<<< Toate categoriile

Cauza Kattan împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 21 ianuarie 2014, cererea nr. 26850/11


JurisClasor CEDO - Aprilie 2014, 30

Respingerea ca vădit nefondată a plângerii privind art. 6 din Convenţie, întrucât instanţa şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a face demersuri pentru a asigura prezenţa inculpatului în instanţă.

 

1. Situaţia de fapt

Reclamantul este un cetăţean sirian cu reşedinţa în Ţăndărei.

La data de 11 octombrie 2007 a fost trimis în judecată în faţa Tribunalului Ialomiţa pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la înşelăciune şi fals în înscrisuri. Tribunalul Ialomiţa l-a achitat printr-o sentinţă din data de 9 iunie 2008 pentru ambele infracţiuni, având în vedere declaraţiile date de reclamant în faza urmăririi penale şi în instanţă, declaraţii de martori şi proba cu înscrisuri.

Apelurile formulate de parchet şi de partea vătămată au fost respinse ca neîntemeiate printr-o decizie din data de  7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti.

Parchetul şi partea vătămată au formulat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Citaţiile pentru trei dintre cele patru termene de judecată de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost afişate pe uşa locuinţei reclamantului şi la sediul Consiliului Local din Ţăndărei, fiindcă nici o persoană nu a fost găsită la adresa din oraş indicată de reclamant pentru a fi citat.

La termenul din 20 aprilie 2010, avocatul ales a reclamantului a arătat că acesta nu a părăsit ţara, că va lua legătura cu el şi îi va cere să se înfăţişeze în instanţă. Instanţa l-a citat pe reclamant cu menţiunea „prezenţa obligatorie la instanţă pentru a fi audiat”, atât pentru termenul din 1 iunie 2010, când a constatat neîndeplinirea procedurii de citare, cât şi pentru termenul din 14 septembrie 2010, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că inculpatul nu se prezintă în instanţă deşi a fost legal citat, a dat cuvântul în dezbateri şi a amânat pronunţarea deciziei în vederea deliberării.

Printr-o decizie definitivă din data de 3 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile parchetului şi părţii vătămate şi, pe baza probelor de la dosar, a casat hotărârile instanţelor inferioare şi l-a condamnat pe reclamant pentru tentativă de înşelăciune şi pentru fals, aplicându-i o pedeapsă de 3 ani şi 4 luni închisoare.

Reclamatul a formulat contestaţie în anulare împotriva acestei decizii. A susţinut, inter alia, că instanţa de ultim grad a încălcat normele procesuale şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului fiindcă l-a condamnat fără să îl audieze în mod nemijlocit, după ce fusese achitat de instanţele inferioare.

Printr-o decizie definitivă din data de 4 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins contestaţia în anulare. A reţinut că, în condiţiile în care reclamantul a fost achitat de instanţele ierarhic inferioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, era ţinută de normele procesuale în vigoare să îl audieze. Totuşi, deşi reclamantul a fost citat la adresa pe care el însuşi a indicat-o, nu s-a prezentat la şedinţele de judecată. De asemenea, nu a indicat, nici prin avocatul ales şi nici prin observaţii scrise, dorinţa lui de a fi audiat nemijlocit de instanţă, ori cauzele obiective care l-ar fi împiedicat să se prezinte la şedinţele de judecată. Instanţa de recurs l-a citat pe reclamant în exact aceeaşi modalitate în care au făcut-o instanţele ierarhic superioare. Or, în cursul judecăţii în primă instanţă, citarea reclamantului în modalitatea contestată de el nu l-a împiedicat să se prezinte în instanţă, să fie audiat de aceasta, ori să îşi formuleze apărările, fie direct, fie prin avocatul ales, care l-a reprezentat în tot cursul procesului. În nici o etapă a procesului reclamantul sau reprezentantul său nu au cerut instanţei citarea la o adresă diferită. În consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de recurs a dat dovadă de lipsă de diligenţă în aprecierea împrejurării, dacă reclamantul locuia la adresa pe care a indicat-o. Instanţa a presupus că, atât timp cât reclamantul a fost legal citat, el era în cunoştinţă de cauză cu privire la proces şi a ales să nu se prezinte în instanţă. În realitate, comportamentul său a fost similar celui din cursul judecăţii în apel, prin aceea că nu s-a prezentat la termenele de judecată deşi a fost legal citat, şi a ales să se apere exclusiv prin avocatul său ales. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins şi susţinerea reclamantului că procesul nu îi era bine cunoscut fiindcă nu a ţinut legătura cu avocatul ales, pe considerentele că aceştia au semnat contracte de reprezentare separate pentru fiecare etapă a judecăţii, şi că, la termenul de judecată din 20 aprilie 2010, avocatul ales al reclamantului a informat instanţa despre localizarea lui şi s-a angajat să asigure prezenţa clientului său în faţa instanţei.

2. Aprecierile Curţii

Întemeindu-se pe art. 6 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile în care instanţa de ultim grad l-a condamnat fără să îl audieze după ce a fost achitat de instanţele inferioare, şi a omis să ia vreo măsură pozitivă pentru a-i asigura prezenţa în instanţă.

Curtea a reamintit că atunci când o instanţă de apel sau de recurs este sesizată cu soluţionarea unei cauze în fapt şi în drept şi este învestită să analizeze în ansamblul ei problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă asupra acestor probleme fără aprecierea directă a declaraţiei date personal de inculpatul care susţine că nu a comis fapta considerată infracţiune (Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, par. 32; Andreescu c. României, 8 iunie 2010, nr. 19452/02, par. 64; şi Marcos Barrios c. Spaniei, 21 septembrie 2010, nr. 17122/07, par 32).

Curtea a reamintit de asemenea că, deşi procesele care au loc în lipsa acuzatului nu sunt în sine incompatibile cu art. 6 din Convenţie, ne aflăm în mod neîndoielnic în faţa unei denegări de dreptate atunci când unei persoane condamnate in absentia nu i se oferă ulterior posibilitatea să obţină de la o instanţă care l-a audiat în mod nemijlocit o nouă analiză a temeiniciei acuzaţiei, atât în fapt cât şi în drept, atât timp cât nu s-a stabilit că a renunţat la dreptul său de a se înfăţişa şi a se apăra personal (Colozza c. Italiei, 12 februarie 1985, par. 29; dec. Einhorn c. Franţei, nr. 71555/01, par. 33; Krombach c. Franţei, nr. 29731/96, par 85; şi Somogyi c. Italiei, nr. 67972/01, par. 66) ori că a intenţionat să se sustragă de la proces (Medenica c. Elveţiei, nr. 20491/92, par. 55).

Curtea a observat că, în speţă, întinderea competenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, este stabilită de art. 38515 şi 38516 Cod procedură penală. În conformitate cu art. 38515 Cod procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa să pronunţe o nouă soluţie asupra temeiniciei acuzaţiei. efectul acestor dispoziţii a fost că judecata la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost o judecată de plină jurisdicţie, guvernată de aceleaşi prevederi ca o judecată de fond, curtea fiind chemată să examineze atât faptele cauzei cât şi probleme de drept. Instanţa de ultim grad putea decide atât menţinerea achitării inculpatului, cât şi condamnarea lui, în urma unei analize exhaustive a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei.

În ce priveşte susţinerea Guvernului că reclamantul a refuzat să participe la şedinţele de judecată în faţa instanţelor în general, şi a instanţei de ultim grad în special, deşi a fost legal citat, Curtea a reamintit că autorităţile naţionale au o obligaţie pozitivă să ia măsuri în această privinţă  (mutatis mutandis, Dănilă c. României, 8 martie 2007, nr. 53897/00, par. 41, şi Spînu c. României, 29 aprilie 2008, nr. 32030/02, par. 58).

În acest context, Curtea a observat că plângerea reclamantului a fost examinată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în 4 aprilie 2011. Instanţa a făcut o analiză în detaliu a susţinerilor reclamantului şi a respins plângerea în urma unei argumentaţii ample, care nu apare ca arbitrară sau discutabilă.

La fel ca instanţele naţionale, Curtea a observat că în cursul procesului penal reclamantul a fost în mod repetat la adresa indicată de el şi a fost asistat de un acelaşi avocat ales. Deşi s-a prezentat la şedinţe de judecată în faţa primei instanţe, nu s-a mai înfăţişat în faţa instanţei de apel şi şi-a prezentat susţinerile în faţa acesteia exclusiv prin avocatul ales. În plus, instanţa de ultim grad l-a citat în mod legal în trei rânduri şi a indicat în mod expres înaintea termenului de judecată din 14 septembrie 2010 (când a ascultat concluziile pe fondul cauzei) că reclamantul trebuie să se prezinte în vederea audierii. Chiar dacă, în ciuda susţinerilor sale, reclamantul pare să fi fost în cunoştinţă de cauză asuupra cursului cauzei sale şi s-a aflat într-un contact continuu cu avocatul său ales, el nu s-a prezentat la nici una dintre şedinţele de judecată în faţa instanţei de ultim grad. Mai mult, nici el şi nici reprezentantul său nu au informat instanţele, şi în mod special instanţa de ultim grad, asupra schimbării adresei de corespondenţă, şi nu au indicat vreo cauză de împiedicare a înfăţişării lui în instanţă. În aceste condiţii, în ciuda susţinerilor reclamantului, Curtea a considerat că instanţa de ultim grad şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de a lua măsuri pentru a asigura prezenţa reclamantului în faţa ei.

Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul a contribuit în mare măsură la crearea unei situaţii care l-a împiedicat să se prezinte în faţa instanţei de ultim grad (mutatis mutandis, Medenica, citată mai sus, par. 58) şi că, în mod rezonabil, a putut prevedea consecinţele comportamentului său (mutatis mutandis, Jones c. Marii Britanii, decizia din 9 septembrie 2003, nr. 30900/02).

Ca urmare, cererea este vădit nefondată, şi a fost respinsă în baza art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.