Hotărâri CEDO

Cauza Tender împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 17 decembrie 2013, cererea nr. 19806/06 - Inadmisibilitatea plângerii privind încălcarea art. 8 din Convenţie prin interceptarea convorbirilor telefonice de către Serviciul Român de Informaţii, întrucât nu au fost epuizate căile de atac interne.

1. Situaţia de fapt

Reclamantul este acţionar majoritar şi preşedinte al consiliului de administraţie al S.C. Tender S.A.. Cu începere din ianuarie 2005, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (de aici încolo, „parchetul”) a început o anchetă privind activităţile societăţii Tender S.A. şi ale partenerilor săi, sub suspiciunea de a fi încercat falimentarea întreprinderii de stat Carom S.A. cu scopul de a şi-o apropria ulterior.

În data de 11 martie 2005, Serviciul Român de Informaţii (SRI) a fost autorizat, în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, să intercepteze convorbirile telefonice ale reclamantului. Autorizaţia a fost prelungită de mai multe ori în cursul anului 2005. Reclamantul susţine că interceptările au fost dispuse de către parchet.

Un expert a fost desemnat în cauză. Acesta a sesizat parchetul că reclamantul, prin interpuşi, i-a oferit avantaje materiale în schimbul modificării concluziilor expertizei într-un sens favorabil reclamantului.

Între datele de 1 şi 7 februarie 2006, SRI a interceptat mai multe convorbiri telefonice între reclamant şi avocatul său, în cursul cărora, potrivit parchetului, cei doi au pus la punct o strategie pentru influenţarea expertului.

La data de 8 august 2006, parchetul a prezentat reclamantului, în prezenţa avocatului, transcrierea înregistrărilor convorbirilor telefonice. Procurorul a precizat că această transcriere nu făcea obiectul certificării de către judecător potrivit procedurii penale, pentru că interceptările au fost realizate pe baza legii siguranţei naţionale. Reclamantul a semnat fără obiecţiuni procesul verbal.

Printr-un rechizitoriu din data de 8 august 2006, parchetul i-a trimis în judecată pe reclamant şi pe încă cinci persoane în faţa Tribunalului Bucureşti, sub acuzaţiile de înşelăciune, constituire a unui grup infracţional organizat şi spălare de bani.

În cursul judecăţii, care este în curs în faţa Tribunalului Bucureşti, reclamantul s-a plâns în mai multe rânduri de punerea sub ascultare a convorbirilor sale telefonice, care ar fi adus atingere dreptului său la respectarea vieţii private.

2. Aprecierile Curţii

Reclamantul susţine că interceptarea convorbirilor sale telefonice de către Serviciul Român de Informaţii a adus atingere dreptului său la respectarea vieţii private, încălcând art. 8 din Convenţie.

2.1. Excepţia indamisibilităţii neepuizării căilor de atac interne ridicată de Guvern

Guvernul României a arătat că reclamatul putea formula împotriva SRI o acţiune în răspundere civilă delictuală, motivată de nelegalitatea interceptărilor. A exemplificat cu situaţia unui alt om de afaceri pus sub ascultare de SRI între 2003 şi 2004 în baza Legii nr. 51/1991, în cazul căruia Tribunalul Bucureşti, printr-o sentinţă din 11 mai 2007, a recunoscut încălcarea art. 8 din Convenţie şi a reparat în mod adecvat şi suficient prejudiciul suferit (Patriciu c. României, decizia din 17 ianuarie 2012, nr. 43750/05, par. 86). Guvernul a arătat că sentinţa a devenit definitivă prin respingerea, la 1 februarie 2009 şi 18 februarie 2011, a apelului şi a recursului declarate de SRI, de către Curtea de Apel Bucureşti şi, respectiv, de către Înalta Curte.

2.2. Susţinerile reclamantului asupra excepţiei invocate

Potrivit reclamantului, remediul indicat de Guvern nu era eficace şi adecvat. În acest sens, a subliniat că Guvernul nu a invocat decât o hotărâre definitivă, care, de altfel, este ulterioară introducerii plângerii sale în faţa Curţii. A adăugat că acţiunea în răspundere civilă delictuală este un remediu prea general şi că, în consecinţă, nu i se poate reproşa că nu l-a utilizat în materia de strictă specialitate a ascultărilor telefonice. În fine, a amintit că a invocat de numeroase ori în cursul procesului încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private, fără ca tribunalul să constate caracterul nelegal al interceptărilor.

2.3. Aprecierea Curţii asupra excepţiei invocate

Curtea a amintit că, în termenii art. 35 par. 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Fiecare reclamant trebuie să fi dat instanţelor interne ocazia pe care această dispoziţie are ca finalitate să le-o rezerve Statelor contractante, aceea de a evita sau de a remedia încălcările de care sunt acuzate (McFarlane c. Irlandei [M.C.], 10 septembrie 2010, nr. 31333/06, par. 107).

Fără să speculeze asupra rezultatului ei, Curtea a estimat că reclamantul ar fi putut formula acţiunea în răspundere civilă delictuală, ca în cauza Patriciu mai sus citată, după pronunţarea hotărârii în primă instanţă de către tribunal în cazul celui din urmă (Patriciu, decizia citată anterior, par. 36).

În afară de aceasta, Curtea a observat că reclamantul a invocat în faţa tribunalului nelegalitatea interceptărilor şi că s-a plâns de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private. Curtea a observat că, la momentul pronunţării deciziei, procesul împotriva reclamantului era pe rol în faţa aceluiaşi tribunal. În consecinţă, Curtea a apreciat că, alegând să invoce nelegalitatea interceptărilor telefonice în faţa instanţelor penale, se impune ca reclamantul să aştepte finalizarea acestei proceduri şi răspunsul pe care aceste instanţe l-ar putea da plângerii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Bălteanu c. României, 16 iulie 2013, nr. 142/04, par. 37).

Prin urmare, Curtea a respins plângerea ca inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în baza art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie.