Hotărâri CEDO

Prin decizia de inadmisibilitate din 28 ianuarie 2014 din cauza Sorin Ștefan Roșca Stănescu împotriva României (cererea nr. 49357/08) s-a constatat neîncălcarea de Statul român a prevederilor art. 6 și 10 din Convenție.

Prezentarea deciziei

Procesul penal împotriva reclamantului

În 2004 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului, ziarist, și altor persoane, inclusiv D.C.P., S.G.P. și H.C.R. (co-inculpați), pentru săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piața de capital.

Printr-un rechizitoriu din 7 septembrie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție l-a trimis pe reclamant în judecată pentru utilizarea de informații privilegiate și aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup infracţional organizat. Prin același rechizitoriu, co-inculpații, inclusiv D.C.P. au fost, de asemenea, trimiși în judecată pentru săvârșirea unor diverse infracțiuni. Cu toate acestea, parchetul a decis să disjungă cauza în ce îi privește pe D.C.P., S.G.P. și H.C.R., pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

La 3 noiembrie 2006, reclamantul a contestat în fața procurorului disjungerea cauzei cu privire la D.C.P., S.G.P. și H.C.R.. Acesta a susținut că măsura a fost ilegală și a încălcat garanțiile unui proces echitabil, cum ar fi accesul la o instanță, principiul contradictorialității și termenul rezonabil.

Printr-o ordonanță din 26 februarie 2007, procurorul a respins plângerea, considerând disjungerea drept legală. Parchetul a constatat că disjungerea fusese decisă cu privire la S.G.P. și H.C.R., întrucât aceștia ar trebui să fie citați în Statele Unite ale Americii, unde locuiau. Procurorul a observat, în plus, că reclamantul nu avea calitate procesuală pentru a contesta măsura, ce oricum nu producea vreun efect asupra procedurilor îndreptate împotriva sa.

Reclamantul a contestat soluția procurorului în fața Tribunalul București, care, printr-o hotărâre din 26 februarie 2008, a declarat inadmisibilă plângerea. Instanța a constatat că nici legea, nici jurisprudența internă și nici art. 6 din Convenție nu impuneau un control jurisdicțional cât privește măsura disjungerii dispusă de procuror. Instanța a constatat, în plus, că soluția disjungerii acestei cauze nu reprezenta o acuzație în materie penală, în sensul art.6 din Convenție.

Recursul declarat de reclamant a fost respins, prin decizia din 25 aprilie 2008 a Curții de Apel București, care a constatat că nici art. 6, nici art. 13 din Convenție nu erau aplicabile.

Reclamantul nu a informat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la soluționarea pe fond a procesului penal pornit împotriva sa.

Declarațiile Ministrului Justiției

La 13 decembrie 2006, reclamantul a fost invitat al emisiunii 100% la canalul de televiziune R.. A participat în calitate de director al cotidianului Ziua și a discutat, printre altele, probleme legate de infrastructura și organizarea justiției, inclusiv renovarea sediilor instanțelor. M.M., ministrul justiției la acel moment, a intervenit prin telefon pentru a-și prezenta punctul de vedere și a dat următoarea replică: "Domnule Sorin Rosca Stanescu, poate că aveți probleme cu legea."

La 19 decembrie 2006, reclamantul și ministrul justiției au fost invitați împreună la aceeași emisiune. Discuția s-a axat, în mare măsură, pe starea instanțelor și a parchetelor din România, precum și pe lupta împotriva corupției în sistemul judiciar. Extrasele relevante ale emisiunii sunt:

"M.M.: Permiteți-mi să vă spun de la început și fără a vă ofensa că aveți poate o problemă personală cu legea.

Reclamantul: Sunteţi Ministrul Justiției. Nu am nicio problemă cu legea, doar cu un procuror. Nu am nimic cu justiția.

M.M.: Aveți o experiență personală care ar putea determina atitudinea dumneavoastră.

Reclamantul: Sigur, am văzut cum funcționează. Am experiență și este vorba despre experiența unui jurist care observă lucrurile.

Moderatorul: Câte dosare aveți?

Reclamantul: Unul singur. Pentru obținerea de informații privilegiate la bursă.

M.M.: Dosare politice. De îndată ce parlamentarii sau membrii opoziției sunt investigați, cu toții pretind că sunt victimele răzbunării politice, așa cum a susținut și domnul A.N. și alții."

La 10 ianuarie 2007, Ministrul Justiției a intervenit prin telefon, în emisiunea  Revista presei, la postul de radio G.. Extrasele relevante sunt cele ce urmează:

"M.M.: Din moment ce ați menționat cotidianul Ziua, vreau să reamintesc ascultătorilor că aseară, directorul cotidianului, Sorin Roșca Stănescu, a afirmat că a început o campanie împotriva mea și a chiar a început, am văzut. Aș dori să reamintesc faptul că are probleme cu legea, el este inculpat și trimis în judecată. Cred că ar fi mai bine pentru justiție, pentru a evita un conflict de interese, să îi las să vorbească pe ceilalți.

Moderatorul: Ar fi mult mai discret.

M.M.: Da, mult mai discret."

În aceeași zi, a avut loc o conferință de presă cu privire la reforma justiției la Ministerul Justiției. M.M. a fost prezentă și a răspuns întrebărilor formulate de reporteri. Printre altele, a declarat următoarele:

" (... ) [Reclamantul] este trimis în judecată în același dosar cu domnul D.P.. Deci, poate că nu este persoana cea mai în măsură să discute obiectiv despre justiție (... ) "

Plângerea penală împotriva doamnei M.M.

La 16 ianuarie 2007, reclamantul a formulat plângere penală împotriva d-nei M.M., pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi. Invocând cauzele Allenet de Ribemont c. Franței (hotărârea din 10 februarie 1995), Daktaras c. Lituaniei (nr. 42095/98) și Butkevicius c. Lituaniei (nr. 48297/99), reclamantul a susținut că, în intervențiile sale la televiziune și la radio, ministrul a încălcat prezumția de nevinovăție, făcând declarații de culpabilitate în ce îl privește și punând presiune asupra judecătorilor care soluționau pe fond cauza. De asemenea, a afirmat că ministrul i-a limitat libertatea de exprimare, impunându-i să nu se mai exprime, ca jurnalist, pe teme legate de justiție.

Procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.M., printr-o soluție din 6 martie 2007, confirmată la 20 aprilie 2007. Procurorul a constatat că M.M. doar a informat publicul cu privire la existența unui proces împotriva reclamantului, fără să se pronunțe asupra vinovăției acestuia.

Reclamantul a contestat soluția de neîncepere a urmăririi penale la Înalta Curte de Casație și Justiție. Printr-o sentință penală din 7 ianuarie 2008, Înalta Curte a respins plângerea, constatând că M.M. doar a informat publicul cu privire la faptul că reclamantul făcea obiectul unei anchete penale, fapt care corespunde realității. M.M. nu a formulat afirmațiile în cursul urmăririi penale, ci atunci când dosarul era înregistrat pe rolul instanțelor de judecată, fiind public acest fapt. În plus, nu s-a pronunțat cu privire la vinovăția reclamantului și a dat informații reale și exacte referitoare la situația celui din urmă, ceea ce distinge această cauză de cele pe care reclamantul le-a menționat. În ceea ce privește exercitarea libertății de exprimare a reclamantului ca jurnalist, Înalta Curte a decis că acesta nu a suferit ingerințe, afirmațiile ministrului limitându-se la "simple declarații și luări de poziție".

Reclamantul a formulat recurs la Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiției. În cadrul ședinței din 29 septembrie 2008, avocatul reclamantului a informat Înalta Curte, printre altele, că reclamantul intenționează să formuleze o acțiune civilă la o dată ulterioară. Printr-o decizie pronunțată din aceeași zi, Înalta Curte a respins recursul reclamantului și a menținut sentința din 7 ianuarie 2008.

Invocând art. 6 și 13 din Convenție, reclamantul s-a plâns de lipsa de acces la o instanță și a unui recurs efectiv în ce privește plângerea împotriva soluției procurorului de a disjungere în dosarul penal referitori la unii dintre co-inculpați.

Tot în temeiul art. 6 din Convenție, reclamantul a susținut că, la soluționarea plângerii penale împotriva Ministrului Justiției, instanțele naționale au încălcat obligația de motivare a hotărârilor pronunțate.

Invocând art. 6 par. 2 din Convenție, acesta a pretins încălcarea prezumției de nevinovăție, din cauza declarațiilor publice de culpabilitate date de Ministrul Justiției.

În temeiul art. 10 din Convenție, a mai susținut că afirmațiile Ministrului Justiției au avut un efect descurajator asupra activității sale de ziarist.

Asupra art. 6 din Convenție, referitor la pretinsa lipsă de acces la o instanță

Curtea reamintește, în primul rând, că aceste condiții prevăzute de art. 6 din Convenție sunt mai stricte decât cele prevăzute de art. 13, care sunt absorbite de acestea (Kudla c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, par. 146). Prin urmare, Curtea va examina plângerea doar sub aspectul art. 6 din Convenție.

Reclamantul susține că problema disjungerii era strâns legată unei "acuzații penale" împotriva sa, în fapt, era singurul trimis în judecată pentru aderare sau sprijinire sub orice formă a unui grup infracţional organizat, în timp ce cauza a fost disjunsă în raport cu toți ceilalți co-inculpați suspectați de săvârșirea aceleiași infracțiuni. Reclamantul concluzionează că art. 6 se aplică în această situație. Invocând cauza Forum Maritime S.A. c.. României (nr. 63610/00 și nr. 38692/05, hotărârea din 4 octombrie 2007), susține că dreptul său de acces la o instanță a fost încălcat, deoarece procurorul care a examinat plângerea nu era independent și instanțele de judecată au considerat plângerea inadmisibilă, fără a examina fondul cauzei.

Curtea a subliniat deja în jurisprudența sa că nu se pot ignora fazele care se derulează înainte de procedura judecății (Vera Fernández-Huidobro c. Spaniei, nr. 74181/01, par. 109, hotărârea din 6 ianuarie 2010). Astfel, garanțiile art. 6 se aplică întregii proceduri, inclusiv fazelor premergătoare și urmăririi penale, în măsura în care nerespectarea lor inițială ar putea afecta grav caracterul echitabil al procedurii (Imbrioscia c. Elveției, hotărârea din 24 noiembrie 1993, par. 36, John Murray c. Regatului Unit, hotărârea din 8 februarie 1996, par. 62, Pandy c. Belgiei, nr .13583/02, par. 50, hotărârea din 21 septembrie 2006).

În această cauză, Curtea constată, ca și instanțele naționale, că măsura de disjungere contestată de reclamant a fost dispusă de procuror la sfârșitul urmăririi penale împotriva reclamantului și a fost motivată de faptul că doi dintre co-inculpați ar trebui să fie citați în străinătate.

Cu toate acestea, reclamantul nu a furnizat Curții vreo informație cu privire la evoluția pe fond a procesului penal pornit împotriva lui. În plus, nu a arătat niciun alt element care ar putea compromite caracterul echitabil al procedurilor derulate împotriva sa (Imbrioscia, citată mai sus, par. 36).

Rezultă că acest capăt trebuie să fie respins, în temeiul art. 35 par. 3 a) și 4 din Convenție.

Asupra art. 6 din Convenție, referitor la pretinsa nemotivare a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele interne

În baza art. 6 din Convenție, reclamantul s-a plâns de nemotivarea hotărârilor judecătorești în cadrul plângerii penale formulate împotriva ministrului justiției. Curtea trebuie să examineze dacă dispozițiile invocate de reclamant se aplică în cauză, deoarece se pare, din documentele din dosar, că acesta avea calitatea de parte vătămată în cadrul procesului. În această privință, Convenția nu garantează dreptul la urmărirea penală a altor persoane (Perez c. Franței [MC], nr. 47287/99, par. 70). Art.6 din Convenție, prin urmare, nu se aplică sub aspectul său penal. În plus, Curtea observă că, în cauza de față, reclamantul nu a formulat o cerere de constituire ca parte civilă și, prin urmare, art.6, sub aspectul său civil, nu este aplicabil.

Rezultă că și acest capăt trebuie să fie respins, în temeiul art. 35 par. 3 a) și 4 din Convenție.

Asupra art. 6 par. 2 din Convenție, referitor la nerespectarea prezumției de nevinovăție

Curtea reamintește că principiul prezumției de nevinovăție garantat de art. 6 par. 2 din Convenție nu se limitează la o garanție procedurală în materie penală: domeniul său de aplicare este mai larg și impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni înainte ca vinovăția sa să fi fost stabilită de instanță (Allenet Ribemont, supra, par. 35-36). În plus, o încălcare a prezumției de nevinovăție poate fi realizată nu doar de un judecător sau de o instanță de judecată, ci și de alte autorități publice (Daktaras, supra, par. 41-42).

Curtea recunoaște că art. 6 par. 2 din Convenție nu împiedică autoritățile, în temeiul art. 10 din Convenție, să informeze publicul cu privire la anchetele penale, dar este nevoie ca acestea să facă acest lucru cu discreție și rezervă (Allenet Ribemont, citată mai sus, par. 38). O campanie de presă virulentă, în unele cazuri, poate afecta caracterul echitabil al procedurii, influențând opinia publică (Priebke c. Italiei, nr. 48799/99, decizia de inadmisibilitate din 5 aprilie 2001 și Akay c. Turciei, nr. 34501/97, decizia de inadmisibilitate din 19 februarie 2002).

Revenind la faptele cauzei, Curtea constată, ca și instanțele naționale, că Ministrul Justiției a dat declarații cu privire la procesul penal derulat împotriva reclamantului, după ce acesta fusese trimis în judecată, iar procedura devenise publică. Spre deosebire de alegațiile reclamantului, Curtea consideră că, făcând aceste declarații, ministrul s-a limitat informarea publicului cu privire la existența unui proces penal împotriva reclamantului și, prin conținutul și forma lor, acestea nu lăsau să se înțeleagă că ar fi vorba de luări de poziție cu privire la vinovăția reclamantului (a contrario, Allenet Ribemont, citată mai sus, par. 41).

În plus, reclamantul nu a indicat Curții nicio probă care să demonstreze că declarațiile erau de natură să influențeze formarea opiniei judecătorilor sau rezultatul deliberărilor în cadrul procesului penal (mutatis mutandis, Mircea c. României, nr. 41250/02, par. 75, hotărârea din 29 martie 2007 și Jiga c. României, nr. 14352/04, par. 94-95, hotărârea din 16 martie 2010).

Rezultă că și acest capăt trebuie să fie respins, în temeiul art. 35 par. 3 a) și 4 din Convenție.

Asupra art. 10 din Convenție, referitor la presupusa restrângere a libertății de exprimare

Reclamantul susține că a suferit o restrângere a libertății de exprimare, pentru că ministrul i-a cerut să nu se mai pronunțe asupra unor chestiuni legate de justiție. Acesta a reamintit că, în calitate de jurnalist, avea datoria de a informa publicul. Cu toate acestea, ministrul i-a limitat libertatea de exprimare și, prin urmare, l-a îndepărtat de cititorii săi, sugerând că nu era obiectiv cu privire la aspectele legate de justiție.

Curtea a reiterează faptul că presa joacă un rol important într-o societate democratică: deși nu trebuie să depășească anumite limite, în special legate de protecția reputației și a drepturilor altora, este de datoria acesteia a comunica, în respectarea îndatoririlor și responsabilităților sale, informații și idei cu privire la toate problemele de interes general (De Haes si Gijsels c. Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997, par. 37).

Revenind la faptele cauzei, Curtea notează că Ministrul Justiției i-a sugerat  reclamantului, în mod expres și repetat, să nu se mai exprime cu privire la aspectele legate de justiție, pe motiv că făcea obiectul unei proceduri judiciare. Prin urmare, este necesar să se analizeze dacă, din cauza acestor declarații publice, reclamantul a suferit sau nu o ingerință în libertatea de exprimare din partea unei autorități a statului.

Curtea reține de la început că reclamantul, care era director al unui cotidian, la epoca faptelor, s-a plâns de efectul disuasiv al declarațiilor ministrului asupra activității sale ulterioare ca jurnalist. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul nu a fost supus niciunei proceduri și a nu i-a fost aplicată vreo pedeapsă pentru exercitarea libertății de exprimare.

Curtea reamintește că a avut deja ocazia să ia în considerare aspectul "efectului disuasiv", ce rezultă dintr-o pedeapsă aplicată persoanei în cauză. Spre exemplu, s-a constatat drept factor de descurajare pentru exercitarea libertății de exprimare condamnarea la închisoare a unui avocat pentru sfidarea instanței (Kyprianou c. Ciprului [MC], nr. 73797/01, par. 175 și 181), a doi jurnaliști pentru calomnie (Cumpănă și Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 114-116) sau a unui om politic pentru insultarea gravă a regelui (Otegi Mondragon c. Spaniei, nr. 2034/07, par.60). Curtea a ajuns la aceeași concluzie cu privire la refuzul de numire a reclamantului în orice funcție publică din pricina opiniilor pe care le-a exprimat în timpul unei conferințe publice (Wille c. Liechtenstein [MC], nr. 28396/95, par. 50), lrevocarea reclamantului pentru că a divulgat presei informații confidențiale (Guja c.. Republicii Moldova [MC], nr. 14277/04, par. 95) sau demiterea reclamantului din pricina formulării unei plângeri penale împotriva angajatorului său (Heinisch c. Germaniei, nr. 28274/08, par. 91).

În absența unei proceduri împotriva reclamantului sau a oricărei alte sancțiuni, aceste concluzii nu pot fi luate în considerare în această cauză.

Chiar acceptând că Ministrul Justiției a urmărit restrângerea libertății de exprimare a reclamantului, Curtea consideră că expresiile sale aveau un domeniu limitat de aplicare, fiind lipsite de caracter obligatoriu (a contrario, Hashman și Harrup c. Regatului Unit [MC], nr. 25594/94, par. 27-28, și Axel Springer AG c. Germaniei [MC], nr. 39954/08, par. 75, 7 februarie 2012). În plus, reclamantul nu a prezentat niciun element de probă pentru a stabili că afirmațiile ministrului l-ar fi împiedicat să continue să își desfășoare activitatea de director al unui cotidian ori au schimbat în vreun fel comportamentul său. Într-adevăr, riscul expus, mai degrabă ipotetic, este că declarațiile ministrului ar putea avea efecte asupra activității sale viitoare, mai degrabă decât consecințele concrete pe care aceste declarații le pot avea. Prin urmare, Curtea a constatat că reclamantul nu a suferit o ingerință în exercitarea libertății sale de exprimare.

În consecință, Curtea a respins plângerea, în temeiul art. 35 par. 3 a) și 4 din Convenție.