Hotărâri CEDO

Inadmisibilitatea plângerii întemeiate pe art. 6 par. 1 din Convenţie, privind lipsa citării, absenţa unui interpret, durata procesului şi lipsa de imparţialitate a instanţelor, întrucât este vădit nefondată.

Inadmisibilitatea plângerii întemeiate pe art. 8 din Convenţie, privit separat şi în combinaţie cu art. 14 din Convenţie, privind nerespectarea dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul, discriminarea pe criterii de cetăţenie şi domiciliu în exercitarea acestui drept, şi neîndeplinirea obligaţiilor pozitive ale autorităţilor, întrucât este vădit nefondată.

 

1. Situaţia de fapt

1.1. Premisele litigiului

Reclamantul, dl. Marcel Brée, este cetăţean belgian domiciliat în Italia. La data de 21 octombrie 2006, reclamantul s-a căsătorit, în Constanţa, cu o femeie de cetăţenie română. La data de 1 iulie 2007, din uniunea celor doi s-a născut o fetiţă. Copilul are dublă cetăţenie, română şi belgiană.

În ianuarie 2008, familia s-a mutat în Italia. În decembrie 2008, ca urmare a neînţelegerilor dintre soţi, soţia reclamantului s-a întors în România, luând fetiţa cu ea.

1.2. Procesul de divorţ

La data de 30 iulie 2009, soţia reclamantului a sesizat Judecătoria Constanţa cu cerere de divorţ. A solicitat pronunţarea divorţului din culpa ambilor soţi, încredinţarea minorei şi obligarea reclamantului la plata pensiei de întreţinere.

La data de 22 octombrie 2009, reclamantul a invocat în scris necompetenţa instanţelor române. A arătat că ultimul domiciliul comun a fost în Italia şi că, pe cale de consecinţă, competenţa revenea instanţelor italiene. În subsidiar, a solicitat acordarea dreptului de a vizita minorul.

Printr-o încheiere din data de 4 decembrie 2009, Judecătoria s-a declarat competentă să soluţioneze cauza.

La termenul din 19 martie 2010, reclamantul şi soţia sa au solicitat instanţei să ia act de tranzacţia dintre ei privind dreptul de vizitare a minorului. Printr-o hotărâre pronunţată în aceeaşi zi, instanţa a încuviinţat tranzacţia potrivit căreia reclamantul avea dreptul de a lua copilul de trei ori pe an, pe o durată de câte zece zile, la domiciliul său, precum şi, cu condiţia să nu părăsească teritoriul României, pentru o perioadă suplimentară de 25 de zile pe an. Nici o parte nu a formulat recurs împotriva hotărârii.

Reclamantul s-a prezentat la termenul din 1 ianuarie 2011, când a primit termen în cunoştinţă. Pentru termenele ulterioare nu a mai fost citat, cu excepţia termenului din 28 februarie 2011, când i s-a pus în vedere să depună dovada plăţii sumei necesare pentru acoperirea costurilor aferente ascultării unui martor belgian. Citaţia a fost redactată în limba română şi a fost însoţită de o traducere în limba franceză.

Avocatul ales al reclamantului s-a prezentat la mai multe termene. Au fost administrate probe la cererea reclamantului.

Printr-o sentinţă din data de 15 iulie 2011, judecătoria a pronunţat divorţul soţilor. A încredinţat mamei copilul şi l-a obligat pe reclamant la plata unei pensii lunare de întreţinere de 500 de euro.

Reclamantul a formulat apel. În motivare, a invocat necompetenţa instanţelor române şi nelegala citare în faţa primei instanţe.

Apelul reclamantului a fost respins de Tribunalul Constanţa printr-o decizie din 25 octombrie 2011. Tribunalul a arătat că, în cauză, competenţa aparţine instanţelor române, potrivit Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti. În ce priveşte pretinsa lipsă a citării în faţa judecătoriei, tribunalul a invocat pe de o parte prezenţa reclamantului la mai multe termene în faţa primei instanţe, situaţie în care citarea sa nu era necesară pentru termenele ulterioare, şi pe de altă parte inexistenţa vreunei vătămări dedusă din lipsa reclamantului la două termene, în condiţiile în care a avut cunoştinţă de toate elementele dosarului şi a putut propune toate probele pe care le-a considerat pertinente.

Reclamantul a formulat, prin avocatul ales, recurs împotriva acestei decizii. În motivare, a reiterat argumentele privind necompetenţa instanţelor române şi nelegala citare. În plus, a invocat omisiunea traducerii actelor dosarului de către un traducător autorizat, durata excesivă a procesului şi încălcarea dreptului său de a avea legături cu copilul, pentru că tranzacţia încheiată cu fosta sa soţie era greu de aplicat din cauza termenilor săi imprecişi.

Printr-o decizie din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanţa a respins recursul. În ce priveşte motivele invocate pentru prima dată în recurs, curtea de apel a reţinut că inculpatul era decăzut din dreptul de a le invoca, din moment ce le-a omis în apel. Curtea de apel a arătat că, de altfel, nu există nici un indiciu că inculpatul a încheiat în necunoştinţă de cauză tranzacţia privind dreptul de vizitare a minorului şi că, în orice caz, nu a atacat hotărârea prin care s-a luat act de tranzacţie.

1.3. Exercitarea dreptului de vizită

Reclamantul şi-a dus fetiţa în Italia în iulie 2010.

La data de 26 noiembrie 2010, a obţinut învestirea cu formulă executorie a hotărârii din 19 martie 2010 prin care s-a încuviinţat tranzacţia privind dreptul de vizitare a minorului. Pentru punerea în executare a hotărârii s-a deplasat la data de de 9 decembrie 2010, însoţit de executorul judecătoresc, la domiciliul mamei. Potrivit procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc, mama fetiţei a fost de acord ca reclamantul să o ia cu el. Reclamantul contestă această constatare, şi susţine că în realitate mama şi părinţii ei s-au opus vehement, şi că executorul a refuzat să consemneze adevărata stare de fapt. Mai susţine că refuzul mamei a fost reînnoit în ianuarie 2011, când a încercat să îşi ia fetiţa de la şcoală.

Reclamantul susţine că a depus în data de 13 ianuarie 2013 două plângeri penale, una împoriva fostei soţii pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, şi a doua împotriva executorului judecătoresc, pentru fals. Mai susţine că prima plângere nu a fost în nici un fel soluţionată, iar a doua s-a soldat cu neînceperea urmăririi penale. Curtea a reţinut că reclamantul i-a trimis o copie de pe rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 5 august 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, privitoare la plângerea împotriva executorului judecătoresc. Această rezoluţie priveşte maniera în care acesta din urmă şi-a exercitat atribuţiile în decembrie 2010, şi în special cuantumul onorariului pretins de la reclamant. Reclamantul nu a făcut plângere împotriva acestei rezoluţii.

Nu a informat Curtea despre demersurile făcute pe lângă autorităţile române după luna ianuarie 2011.

2. Aprecierile Curţii

Invocând art. 6 par. 1 din Covenţie, reclamantul s-a plâns de caracterul inechitabil al procedurii de divorţ, ca urmare a omisiunii legalei citări în faţa Judecătoriei Constanţa, a absenţei unui interpret, a duratei excesive a procedurii şi a lipsei de imparţialitate a instanţelor. Sub acest ultim aspect, a arătat că tatăl fostei sale soţii era viceprimarul Constanţei.

Invocând art. 8 din Convenţie, s-a plâns de refuzul instanţelor române de modificare a tranzacţiei încheiate cu privire la dreptul de vizitare a minorului şi a arătat că autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive pentru asigurarea menţinerii legăturilor personale cu copilul său.

Invocând art. 8 din Convenţie în combinaţie cu art. 14 din Convenţie, s-a pretins victima unei discriminări bazată pe cetăţenia sa şi pe locul unde domiciliază, care îi impun cheltuieli considerabile pentru menţinerea relaţiilor cu copilul său.

2.1. Plângerea privind art. 6 par. 1 din Convenţie

Curtea a observat că acest capăt de cerere are patru ramuri: 1) lipsa citării; 2) absenţa unui interpret; 3) durata procesului; 4) lipsa de imparţialitate a instanţelor.

2.1.1. Pretinsa lipsă a citării

Curtea a amintit că „dreptul la un tribunal” comportă mai multe aspecte, între care dreptul de acces şi egalitatea armelor, care presupune un just echilibru între părţi. Aceste principii se aplică şi în materia specială a legalei citări şi comunicări de acte judiciare către părţi (Miholapa c. Letoniei, 31 mai 2007, nr. 61655/00, par. 23).

Comunicarea actelor judiciare, în măsura în care este un act de comunicare între organul judiciar şi părţi, permite să fie făcute cunoscute hotărârea instanţei şi temeiurile ei, pentru a permite părţilor, dacă e cazul, să declare recurs (Díaz Ochoa c. Spaniei, 22 iunie 2006, nr. 423/03, par. 48, şi S.C. Raïssa M. Shipping S.R.L. c. României, 8 ianuarie 2013, nr. 37576/05, par. 30). Instanţele trebuie aşadar să facă tot ce se poate în mod rezonabil aştepta de la ele pentru a cita părţile şi a se asigura că acestea sunt la curent cu procedurile la care participă (Miholapa, citată anterior, par. 31, şi Övuş c. Turciei, 13 octombrie 2009, nr. 42981/04, par. 48).

Întorcându-se la faptele cauzei, Curtea a observat că această ramură a cererii este limitată la judecata în primă instanţă şi că reclamantul, reprezentat de avocat ales, a putut formula această cerere în căile de atac. Or, atât instanţa de apel cât şi cea de recurs au apreciat, în decizii amplu motivate şi lipsite de arbitrariu, că citarea reclamantului în primă instanţă s-a făcut în conformitate cu regulile de procedură şi că absenţa lui de la două termene nu i-a adus vreo vătămare. Curtea nu a văzut vreun motiv pentru a repune în cauză aceste constatări.

2.1.2. Absenţa unui interpret

Curtea a observat că art. 6 din Convenţie, sub aspectul său civil, nu menţionează dreptul la interpret. Totuşi, garanţiile unui proces echitabil implică în principiu dreptul, pentru părţile din proces, de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului şi de a le discuta (Lobo Machado c. Portugaliei, 20 februarie 1996, par. 31, în Recueil des arrêts et décisions 1996-I şi Locher şi alţii c. Elveţiei, 25 iulie 2013, nr. 7539/06, par. 27).

În speţă, Curtea a observat că reclamantul a fost reprezentat, de-a lungul întregului proces, cu câteva excepţii, de un avocat ales. În consecinţă, chiar presupunând că reclamantul a ridicat această problemă în faţa instanţelor de fond, el a putut lua cunoştinţă de conţinutul dosarului, a putut propune probele pe care le-a considerat pertinente şi a putut exercita căile de atac. Nimic din dosar nu lasă să se presupună că dreptul său la un proces echitabil a fost restrâns, din cauza unei lipse de înţelegere legată de lipsa interpretului sau în vreun alt mod.

2.1.3. Durata procesului de divorţ

Curtea a amintit că durata rezonabilă a procesului se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi interesul procedurii litigioase (a se vedea, între multe altele, Frydlender c. Franţei [M.C.], nr. 30979/96, par. 43, CEDH 2000-VII).

Chiar ţinând seama de diligenţa specială cerută în materie de stare şi capacitate a persoanelor (Bock c. Germaniei, 29 martie 1989, par. 49, şi Mikulić c. Croaţiei, nr. 53176/99, par. 44), Curtea a estimat că o durată de circa doi ani şi şase luni pentru trei grade de jurisdicţie, privită în ansamblu, nu este nerezonabilă.

2.1.4. Pretinsa lipsă de imparţialitate a instanţelor

Curtea a amintit că imparţialitatea în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie se apreciază în urma unui dublu demers: Primul constă în încercarea de a determina convingerea personală a anumitui judecător într-o anumită ocazie. Al doilea urmăreşte a se asigura că el oferă suficiente garanţii pentru a exclude în această privinţă orice bănuială legitimă (Gautrin şi alţii c. Franţei, 20 mai 1998, par. 58, şi Mancel şi Branquart c. Franţei, 24 iunie 2010, nr. 22349/06, par. 32).

În speţă, Curtea apreciază că simplul fapt că tatăl unei părţi exercita o înaltă funcţie publică în timpul procesului nu poate, în sine, constitui un element care să permită nutrirea unor bănuieli asupra imparţialităţii magistraţilor sesizaţi în cauză, profesionişti cu o pregătire corespunzătoare. Bănuielile reclamantului nu sunt, aşadar, obiectiv justificate.

2.1.4. Concluzie

Având în vedere constatările de mai sus, Curtea a apreciat că acest capăt de cerere este vădit nefondat şi l-a respins, în baza art. 34 par. 3 lit. a şi 4 din Convenţie.

2.2. Plângerile referitoare la art. 8 din Convenţie, privit separat şi în combinaţie cu art. 14 din Convenţie

Curtea a observat că reclamantul a formulat trei capete de cerere distincte. Primul vizează condiţiile de exercitare a dreptului de vizită şi refuzul instanţelor de a le modifica. Al doilea poartă asupra obligaţiei pozitive a autorităţilor de a facilita exercitarea dreptului de vizită. În fine, al treilea provine din discriminarea la care reclamantul ar fi fost supus în exercitarea acestui drept.

Curtea a examinat în primul rând capetele de cerere deduse din condiţiile de exercitare ale dreptului de vizită şi din discriminarea la care reclamantul ar fi fost supus, şi în al doilea rând capătul de cerere privind obligaţiile pozitive ale autorităţilor de a facilita exercitarea dreptului de vizită.

2.2.1. Capetele de cerere deduse din condiţiile de exercitare ale dreptului de vizită şi din pretinsa discrimininare

Curtea a amintit că, pentru părinte şi pentru copil, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii familiale, chiar dacă relaţia dintre părinţi este ruptă, şi că măsurile interne care îi împiedică a fi astfel constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie (a se vedea, între altele, Johansen c. Norvegiei, 7 august 1996, par. 52, şi Elsholz c. Germaniei [M.C.], nr. 25735/94, par. 43).

În speţă, Curtea nu a văzut vreo ingerinţă în dreptul reclamantului de a avea legături personale cu copilul, şi nici vreo discriminare, în simplul fapt că instanţele naţionale au încuviinţat tranzacţia dintre reclamant şi fosta lui soţie cu privire la modalităţile de exercitare a dreptului de vizită.

Dacă este vorba despre refuzul modificării acestei tranzacţii în cadrul procesului de divorţ de către instanţe, Curtea a observat că acestea au reţinut că reclamantul nu a exercitat calea de atac împotriva hotărârii de încuviinţare a tranzacţiei. A dedus că, pentru modificarea tranzacţiei, reclamantul avea posibilitatea să declare recurs împotriva hotărârii de încuviinţare şi că, în absenţa recursului reclamantului, instanţele sesizate cu calea de atac privind divorţul şi încredinţarea minorului nu aveau competenţa să modifice această hotărâre.

În orice caz, a observat Curtea, de vreme ce exercitarea dreptului de vizită este susceptibilă de modificări odată cu trecerea timpului, chiar în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive reclamantul are oricând posibilitatea să ceară pe calea ordonanţei preşedinţiale un drept provizoriu de vizită (Costreie c. României, 13 octombrie 2009, nr. 31703/05, par. 16-29), sau modificarea întinderii dreptului şi a modalităţilor concrete de exercitare pe calea unei acţiuni separate întemeiată pe art. 44 din Codul familiei.

Aceste proceduri pot, dacă este cazul, să îi dea reclamantului posibilitatea să invoce argumentele sale referitoare la discriminarea suferită în exercitarea dreptului său de a avea legături personale cu copilul.

În consecinţă, Curtea a concluzionat că acest capete de cerere trebuie respinse în aplicarea art. 35 par. 1, 3 şi 4 din convenţie.

2.2.2. Capătul de cerere privitor la obligaţiile pozitive ale autorităţilor naţionale de facilitare a exercitării dreptului de vizită al reclamantului

Curtea a amintit că a statuat în numeroase rânduri că autorităţile naţionale au, în temeiul art. 8 din convenţie, obligaţia pozitivă de a lua măsuri adecvate pentru a reuni părintele şi copilul său (a se vedea, spre exemplu, Ignaccolo-Zenide c. României, nr. 31679/96, par. 94, şi Nuutinen c. Finlandei, nr. 32842/96, par. 127). În acest sens, trebuie ţinut cont de justul echilibru ce trebuie menţinut între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblu. De asemenea, Statul se bucură de o anumită marjă de apreciere (Keegan c. Irlandei, 26 mai 1994, par. 49).

În speţă, Curtea a observat că reclamantul şi-a putut exercita dreptul de vizită în două rânduri, în iulie şi în decembrie 2010, şi că el susţine că i-a fost refuzată de către fosta soţie exercitarea dreptului în ianuarie 2011. În ciuda cererilor Curţii, nu a furnizat decât prea puţine informaţii asupra demersurilor pe care le-a întreprins în urma acestui refuz.

Curtea a observat în special că reclamantul nu a trimis copia plângerii penale pe care ar fi formulat-o în data de 13 ianuarie 2011 împotriva fostei soţii. Chiar acceptând teza sa, că plângerea nu a fost examinată niciodată de autorităţi, Curtea a fost nevoită să constate că el nu a insistat în demersurile sale (a contrario, Lafargue c. României, 13 iulie 2006, nr. 37284/02, par. 11 şi urm., Cristescu c. României, 10 ianuarie 2012, nr. 13589/07, par. 26-29 şi Pascal c. României, 17 aprilie 2012, nr. 805/09, par. 56). De altfel, reclamantul nu a depus copie nici de pe plângerea penală formulată la aceeaşi dată împotriva executorului judecătoresc pentru fals, nici de pe rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale cu care aceasta s-a soldat. Rezoluţia din data de 5 august 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, care este singura aflată la dosar, nu priveşte această plângere, ci cuantumul onorariului cerut de executorul judecătoresc.

În fine, Curtea a observat că reclamantul nu susţine că a încercat să îşi vadă fiica după ianuarie 2011.

În aceste condiţii, Curtea a considerat că nu dispune de elemente suficiente pentru a verifica susţinerea reclamantului, că autorităţile ar fi trebuit, pentru a-şi îndeplini obligaţiile pozitive ce decurg din art. 8 din Convenţie, să depună eforturi suplimentare.

Curtea a concluzionat că acest capăt de cerere este vădit nefondat şi l-a respins în baza art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.