Hotărâri CEDO

Prin decizia de inadmisibilitate din 27 mai 2014, din cauza Ralu Traian Filip împotriva României (cererea nr. 46131/06), s-a constatat neîncălcarea de Statul român a prevederilor art. 10 din Convenție, pentru obligarea de instanțele interne a unui ziarist la despăgubiri materiale, pentru o campanie de presă desfășurată împotriva unui procuror, pe parcursul mai multor ani, în lipsa unor verificări a comentariilor publicate, cerute de etica profesiei de jurnalist și a bunei-credințe a jurnalistului. Totodată, s-a reținut și neîncălcarea de Statul român a dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenție, ca urmare a judecării de Curtea de Apel București, în aceeași cauză, atât a apelului, cât și a recursului declarate de reclamant.

Prezentarea deciziei

Reclamantul (decedat, acţiunea fiind continuată de soţia şi copiii săi) a fost jurnalist și redactor adjunct al ziarului Curierul Național. Între 1997 și 2000, Curierul Național a publicat mai multe articole referitoare la doi procurori, inclusiv G.M., majoritatea acestor articole fiind semnate de reclamant.

La 23 iulie 1997, 27 septembrie 1997, 11 iunie 1998 și 28 iulie 1999 s-au publicat mai multe articole care sugerează că G.M. a fost implicat în reprimarea protestelor anticomuniste din Timișoara în decembrie 1989. Articolul din 7 iulie 1997 a invitat procurorul general din acea perioadă să verifice dacă G.M. era incompatibil cu funcția de procuror și conținea o listă cu paisprezece întrebări adresate procurorului general. Primele întrebări erau formulate după cum urmează:

”1. Este adevărat că G.M. a fost, în timpul evenimentelor de la Timișoara din decembrie 1989, unul dintre coordonatorii echipei de procurori care a efectuat ancheta împotriva demonstranților?

2. Este adevărat că, în această calitate, G.M. a semnat mandatele de arestare a protestatarilor, pe motiv că aceștia erau huligani?

[...] 4. Este adevărat că organizații revoluționare din Timișoara au depus plângeri împotriva procurorilor G.M. și [...]?”

La 6 august 1997 și 6 septembrie 1997 au fost publicate două articole despre un împrumut pe care G.M. l-a primit de la o bancă pentru a cumpăra un apartament. S-a menționat că G.M. a obținut o dobândă mult mai mică decât aceea practicată de bancă și creditul nu a fost folosit până când opinia publică a început să discute creditele cu dobândă preferențială. Un articol conținea termenii următori: ”Informațiile pe care le-am primit nu au fost verificate, dar sunt mult prea importante pentru a fi ignorate. Deoarece ziarul nostru nu este o autoritate de investigare, revine Procurorului General să verifice [...] Informațiile pe care le-am publicat dovedesc că G.M. nu este apt să îndeplinească funcția actuală. Pentru aceasta, informațiile ar trebui să fie verificate și, dacă se confirmă, trebuie să aibă anumite consecințe.”

La data de 7 august 1997 un alt articol a fost publicat, arătând că G.M., în calitatea sa de director al departamentului de resort al Parchetului General, a învăluit în ceaţă mai multe dosare de adopții ilegale, pentru motive personale. Articolul a inclus următoarele detalii: ”Sursele citate spun că soția lui G.M., în calitate de avocat, este de asemenea implicată, ceea ce aruncă întreaga problemă în aer, dacă este adevărat. Nu putem garanta veridicitatea acestei din urmă ipoteze, doar Parchetul General este în măsură să facă acest lucru.”

La 18 iulie 1997, 13 octombrie 1997, 26 ianuarie 1998, 15 februarie 1999, 14 și 15 martie 1999, 5 aprilie 1999, 6 iunie 1999 și 24 iunie 1999, mai multe articole au fost publicate cu privire la urmărirea penală pornită împotriva lui G.P., fratele proprietarului Curierului Național. G.M. era procurorul care se ocupa de urmărirea penală în cauză. Articolele dezbăteau în detaliu și de o manieră critică modul în care G.M. a condus ancheta. Pasajele relevante sunt următoarele:

”Există îndoieli cu privire la faptul că [G.M.] a aprobat [...] interceptarea convorbirilor telefonice ale lui G.P. și ale redacției Curierului Național. Solicităm Procurorului General să verifice ultimele autorizații de interceptări telefonice date de procurorul G.M. (18 iulie 1997); Acum este clar pentru toți oamenii de bună-credință că G.M. este un impostor din punct de vedere profesional și moral. [...] Complet lipsit de demnitate - dacă ar fi fost de acord să fie trimis la Timișoara în decembrie 1989 – G.M. a împărțit lumea în două [...] (13 octombrie 1997); [În cazul în care s-a dispus o neîncepere a urmăririi penale] Ce s-ar întâmpla cu prestigiul profesional al fostului procuror G.M. [...], autorul unor abuzuri și ilegalități suferite de G.P.? (15 martie 1999);
Declarațiile iresponsabile ale foștilor procurori G.M. și [...] - ambii au spus în public [...] că G.P. este un escroc financiar, când nu se finalizase ancheta penală. (5 aprilie 1999); Trebuie remarcat faptul că, atunci când s-a început urmărirea penală, fostul procuror G.M. nu dispusese alte trimiteri în judecată. În plus, nu era un specialist al urmăririlor penale, ocupându-se de ceva timp cu examinarea plângerilor și a petițiilor. Pe baza acestor date, pot spune că numirea și menținerea fostului procuror G.M. ca șef al Serviciului de Luptă împotriva Crimei Organizate și a Corupției era un act iresponsabil care se constituie într-un pericol pentru statul de drept, pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului. (24 iunie 1999)”

La 4 mai 2000, s-a publicat alt articol, cu privire la modalitatea în care G.M. a cumpărat un apartament aparținând patrimoniului de stat. Articolul conținea următoarele afirmații: ”Până în prezent, Ministerul Justiției nu a catadicsit să ne răspundă dacă G.M. a plătit sau nu acest apartament, dacă acesta a fost dobândit în mod legal sau nu, dacă achiziția era sau nu compatibilă cu îndatoririle funcției sale.”

La 10 mai 2000, G.M. a introdus o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva reclamantului și a societății Curierul Național. A solicitat despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral, pe motiv că reputația sa a fost atinsă. Prin hotărârea din 27 iunie 2002, Tribunalul București a respins acțiunea, reținând că nu erau îndeplinite condițiile răspundere civile. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a remarcat că unele articole urmăreau un interes general, cum ar fi activitatea profesională a reclamantului și implicarea sa în represiunea anticomunistă de la Timișoara în timpul evenimentelor din decembrie 1989, dar altele țineau de viața sa privată, respectiv achiziționarea unui apartament sau obținerea unui împrumut bancar cu dobânzi preferențiale. Instanța a constatat că reclamantul și-a exercitat cu bună-credință dreptul la libertatea de exprimare, ceea ce, pentru jurnaliști, implică dreptul de a face evaluări critice, dar și obligația profesională de a informa publicul cu privire la acțiunile înalților demnitari.

G.M. a formulat apel, respins prin decizia din 8 octombrie 2003 de Curtea de Apel București, într-un complet format din doi judecători. Curtea de Apel a rezumat fiecare dintre articolele publicate de către reclamant și a constatat că acestea conțineau comentarii. S-a reținut că erau indicate mai multe surse, iar unele dintre comentarii erau formulate interogativ, încurajând cititorul să reflecteze. Instanța de apel a remarcat faptul că anumite comentarii nu erau prudente și moderate, dar trebuie să fie citite în contextul general, concluzionând că reclamantul a fost de bună-credință.

G.M. a introdus recurs, înregistrat tot la Curtea de Apel București, din cauza modificării unor norme de competență a instanțelor. Printr-o decizie din 16 mai 2006, Curtea de Apel a dispus ca reclamantul să plătească în solidar cu societatea Curierul Național suma de 10.000 RON daune morale și 3182 RON costuri și cheltuieli, respectiv aproximativ 2.850 EUR și 900 EUR. Instanța de recurs a statuat într-un complet format din trei judecători, alții decât cei din apel. S-a reținut, între altele că: ”[...] Ralu Traian Filip nu a efectuat verificările necesare înainte de publicarea articolelor. În mod similar, modul în care au fost prezentate aceste date, acuzațiile foarte grave aduse procurorilor ce efectuau urmărirea penală împotriva G.P. (de necunoaștere a legii și de incompetență profesională și morală) și repetarea lor au fost de natură să cauzeze un prejudiciu reclamantului, ce nu era necesar, în lipsa unei baze factuale bine întemeiate, dovedită prin probele depuse la dosar. Comunicarea de zvonuri, de informații neverificate, cererea făcută de presă ca aceste informații să fie verificate, examinarea detaliată a deciziilor procurorilor și soluțiilor date în proceduri în curs, apelativele jignitoare la adresa procurorilor implicați în ancheta împotriva fratelui directorului ziarului depășesc în gravitate situația constatată de CEDO în cauza Prager și Oberschlick c. Austriei (hotărârea din 26 aprilie 1995), prin acuzațiile grave aduse și referirile atât la viața profesională cât și la aceea privată a lui G.M.. Ca și în Prager și Oberschlick c. Austriei, jurnalistul nu poate pretinde să beneficieze de bună-credință în raport de standardele de etică profesională, pentru motivele prezentate mai sus, iar prejudiciul moral cauzat trebuie să fie reparat. Pentru a determina suma, trebuie să se țină seama de atingerea concretă adusă reputației, având în vedere poziția socială a lui G.M., consecințele pentru viața privată a acestuia, așa cum reies din răspunsurile la interogatorii ale părților, gravitatea și durata declarațiilor jignitoare.”

Asupra art. 10 din Convenție

Reclamantul a invocat obligarea sa la plata de despăgubiri morale pentru articolele pe care le-a publicat. Guvernul a admis că a existat o ingerință în libertatea de exprimare a reclamantului, dar ingerința a fost justificată în conformitate cu par.2 al art. 10. Mai exact, această ingerință a avut o bază legală, respectiv art. 998-1000 din Codul civil privind răspunderea civilă delictuală, texte în vigoare la momentul respectiv. În plus, a urmărit un scop legitim, în cauză protecția reputației sau a drepturilor altei persoane. Guvernul a susținut că ingerința corespundea unei necesități sociale imperioase și a fost proporțională. Reclamantul nu a oferit o bază factuală suficientă pentru comentariile sale, pe care le-a reiterat, în cadrul unei campanii de presă care s-a întins pe parcursul mai multor ani. Apelând la hotărârea Von Hannover c. Germaniei (nr. 59320/00), Guvernul consideră că amploarea acestei campanii este un element de luat în considerare. Reclamantul nu a verificat acuratețea informațiilor publicate și, astfel, a eșuat în obligația sa deontologică. În cele din urmă, suma la care a fost obligat la plata este neglijabilă, mai ales că a fost obligat în solidar cu o societate de presă.

Reclamantul a susținut că, în calitate de jurnalist, și-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare cu bună-credință și fără un interes personal. În baza jurisprudenței Curții (Prager și Oberschlick, supra, Lingens c. Austriei, 8 iulie 1986, și De Haes și Gijsels c. Belgiei, 24 februarie 1997) indică faptul că a prezentat opiniile sale cu privire la persoana unui magistrat. Acesta din urmă a suferit niciun prejudiciu pentru că a continuat să-și practice profesia de procuror.

Curtea a constatat că obligarea reclamantului la plata de daune civile constuia o ”ingerință a unei autorități publice” în dreptul său la libertatea de exprimare, era ”prevăzută de lege” și a urmărit un scop legitim, respectiv ”protecția reputației altuia”. Rămâne de văzut dacă o astfel de ingerință era sau nu ”necesară într-o societate democratică.” Pentru a se pronunța în speță, Curtea trebuie să ia în considerare faptul că, deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, în special ținând de protecția reputației și a drepturilor altora, este de datoria sa a împărtăși informații și idei cu privire la chestiuni politice, precum și alte subiecte de interes general (a se vedea De Haes și Gijsels, par. 37, Thoma c. Luxemburgului, nr 38432/97, par. 45, și Colombani și alții c. Franței, nr. 51279/99, par.55).

Curtea a reamintit în continuare criteriile care trebuie aplicate pentru a analiza modul în care instanțele naționale au pus în balanță dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la respectarea vieții private, și anume: contribuția la o dezbatere de interes general; reputația persoanei și subiectul articolului în cauză; comportamentul anterior al reclamantului; modul de obținere a informațiilor și veridicitatea lor; conținutul, forma, impactul publicării, dar și gravitatea sancțiunii impuse (Axel Springer AG c. Germaniei, [MC], nr. 39954/08, par. 90-95, 7 februarie 2012 și Tănăsoaica c. României, nr. 3490/03, par. 41, 19 iunie 2012).

Curtea va lua în considerare următoarele criterii:

În ceea ce privește contribuția la o dezbatere de interes general, Curtea a constatat că instanțele judecătorești naționale au decis că unele articole vizau un astfel de interes, cum ar fi, spre exemplu, profesia reclamantului și implicarea sa în reprimarea manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara din decembrie 1989. În ceea ce privește celelalte articole, deși instanțele de judecată au stabilit că au tratat viața privată a reclamantului, Curtea reține că au abordat și probleme legate de banul public sau de bunuri publice. Aceste ultime articole au urmărit, de asemenea, un interes general (a se vedea, mutatis mutandis, SC Dunca și Nord Vest Press SRL c. României (dec.), nr 9283/05, par. 39, 20 noiembrie 2012).

În ceea ce privește următoarele două criterii, Curtea reține că reclamantul ce s-a plâns în instanța internă era procuror și că articolele în cauză tratau, în principal, activitatea sa profesională. În acest sens, se reamintește că nu se poate spune că funcționarii se expun cu bună știință unui control strict al acțiunilor lor, la fel ca și în cazul politicienilor și, prin urmare, ar trebui să fie tratați pe picior de egalitate cu aceștia atunci când se critică acțiunile lor. Mai mult decât atât, inclusiv judecătorii, din cauza obligațiilor de rezervă trebuie, în scopul îndeplinirii funcțiilor lor, să se bucure de încrederea publicului, fără a fi perturbați în mod nejustificat. Prin urmare, este necesar să fie protejați împotriva atacurilor ofensatoare exercitate pe timpul îndeplinirii serviciului (Janowski c. Poloniei, [MC], nr. 25716/94, par. 33).

În ceea ce privește modul de obținere a informațiilor și veridicitatea lor, Curtea reamintește că garanția pe care art. 10 din Convenție o oferă jurnaliștilor este supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, astfel încât să ofere informații precise și demne de încredere, cu respectarea eticii jurnalistice (Cumpănă și Mazăre c. României, [MC], nr. 33348/96, par. 101-102).

În această cauză, Curtea de Apel București, statuând ca instanță de recurs, a considerat că reclamantul nu a efectuat verificările necesare înainte de publicarea articolelor și a concluzionat că nu a acționat cu bună-credință. Într-adevăr, multe dintre articolele în cauză au indicat în mod expres faptul că informațiile publicate nu erau verificate sau cereau autorităților publice să efectueze verificări. Dacă unele dintre comentariile reclamantului au fost formulate interogativ, atunci când se analizează în ansamblu, rezultă că acestea conțineau, de fapt, imputări factuale, iar reclamantul a transmis publicului un mesaj oarecum echivoc (Stângu și Scutelnicu c. României, par. 50) legat de faptul că G.M. nu era în măsură nici profesional, nici moral, să îndeplinească funcția de procuror.

În ceea ce privește conținutul, forma și impactul publicării, Curtea acordă o importanță deosebită faptului că nu a fost vorba despre un singur articol, ci de o campanie de presă ce s-a întins pe parcursul mai multor ani (mutatis mutandis, Ungvary și Irodalom Kft c. Ungariei, nr. 64520/10, par. 53, 3 decembrie 2013). În această privință, nu este lipsit de importanță, așa cum a remarcat și Curtea de Apel București, că articolele contestate au menționat activitatea profesională a lui G.M., în timp ce acesta era procurorul însărcinat cu dosarul penal al fratelui proprietarului societății ce publica ziarul în cauză.

Prin urmare, în lipsa unor verificări cerute de etica profesiei de jurnalist și în lipsa bunei-credințe, deși articolele în cauză s-au înscris în contextul unei dezbateri de interes general pentru societatea românească, și anume administrarea justiției, Curtea nu consideră că se poate remarca în expresiile repetate de mai multe ori de reclamant expresia ”unui grad de exagerare” sau ”provocare”, al căror utilizare este permisă în contextul exercitării libertății jurnalistice (Mihaiu c. României, nr. 42512/02, par. 69, 4 noiembrie 2008 și, a contrario, a/s Diena și Ozoliņš c. Letoniei, nr 16657/03, par. 82-84, 12 iulie 2007).

În sfârșit, în ceea ce privește gradul de severitate al sancțiunii aplicate, reclamantul a făcut obiectul unei proceduri civile, fiind obligat să plătească o sumă de aproximativ 2.850 EUR, cu titlu de daune morale. Curtea observă, în primul rând, că reclamantul a fost obligat să plătească această sumă în solidar cu societatea de presă și, în al doilea rând, că această sumă a fost stabilită de instanța de apel în urma unei examinări detaliate a atingerii concrete aduse reputației lui G.M., poziției sociale și consecințelor sale pentru viața privată. Curtea nu poate califica aceste criterii drept arbitrare (mutatis mutandis, Ciuvică (dec.), nr. 29672/05, par. 58, 15 ianuarie 2013). În plus, reclamantul nu a pretins că valoarea despăgubirii nu a fost stabilită în raport cu bunurile sale sau că i-ar compromite mijloacele de trai (a contrario, Pakdemirli c. Turciei, nr. 35839/97, par. 57, 22 februarie 2005). Nu rezultă clar nici din probele produse de reclamant sau de moștenitorii săi dacă suma s-a plătit sau nu efectiv lui G.M..

În aceste condiții, Curtea consideră că obligarea reclamantului la plata de daune civile nu a fost disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit și că ingerința a fost, prin urmare, ”necesară într-o societate democratică.”

Plângerea reclamantului este în mod vădit nefondată, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.

Asupra art. 6 par. 1 din Convenție

Reclamantul s-a plâns de lipsa de imparțialitate a Curții de Apel București, care a hotărât în două căi de atac în această cauză.

Curtea constată că situația reclamată de reclamant este rezultatul modificărilor legislative ale normelor de competență a instanțelor. Faptul că aceeași instanță a decis în două căi de atac în același dosar nu ridică în sine o problemă pe tărâmul art. 6 din Convenție, cu condiția existenței unor complete de judecată diferite (Diennet c. Franței, 26 septembrie 1995, par. 38). În acest caz, această condiție a fost îndeplinită, completele de judecată fiind compuse din judecători diferiți.

Ca atare, plângerea reclamantului este în mod vădit nefondată, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.