<<< Toate categoriile

Decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 8 noiembrie 2016 în cauza Zeynep Mercan c. Turciei


JurisClasor CEDO - Noiembrie 2016, 17

Decizia de inadmisibilitate din 8 noiembrie 2016, pronunțată în cauza Zeynep Mercan c. Turciei (cererea nr. 56511/16), dată publicității astăzi, 17 noiembrie 2016,[1] are ca obiect plângerea formulată de un judecător turc arestat în iulie 2016 pentru presupuse legături cu Organizația Teroristă Gulenistă. Curtea a constatat că reclamanta nu a epuizat căile de atac oferite de legislația turcă și că nu deține nicio informație care să îi permită să aprecieze dacă recursul individual în fața Curții Constituționale nu ar fi fost de natură să ofere perspective rezonabile de succes plângerii. În ceea ce privește întrebarea dacă în acest caz existau circumstanțe speciale care ar putea exonera reclamanta de obligația de a exercita calea de atac în cauză, Curtea a considerat că argumentele invocate nu permit să se îndoiască, prima facie, de eficacitatea recursului.

Prezentarea deciziei

1. Circumstanțele speței

Reclamanta este cetățean turc, fiind născută în anul 1986 și având domiciliul în Giresun.

În noaptea de 15/16 iulie 2016, un grup de persoane care aparțin forțelor armate din Turcia, acuzat că ar fi apropiat de FETÖ/PDY (Fetullahçı Terör Örgütü/Paralel Devlet Yapılanması - "Organizația Teroristă Gulenistă / structură de stat paralelă") a realizat o tentativă eșuată de lovitură de stat. În timpul nopții, mai mult de 200 de persoane, majoritatea civili, au fost ucise, deoarece s-au opus puciștilor. În zilele următoare, autoritățile au procedat la numeroase arestări și concedieri din cadrul armatei și justiției.

În acest context, la 16 iulie 2016, Consiliul Judecătorilor și al Procurorilor ("HSYK") a suspendat din funcții mai mult de 2900 de judecători - inclusiv pe reclamantă – invocând suspiciunea unor legături cu FETÖ/PDY. HSYK a autorizat, de asemenea, începerea urmăririi penale împotriva acestor judecători. La acea dată, reclamanta era judecător în orașul Giresun.

La 17 iulie 2016, în jurul orei 7 dimineața, reclamanta a fost ridicată de poliție de la domiciliul său și reținută. Fiind audiată de un procuror din Giresun, la 18 iulie 2016, reclamanta a respins acuzațiile formulate împotriva sa, spunând că nu a avut vreo legătură cu FETÖ/PDY.

Reclamanta a fost apoi prezentată în fața unui judecător din Giresun. A respins din nou acuzațiile și a repetat că nu are nicio legătură cu FETÖ/PDY. Avocatul său a denunțat lipsa oricărei probe cu privire la săvârșirea presupusei infracțiuni și a solicitat eliberarea sa. După audiere, judecătorul a dispus arestarea provizorie a reclamantei. Judecătorul a utilizat drept temei decizia Consiliului Judecătorilor și al Procurorilor din 16 iulie 2016 privind suspendarea din funcția respectivă, deoarece ar fi fost membru al FETÖ/PDY, precum și existența unor dovezi concrete de natură a alimenta suspiciuni puternice, precum denunțul ce provenea de la Parchetul din Ankara. Judecătorul a constatat, de asemenea, că infracțiunea respectivă era inclusă printre cele prevăzute de art. 100 alin. 3 din Codul de procedură penală, având în vedere gravitatea pedepsei, și exista riscul sustragerii de la urmărirea penală.

La 8 august 2016, Curtea cu juri din Ordu a respins contestația formulată de reclamantă împotriva hotărârii de arestare provizorie.

2. Aprecierile Curţii

Invocând art.5 par.1 din Convenție, reclamanta s-a plâns de faptul că a fost plasată în arest preventiv, în lipsa unor probe cu privire la comiterea presupusei infracțiuni, precum și de faptul că arestarea preventivă nu era justificată.

În baza art.5 par.3 din Convenție, s-a plâns, de asemenea, de durata arestării provizorii. În temeiul art.3 din Convenție, reclamanta a invocat condițiile de detenție, arătând că au fost deținute opt persoane într-o celulă proiectată pentru patru persoane.

În sfârșit, reclamanta a invocat încălcarea dreptului său la un proces echitabil, conform art.6 din Convenție.

2.1. Asupra art. 5 par. 1 și 3 din Convenție

Reclamanta a considerat că arestarea sa provizorie este nelegală și s-a plâns, de asemenea, de durata măsurii. Reclamanta a explicat faptul că nu dispunea de un recurs efectiv susceptibil să-i permită contestarea arestării preventive. A indicat faptul că doi membri ai Curții Constituționale și raportorii care lucrează în această autoritate au fost plasați în arest preventiv. Potrivit reclamantei, în acest context, Curtea Constituțională nu era în măsură să adopte o decizie în mod imparțial. Ea a adăugat că măsurile luate prin decret-lege, în cadrul stării de urgență, nici nu erau susceptibile de a fi atacate.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne vizează posibilitatea statelor contractante de a preveni sau de a pune capăt încălcărilor pretinse împotriva acestora înainte ca plângerile să fie introduse la CEDO (a se vedea, printre multe altele, cauza Selmouni c. Franței [MC], nr.25803/94, par.74). Această regulă se bazează pe ipoteza, reflectată în art.13 din Convenție - cu care are o afinitate - că sistemul intern prevede o cale de atac efectivă în ceea ce privește pretinsa încălcare. Astfel, acesta reprezintă un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de protecție stabilit prin Convenție este subsidiar sistemelor naționale de garantare a drepturilor omului (Vučković și alții c. Serbiei [MC], nr.17153/11, par.69-70, 25 martie 2014; a se vedea, de asemenea, Brusco c. Italiei, decizie de inadmisibilitate, cauza nr.69789/01, și Demopoulos și alții c. Turciei [MC], nr.46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 și 21819/04, decizie de inadmisibilitate, par.69).

Acestea fiind spuse, Curtea reamintește că art.35 din Convenție prevede epuizarea doar a căilor de atac cu privire la încălcările pretinse, care sunt disponibile și adecvate. Aceste remedii ar trebui să existe de o manieră certă nu doar teoretic, ci și practic, în caz contrar lipsindu-le accesibilitatea și efectivitatea necesare (a se vedea, Akdivar și alții c. Turciei, 16 septembrie 1996, par.66, și Dalia c. Franței, 19 februarie 1998, par.38). În plus, Curtea reamintește că, în baza "principiilor de drept internațional general recunoscute", anumite circumstanțe speciale pot dispensa un reclamant de obligația de a epuiza căile interne disponibile (Selmouni, citată mai sus, par.75). Cu toate acestea, simplele îndoieli cu privire la șansele de succes ale unui anumit remediu care nu este în mod evident sortit eșecului, nu reprezintă un temei valabil pentru neutilizarea căilor de atac (Brusco, citată mai sus, și Koçintar c. Turciei, nr.77429/12, decizia de inadmisibilitate din 1 iulie 2014).

Curtea reține că, în urma modificărilor constituționale ce au intrat în vigoare la data de 23 septembrie 2012, a fost introdus în sistemul judiciar din Turcia recursul individual în fața Curții Constituționale. Noul articol 148 alin. 3 din Constituție oferă competența acestei instanțe de a lua în considerare, după epuizarea căilor de atac ordinare, recursurile formulate de persoanele fizice care consideră că au fost încălcate drepturile și libertățile lor fundamentale protejate de Constituție și de Convenție și protocoalele sale adiționale.

Curtea a examinat deja această nouă cale de atac în contextul cauzei Uzun Hasan c. Turciei, nr.10755/13, decizia de inadmisibilitate din 30 aprilie 2013, par.25-27), care privea pretinsa încălcare a caracterului echitabil al procesului civil. În examinarea acestei chestiuni, Curtea s-a axat, în principal, pe aspectele practice ale acestei căi, cum ar fi accesibilitatea, precum și pe termenii recursului individual. A fost examinată apoi intenția legiuitorului cu privire la această nouă cale de atac, competența Curții Constituționale din Turcia, mijloacele acordate acesteia, precum și întinderea și efectele deciziilor sale (Uzun Hasan, citată mai sus, par.53). În urma examinării aspectelor cheie ale noii căi de atac individuale la Curtea Constituțională, Curtea a considerat că nu dispunea de niciun element care i-ar fi permis să constate că acest recurs nu prezintă, în principiu, perspective de înlăturare a încălcărilor apropiate plângerilor formulate în temeiul Convenţiei. Curtea a concluzionat că revine persoanei care se consideră victima unei încălcări să testeze limitele acestei protecții (Hasan Uzun, citată mai sus, par.69).

Prin urmare, Curtea a declarat inadmisibile numeroase plângeri, din pricina neepuizării căilor de atac interne pentru motivul că reclamanții nu au folosit acest nou remediu (a se vedea, printre multe altele, Özkan c. Turciei, nr.28745/11, decizia de inadmisibilitate din 1 octombrie 2013, Leyla Zana c. Turciei, nr.58756/09, decizia de inadmisibilitate din 1 octombrie 2013, Schmick c. Turciei, nr.25963/14, decizia de inadmisibilitate din 7 aprilie 2015, X c. Turciei, nr.61042/14, decizia de inadmisibilitate din 19 mai 2015, Duran c. Turciei, nr.79599/13, decizia de inadmisibilitate din mai 2015, și Berker și alții c. Turciei, nr.54769/13, decizia de inadmisibilitate din 20 octombrie 2015, cauze referitoare la plângerile formulate în temeiul art. 3, 6, 10 și 11 din Convenție).

Acordând o atenție specială plângerilor formulate în baza art.5 din Convenție, Curtea reamintește că, în cauza Koçintar, citată anterior, a declarat inadmisibilă o plângere privind durata arestării provizorii, ca urmare a neepuizării acestei noi căi de atac. După ce a constatat că recursul la Curtea Constituțională ar putea conduce la eliberarea deținutului, Curtea a estimat că este probabil să ofere un remediu adecvat pentru plângerea reclamantului formulată în temeiul art.5 par.3 din Convenție și perspective rezonabile de succes. După pronunțarea deciziei de inadmisibilitate din cauza Koçintar, Curtea a statuat în repetate rânduri că recursul constituțional ar trebui considerat drept un remediu necesar a fi epuizat în sensul art. 35 par.1 din Convenție, în cazul unei plângeri privind durata detenției provizorii (a se vedea, printre altele, Hebat Aslan și Firas Aslan c. Turciei, nr.15048/09, par.50, 28 octombrie 2014, Levent Bektaș c. Turciei, nr.70026/10, par.42-44, 16 iunie 2015, Iğsız c. Turciei, nr.16086/12, decizia de inadmisibilitate din 3 martie 2015). În cele din urmă, în cauza Sakkal și Fares c. Turciei, nr.52902/15, decizia de inadmisibilitate din 7 iunie 2016, Curtea a respins plângerile reclamanților introduse în temeiul art.5 par.2 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de recurs interne, respectiv pentru nesesizarea în prealabil a Curții Constituționale.

În speța de față, Curtea nu vede niciun motiv să se abată de la această jurisprudență. Într-adevăr, nu deține nicio informație care să îi permită să aprecieze dacă recursul individual în fața Curții Constituționale este sau nu de natură să ofere un remediu adecvat plângerii formulate de reclamantă în baza art. 5 par.1 din Convenție sau perspective rezonabile de succes. Deciziile Curții Constituționale, în special, decizia din 25 februarie 2016 referitoare la jurnaliștii E.G. și C.D., a consolidat în mod clar acest punct de vedere; în această decizie, Curtea Constituțională a considerat că detenția provizorie a celor doi jurnaliști a încălcat art.19 alin.3 din Constituție, pe motiv că nu au existat fapte concrete ce pot da naștere unor suspiciuni puternice legate de faptul că reclamanții au comis infracțiuni și că nici necesitatea măsurii de privare de libertate a celor în cauză nu a fost demonstrată. Cu această ocazie, Curtea Constituțională s-a referit în mare parte la jurisprudența CEDO, în special hotărârea Lütfiye Zengin și alții c. Turciei, nr.36443/06, 14 aprilie 2015, și a aplicat principiile stabilite de Curte. Încălcarea violării a fost notificată instanței judecătorești pentru ca aceasta din urmă să remedieze consecințele încălcării, ceea ce a dus la eliberarea reclamanților în ziua următoare.

În ceea ce privește întrebarea dacă în acest caz existau circumstanțe speciale care ar putea exonera reclamanta de obligația de a exercita calea de atac în cauză, Curtea consideră că argumentele invocate nu permit să se îndoiască, prima facie, de eficacitatea recursului la Curtea Constituțională. Curtea consideră că temerile simple, exprimate de reclamantă cu privire la imparțialitatea judecătorilor Curții Constituționale, nu o dispensau de obligația de a introduce un recurs în fața acestei instanțe, pentru a se conforma cerințelor art. 35 alin.1 din Convenție. În această privință, Curtea reamintește că simplele îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unui anumit remediu, care nu este în mod evident sortit eșecului, nu reprezintă un motiv temeinic pentru neutilizarea căii de atac (Akdivar și alții, citată anterior, par.71). De asemenea, se reamintește că pretinsa lipsă de imparțialitate poate face obiectul, dacă este cazul, unei plângeri în temeiul art. 6 par.1 din Convenție, dar nu poate, în principiu, eluda obligația de a epuiza căile de recurs interne în legătură cu o plângere în temeiul art.5 din Convenție (a se vedea, spre exemplu, mutatis mutandis, Bela Kovacs și Béláné Kovacs c. Ungariei, nr.50135/12, decizia de inadmisibilitate din 30 septembrie, 2014, par.33 și 34).

Având în vedere cele de mai sus și toate datele cauzei, Curtea consideră că nu există circumstanțe speciale care ar fi putut absolvi reclamanta de obligația de a se adresa Curții Constituționale. Dacă ar fi îndeplinit această obligație, reclamanta ar fi oferit instanțelor naționale posibilitatea pe care regula epuizării este destinată să le-o acorde statelor, și anume determinarea și remedierea încălcării Convenției prin unele acțiuni sau omisiuni. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamanta nu a depus suficiente eforturi pentru a permite instanțelor interne să joace un rol fundamental în sistemul de protecție stabilit prin Convenție, cel al Curții fiind subsidiar (Vučković și alții, citată anterior, par.90). În consecință, Curtea consideră că reclamanta era obligată să se adreseze Curții Constituționale cu un recurs individual, ceea ce nu a făcut. În plus, arestarea preventivă a reclamantei, nefiind o măsură adoptată prin decretul-lege, în cadrul stării de urgență, Curtea consideră că argumentul întemeiat pe imposibilitatea introducerii unui recurs nu este justificat.

Prin urmare, Curtea a respins plângerea formulată în temeiul art.5 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art.35 par.1 și 4 din Convenție. O soluție similară au primit și celelalte capete de cerere.

3. Notă

Uneori, cinismul unei soluții, chiar pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu presupune alte comentarii, în sine motivarea fiind suficientă pentru ca un observator neutru și imparțial să înțeleagă raționamentul prezentat mai sus.

Totuși, cum trăim în anul 2016, iar nu în perioada inchiziției, ne întrebăm cum poate fi considerat compatibil Convenției și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului un mecanism judiciar al unui sistem de justiție în care aproximativ o treime din judecători au fost suspendați sau arestați peste noapte pentru simpla bănuială a participării la o posibilă tentativă eșuată de lovitură de stat[2], inclusiv doi judecători ai Curții Constituționale din Turcia[3], în fața căreia reclamanta Zeynep Mercan, culmea, judecător de carieră, era chemată și obligată să-și ”epuizeze căile de atac prevăzute de legislația turcă” prin formularea unui recurs individual constituțional.

Exemplul particular oferit de Curte pentru raționamentul său cu privire la cei doi jurnaliști eliberați printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale,[4] Can Dündar și Erdem Gül, nu poate fi mai mult decât o simplă cireașă pe tortul refuzului de a se implica efectiv în înlăturarea efectelor unei deficiențe sistemice generate de o situație care a șocat întreaga lume civilizată[5] și care îndepărtează Curtea de la propria sa menire. Ironia sorții, la 31 octombrie 2016, un nou mandat de arestare, de această dată in absentia,[6] a fost emis pentru Can Dündar, care trăiește acum în exil în Germania. Ce ușurare pentru cel din urmă că nu mai pare necesar să-și epuizeze căile de atac oferite de legislația turcă... Fiat justitia, pereat mundus!

 


[1] A se vedea pagina web http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-169094 [consultată ultima dată la 17.11.2016].

[4] A se vedea pagina web http://www.europafm.ro/turcia-jurnalisti-acuzati-la-temnita-pe-viata-acuzati-de-spionaj/ [consultată ultima dată la 17.11.2016].

[6] A se vedea pagina web http://www.milliyet.com.tr/can-dundar-hakkinda-yakalama-gundem-2336846/ [consultată ultima dată la 17.11.2016].