mult, numai în câteva țări^[46] ONG-urile beneficiază de calitatea procesuală care le permite să apere interesele persoanelor cu disabilități mentale în procedurile naționale, în timp ce majoritatea statelor recunosc această calitate doar persoanelor desemnate ca fiind reprezentații legali ai victimelor.^[47]

Nu putem concluziona decât că singura soluție pentru a remedia această situație este permiterea ONG-ruilor să acționeze în numele persoanelor instituționalizate cu dizabilități mentale, chiar și atunci când victima a decedat sau când entitatea respectivă nu a fost investită cu capacitate pentru a reprezenta interesele victimei în procedurile naționale.

Concluzie

În lumina celor mai sus prezentate, considerăm că Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar trebui să declare admisibilă cererea în cazul Valentin Câmpeanu împotriva România și totodată să pronunțe o hotărâre pilot în această situație.^[48] Acționând astfel, Curtea își consolidează propriul rol, acela că „deciziile pronunțate de o astfel de curte sunt obligatorii și nu sunt susceptibile de a fi contestate în sistemele de drept naționale pe motive care privesc accesul la justiție.”^[49]

Mult așteptatul răspuns al Marii Camere asupra admisibilității cazului intentat de CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României ar putea avea două efecte. Pe de o parte, dacă răspunsul ar fi unui negativ, cu certitudine va provoca o reacție puternică a ONG-urilor și a altor mecanisme internaționale pentru protecția persoanelor cu disabilități. Un răspuns negativ va confirma loialitatea ridigă a Curții față de statornicia propriilor reguli. În opinia noastră, acest fapt nu ar trebui să primeze în fața scopului primordial al Convenției, acela de a proteja drepturile omului.

Pe de altă parte, dacă Curtea va declara admisibilă cererea, efectele acesteia vor avea un impact important la mai multe nivele. În primul rând, printr-un răspuns afirmativ, Curtea va fi nevoită să își modifice regulile cu privire la calitatea procesuală a persoanei care poate formula o cerere în numele victimei care a suferit o încălcare a drepturilor fundamentale prevăzute de Convenție. Apoi, posibilitatea ca un ONG să poată formula o astfel de cerere trebuie restricționată numai la circumstanțe speciale prevăzute expres de Convenție și care, după părerea noastră, sunt următoarele: victima să fie lipsită în tot sau în parte de capacitatea juridică datorită unor dizabilități intelectuale severe, sau victima să fie decedată; victima să nu aibă nicio rudă sau reprezentant care ar putea formula cererea în numele său; drepturile încălcate să fie prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În al doilea rând, entitatea care formulează cererea în numele victimei trebuie să demonstreze că are un interes legitim care poate fi probat prin statutul, regulamentul de funcționare sau scopul declarat al acelei entități. În al treilea rând, un răspuns favorabil ar avea repercusiuni nu numai la nivelul procedurilor desfășurate în fața Curții, ci și la nivel național. O pronunțare a Curții în această cauză ar consolida admisibilitatea plângerilor intentate de ONG-uri în numele victimei, nelăsând nicio scuză statelor de a continua încălcările flagrante și sistematice ale drepturilor omului și cetățeanului. În cazul statelor care nu recunosc calitatea procesuală a ONG-urilor de a putea acționa în numele victimei, o decizie a Curții Europene asupra admisibilității cauzei CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva Românie cu certitudine va reprezenta un element esențial pentru un progres benefic și necesar în ceea ce privește regulile procedurale ale curții. Acestea ar trebui să fie abordate într-o manieră flexibilă și prin raportare de la caz la caz.

O problemă care s-ar putea ridica ar fi satisfacțiile echitabile pe care le-ar putea solicita un ONG într-o astfel de situație. În opinia noastră, entitățile care acționează în numele victimei nu ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita despăgubiri în favoarea lor, deși în țări precum Malta, ONG-urile pot solicita în favoarea lor aceleași despăgubiri ca victimele. Unicul scop al unei astfel de acțiuni ar trebui să fie angajarea răspunderii statului față de eșecul de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale propriilor cetățeni.

Deși formularea este aproape absolută în ceea ce privește art. 21 din Constituția României și a art. 6(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența și doctrina au recunoscut în unanimitate că dreptul liberului acces la justiție nu are un caracter absolut. Tudor Drăganu afirma că natura relativă a acestui drept este dată de realitatea faptică conform căreia unei persoane, care suferă o încălcare a drepturilor, nu i se asigură întotdeauna accesul la justiție.^[50] Aceasta situație este o certitudine. Este pur și simplu situația unei societăți și a unui sistem care, în pofida imperfecțiunilor, sunt într-un continuu proces de perfecționare prin care încearcă garantarea protecției pentru toți oamenii, fără nicio discriminare.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

JURISPRUDENȚĂ

Marie-Louise Loyen și alții împotriva Franței, § 29. (CEDO 5 iulie, 2005), citat ca (Marie-Louise Loyen și alții împotriva Franței, 2005).

Becker împotriva Denmark, 7011/1975 (CEDO 3 octombrie, 1975), citat ca (Becker împotriva Denmarcei, 1975).

Cardot împotriva Franței, 11069/84 (CEDO 19 martie, 1991), citat ca (Cardot împotriva Franței, 1991).

Skjoldager împotriva Suediei, 22504/1993 (CEDO 17 mai, 1995), citat ca (Skjoldager împotriva Suediei, 1995).

Amuur împotriva Franței, 1977/62 (CEDO 25 iunie, 1996), citat ca (Amuur împotriva Franței, 1996).

Powell împotriva Marii Britanii, 45305/99 (CEDO 4 mai, 2000), citat ca (Powell împotriva Marii Britanii, 2000).

Purohit și Moore împotriva Gambiei, 241/2001 (Comisia Africană a Drepturilor omului și cetățeanului 2003) , citat ca (Purohit și Moore împotriva Gambiei, 2003).

Fairfield împotriva Marii Britanii, 24790/04 (CEDO 8 martie, 2005), citat ca (Fairfield împotriva Marii Britanii, 2005).

Gakiyeva împotriva Rusiei, 3179/05 (CEDO 23 aprilie, 2009), citat ca (Gakiyeva împotriva Rusiei, 2009).

Stanev împotriva Bulgariei, 36760/06 (CEDO 23 iunie, 2010), citat ca (Stanev împotriva Bulgariei, 2010).

Lashchevskiy împotriva Rusiei, 18095/11 (CEDO), citat ca (Lashchevskiy împotriva Rusiei).

DOCTRINĂ

Bîrsan, C. (2005). Convenția Europeană a Drepturilor omului. Comentarii. (Vol. I). București: All Beck, citat ca (Bîrsan, 2005).

Drăganu, T. (2003). Liberul acces la justiție. Bucureşti: Lumina Lex, citat ca (Drăganu, 2003).

Pasqualucci, J. (2003). The Practice and Procedure of the IACHR. Cambridge University Press, citat ca (Pasqualucci, 2003).

Hillman, A. (2005). Protecting mental Disability rights: A succes story in the Inter-American human rights system. Human rights brief, citat ca (Hillman, 2005).

Kis, A. (2010). România la Curtea Europeană a Drepturilor omului. București: Wolkers Kluwer.

Mauro Cappelletti, Briant Garth. (1978). Access to Justice: A World Survey. I, citat ca (Mauro Cappelletti, Briant Garth, 1978).

RAPOARTE

BHC. Written comments submitted by the Bulgarian Helsinki Committee. Accesat în 21 noiembrie 2013, http://www.bghelsinki.org/en/news/press/single/written-comments-submitted-bulgarian-helsinki-committee/, citat ca (BHC, 2011).

Centrul pentru resurse juridice. (2009). Report concerning observance of rights and liberties of persons committed to healthcare and social. Accesat în 18 noiembrie 2013, Centrul de resurse juridice: http://www.crj.ro/EN/Report-concerning-the-observance-of-the-rights-and-liberties-of-persons, citat ca (Centre for Legal Resources, 2009).

Commissioner for Human Rights. Third Party intervention by the Councile of European Commissioner for Human Rights. Strasbourg. Accesat în 21 noiembrie 2013, Councile of Europe: http://www.coe.int/t/commissioner/News/2013/130904AccessToJustice_en.asp, citat ca (Commissioner for Human Rights, 2011).

CPT. Rapport au Gouvernement de la Roumanie relatif à la visite effectuée par le Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants (CPT) en Roumanie. Accesat în 21 noiembrie 2013, European Comitte for Prevention of Torture: [http://www.cpt.coe.int/documents/rom/1998-05-inf-fra-1.htm].

Initiatives, E. C. Written comments submitted by Euroregional Center for Public Initiatives based on the leave granted according to the Rules of the Court. Accesat în 21 noiembrie 2013, http://www.interights.org/userfiles/ECPI.pdf, citat ca (Initiatives, 2011).

MDAC. (2011, October). MDAC intervenes in case before european court of human rights involving death of an intellectually disabled man in a romanian institution. Accesat în 21 noiembrie 2013, Mental disability advocacy center: http://mdac.info/en/news/mdac-intervenes-case-european-court-human-rights-involving-death-intellectually-disabled-man, citat ca (MDAC, 2011).

ARTICOLE

Fundamental Rights Agency. (2011). Access to justice in Europe: an overview of challenges and opportunities, citat ca (Fundamental Rights Agency, 2011).

Amnesty International. (2005). State duty to effectively investigate deaths in psychiatric institution, citat ca (Amnesty International, 2005).

Cojocariu, C. (2011), Handicapping Rules: The Overly Restrictive Application of Admissibility Criteria by the European Court of Human Rights to Complaints Concerning Disabled People; citat ca (Cojocariu, 2011).

LEGISLAȚIE

Constituția României, 2003.

Directiva 2000/43/EC a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică; citat ca (Directiva 2000/43/EC).

Legea 487/2002, legea sănătății mentale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice; citat ca (Legea 487/2002).

Ordinul Ministrului Justiției nr. 1134 din 25.05.2000 pentru aprobarea normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale; citat ca (Ordinul nr. 1134).

Rezoluția nr. 01/04/2004 451 a normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului; citat ca (Legea 104/2003).

SURSE ONLINE

www.juridice.ro

http://www.cpt.coe.int/en/

http://www.interights.org/campeanu/index.html

http://www.crj.ro/EN/