Hotărâri CEDO

În practică se face deseori confuzie între principiul repartizării aleatorii a dosarelor și principiul continuității completului de judecată, deși distincția este evidentă la o analiză atentă. Întrucât normele de organizare judiciară sunt asemănătoare în materie penală cu cele din materie civilă, iar dosarele civile au o proporție cantitativă considerabilă, analiza va privi reglementarea acestor principii din perspectiva dreptului privat.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

1. Principiul repartizării aleatorii presupune distribuirea dosarelor – de regulă - prin intermediul unui sistem informatizat sau – cu titlu de excepție - potrivit metodei ciclice, completul de judecată fiind stabilit în mod aleatoriu (după o succesiune nepredictibilă), cu excluderea factorului decizional uman, dintre mai multe complete de judecată înființate în prealabil și care se bucură de stabilitate.

Prin Hotărârea nr. 71 din 9 martie 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii s-au stabilit reguli generale aplicabile programelor de repartizare aleatorie a cauzelor.

Unele dispoziții legale incidente în materie civilă:

Art. 199 alin. 2 C.pr.civ. (Înregistrarea cererii): După înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul, dovezile privind modul în care acestea au fost transmise către instanţă, se predau preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii.

Art. 475 alin. 1 C.pr.civ. (Pregătirea judecăţii apelului): Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată.

Art. 53 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească: Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

.Art. 95 alin. 5 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti[1]: Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an şi se numerotează pe instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându-se seama de materiile în care se judecă, de specializarea completelor şi de faza procesuală în care se află cauzele, respectiv fond, apel sau recurs. Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii. 

2. Principiul continuităţii presupune că aceiaşi judecători vor face parte din completul de judecată (stabilit de regulă aleatoriu) la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală (primă instanţă, apel, căi extraordinare de atac), până la dezînvestirea prin pronunţarea soluţiei în cauză.

Excepţiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă cu interpretarea strictă a normelor juridice (exceptio est strictissimae interpretationis). Astfel, schimbarea compunerii completului de judecată poate fi urmarea unor incidente procedurale (incompatibilitatea judecătorilor), a unor măsuri pentru buna desfăşurare a justiţiei (conexarea dosarelor), dar şi a unor cauze administrative (concediu, excludere din magistratură).

Unele dispoziții legale incidente în materie civilă:

Art. 19 C.pr.civ. (Continuitatea): Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.

Art. 214 C.pr.civ. (Continuitatea instanţei): (1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii. (2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.

Art. 53 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească: Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

3. Sancțiuni procesuale în caz de încălcare a principiului repartizării aleatorii și, respectiv, a principiului continuității

Fiind reglementate prin norme de organizare judiciară, de ordine publică, neregularitățile procedurale constând în încălcarea acestor principii sunt sancționate cu nulitatea absolută și pot fi invocate oricând în cursul judecății.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 1 și 2 C.pr.civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; [...].

Așa cum s-a reținut în jurisprudența națională[2], „este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică”.

Art. 139 din Legea nr. 304/2004 deleagă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens.

Astfel, în virtutea dispoziţiilor art. 22 alin. 1 lit. b și d din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, colegiul de conducere al instanței stabilește componenţa secţiilor şi completelor specializate, în funcţie de volumul de activitate, ţinând seama de specializarea judecătorilor, și poate aproba, în mod excepţional, schimbarea membrilor completelor de judecată, în cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta.

Astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, „dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorităţii emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanţelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiţiei, care, pe lângă principiul enunţat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanţii ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne şi internaţionale, garanţii între care se numără şi termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu”.[3]

4. Standardul CEDO

Principiul repartizării aleatorii şi principiul continuităţii reprezintă garanţii ale dreptului la un proces echitabil, din prisma accesului la o instanţă independentă şi imparţială. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat „independent” în sensul art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie ca, printre altele, procedura de numire a membrilor săi şi durata mandatului trebuie să asigure garanţii împotriva presiunilor externe şi să prezinte aparenţa de independenţă (cauza Findlay c. Regatului Unit, 25 februarie 1997, par. 73).

Curtea Europeană a statuat că revine fiecărei instanţe naţionale rolul de a decide procedurile interne în scopul bunei administrări a justiţiei, iar repartizarea unui dosar unui anumit judecător sau unei instanţe se înscrie în marja de apreciere de care se bucură autorităţile naţionale. Există o serie largă de factori, precum resursele disponibile, specializarea judecătorilor, conflictele de interese, accesibilitatea părţilor la şedinţa de judecată etc., care trebuie luaţi în considerare la momentul repartizării dosarului (cauza Sutyagin c. Rusiei, 3 mai 2011, par. 187).

Deşi nu este rolul Curţii Europene să verifice dacă au existat motive justificate pentru ca o instanţă naţională să atribuie un dosar unui alt judecător decât cel deja învestit, ea va trebui să se asigure că o astfel de procedură a fost compatibilă cu dispoziţiile art. 6 par. 1, din perspectiva cerinţelor testului obiectiv al independenţei şi imparţialităţii (cauza Bochan c. Ucrainei, 3 mai 2007, nr. 7577/02, par. 68).

Deși aparențele au o anumită importanță, nu sunt decisive prin ele însele. Trebuie privit în mod frecvent dincolo de aparențe și analiza trebuie să se concentreze asupra realităților faptice (a se vedea, mutatis mutandis, De Jong, Baljet și Van den Brink c Olandei, 22 mai 1984, par. 48). Prin urmare, pentru a stabili dacă presupusele temeri de părtinire invocate de un reclamant sunt justificate în mod obiectiv, aparențele trebuie să fie testate în comparație cu realitatea obiectivă din spatele lor (Parlov-Tkalčić c. Croației, 22 decembrie 2009, nr. 24810/06, par. 83).

5. Aplicabilitate în dreptul intern

Faţă de aceste principii, se poate constata că dreptul intern prevede atribuţia colegiului de conducere de a urma, în situaţii excepţionale, proceduri interne aplicabile în cadrul unei instanţe prin care să fie desemnați alți judecători în locul celor iniţial învestiţi (a contrario, cauza Moiseyev c. Rusiei, 9 octombrie 2008, nr. 62936, par. 176).

Astfel, în cazul în care un dosar a fost repartizat aleatoriu unui complet de judecată, iar unul dintre judecători - sau toți judecătorii care îl compun - nu ar mai putea continua judecarea procesului din motive obiective (spre exemplu, încetarea statutului de magistrat), nefiind caz de schimbare a completului propriu-zis (dintre cele planificate cu respectarea principiului stabilității), ci numai a compunerii acestuia, analiza Curții privește modalitatea de desemnare a judecătorilor, ca excepție de la principiul continuității.

În cauza Parlov-Tkalčić c. Croației, în care s-a pus problema modului de repartizare aleatorie a dosarului, dar și a desemnării judecătorilor care să judece un dosar civil privindu-l pe reclamantul care avusese litigii (chiar de natură penală) în contradictoriu cu președintele aceleiași instanțe, Curtea Europeană a statuat că independența judiciară impune ca judecătorii să decidă liber, fără a fi influențați de directivele sau presiunile colegilor lor judecători sau ale celor care au atribuții administrative în cadrul instanței, cum ar fi președintele instanței sau președintele unei secții a instanței (a se vedea Daktaras c. Lituaniei, nr. 42095/98; Bochan, citată anterior, și Moiseyev c. Rusiei). Lipsa de garanții suficiente care să asigure independența judecătorilor în cadrul sistemului judiciar și, în special, vis-à-vis de superiorii lor din sistemul judiciar, poate conduce Curtea la concluzia că îndoielile unui reclamant cu privire la imparțialitatea (și independența) unei instanțe pot fi considerate justificate în mod obiectiv (a se vedea, de exemplu, Daktaras, par. 36 și 38; Bochan, par. 74, și Moiseyev, par. 184).

În aceeaşi cauză, Parlov-Tkalčić, s-a reținut că dreptul croat prevedea mecanisme adecvate pentru a împiedica ingerințele unui președinte de instanță în activitatea jurisdicțională, precum: reguli de repartizare a dosarelor după o metodă ciclică (cronologic în ordinea înregistrării dosarelor și alfabetic după numele judecătorilor), sancțiuni disciplinare pentru încălcarea principiului repartizării aleatorii sau al continuității, lipsa unor atribuții decisive ale preşedintelui cu privire la cariera judecătorilor etc. Prin urmare, Curtea a reținut că judecătorii care au soluționat cauza erau independenți de președintele instanței.

Spre deosebire de situația din cauza Daktaras c. Lituaniei, în care judecătorul raportor a fost desemnat de președintele instanței, fără criterii obiective, pentru a soluționa o cale de atac formulată tot de acesta, în dreptul român, colegiul de conducere al instanței este compus numai din judecători de carieră, președintele instanței nu are un vot decisiv în adoptarea hotărârilor și niciunul dintre membrii acestuia nu este parte în proces (situație în care s-ar afla în conflict de interese).

Din analiza principiilor expuse de Curtea de la Strasbourg în cauzele citate, rezultă că, în cazul desemnării unui judecător care să ia locul altui judecător, nu se impune cu necesitate existența unui sistem de (re)repartizare aleatorie a dosarelor și nici a unui sistem de desemnare aleatorie a judecătorului care să preia un complet preexistent căruia i-au fost repartizate aleatoriu anumite dosare, ci este suficient ca mecanismul decizional să excludă posibilitatea ca judecătorul astfel desemnat să poată fi influențat de directivele sau presiunile colegilor săi judecători sau ale celor care au atribuții administrative în cadrul instanței, cum ar fi președintele instanței sau președintele unei secții a instanței.

Or, strict din perspectiva testului obiectiv de apreciere a imparțialității și independenței (cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989), o astfel de condiție este îndeplinită de colegiul de conducere al unei instanțe. În dreptul nostru intern, atribuțiile decizionale în ceea ce privește cariera judecătorilor revin Consiliului Superior al Magistraturii, și nu colegiului de conducere. Repartizarea unui judecător pe un anumit complet de judecată se înscrie în opinia noastră în marja de apreciere de care se bucură autorităţile naţionale, în funcție de factori precum: resursele de personal disponibile, specializarea judecătorilor, conflictele de interese etc. (criterii confirmate de Curte în cauza Sutyagin c. Rusiei, citată anterior, par. 187).