Hotărâri CEDO

În cauza R.R. c. Poloniei (hotărârea din 26 mai 2011, cererea nr. 27617/04), Curtea a fost din nou chemată să se pronunţe asupra problemei extrem de sensibile a avortului, după câteva luni de la pronunţarea unei hotărâri de răsunet în materie (A, B şi C c. Irlandei [MC], 16 decembrie 2010, nr. 25579/05).

Polonia a fost condamnată pentru încălcarea articolelor 3 (interzicerea tratamentelor inhumane şi degradante) şi 8 (dreptul la respectarea dreptului la viaţă privată şi de familie), Curtea exprimând o poziţie jurisprudenţială paradoxală. Deşi Curtea şi-a exprimat poziţia în acordarea libertăţii statelor membre de a recunoaşte sau nu dreptul la avort, ea a manifestat şi voinţa crescândă de asigurare a acestui drept atunci când este protejat în plan intern. Dorinţa lăudabilă de a proteja femeile însărcinate care doresc să facă avort, care rezultă din soluţia pronunţată în anul 2011, contrastează puternic cu refuzul cristalizat la finalul anului 2010, de acordare a unei protecţii convenţionale autonome dreptului la avort.

1. Situaţia de fapt

În urma unei ecografii efectuate în cea de-a 18-a săptămână de sarcină, o femeie gravidă a fost informată de către medicul său că nu este exclus ca fătul să aibă o malformaţie. Reclamanta a declarat că, în aceste condiţii, a dorit să pună capăt sarcinii prin avort, dar, pentru a fi sigură de existenţa unui astfel de malformaţii şi, prin urmare, să dovedească faptul că situaţia se încadrează într-unul din cazurile rare în care legislaţia poloneză permite avortul, ar fi trebuit efectuat un examen genetic (de amniocenteză). Reclamanta s-a lovit de refuzul medicului său,  atât în ce priveşte testele genetice, cât şi în ce priveşte cererea pentru avort în sine.

Cu excepţia unui singur medic, toate celelalte cadre medicale au refuzat să dea curs solicitării ori au întârziat efectuarea testelor. Abia în săptămâna a 23-a de sarcină a fost efectuată amniocenteza şi a mai durat două săptămâni pentru a fi comunicate rezultatele, care au confirmat boala fătului. Cu toate acestea, în acest stadiu, medicii şi-au menţinut refuzul de a efectua un avort, indicând că acum era prea târziu, deoarece legislaţia poloneză permite un astfel de act “până când fătul are posibilitatea de a supravietui în afara corpului mamei“. În cele din urmă, copilul s-a născut cu sindromul Turner. În faţa instanţelor de judecată poloneze a fost recunoscut dreptul mamei la despăgubiri civile, faţă de natura ilicită a refuzului repetat de a efectua testele şi de încălcarea dreptului de a fi informat cu privire la rezultatele acestor teste.

2. Aprecierile Curţii

2.1. Asupra art. 3 din Convenţie

Pentru a reţine aplicabilitatea în cauză a art. 3 din Conveţie, Curtea a arătat că nu poate fi exclus faptul că actele şi omisiunile autorităţilor în domeniul politicii de îngrijire a sănătăţii pot angaja, în anumite circumstanţe, responsabilitatea lor în temeiul art. 3 din cauza eşecului lor de a oferi un tratament medical adecvat (a se vedea, de exemplu, decizia Powell c. Regatului Unit, nr. 45305/99).

În speţă, Curtea a constatat că, deşi reclamanta trebuia să aibă acces la testarea genetică recomandată de medici, întreaga perioadă a fost marcată de procrastinare, confuzie şi lipsă de consiliere, reclamanta nefiind informată în mod corespunzător. Ea a fost internată la un spital printr-un subterfugiu, în regim de urgenţă.

Legislaţia internă prevedea obligaţia statului de a asigura accesul liber la informaţii prenatale şi la teste, în special în cazurile de suspiciune de boală genetică sau de probleme de dezvoltare. Cu toate acestea, nu există niciun indiciu că obligaţiile legale ale statului şi ale personalului medical cu privire la drepturile pacientului au fost luate în considerare.

Curtea a subliniat că reclamanta a fost într-o stare de mare vulnerabilitate. Ca orice femeie gravidă într-o astfel de situaţie, ea a fost profund tulburată de informaţia că fătul ar putea fi afectat de unele malformaţii. A fost, prin urmare, firesc ca ea să-şi dorească să obţină cât mai multe informaţii posibil, pentru a afla dacă diagnosticul iniţial a fost corect, şi dacă da, care era natura bolii. Ca urmare a tergiversării din partea specialiştilor din domeniul sănătăţii, ea a trebuit să îndure săptămâni de incertitudine dureroase privind starea de sănătate a fătului, a sa şi viitorul familiei sale în perspectiva de a creşte un copil care suferă de o boală incurabilă, suferinţă ce a atins pragul minim de severitate în conformitate cu art. 3 al Convenţiei, cu privire la care s-a constatat încălcarea.

2.2. Asupra art. 8 din Convenţie

În primul rând, Curtea europeană a confirmat aplicabilitatea acestui articol la faptele din speţă, amintind că “decizia unei femei însarcinate de a continua sau nu sarcina intră în sfera vieţii private şi a autonomiei de voinţă.

Fără îndoială, legislaţia ce reglementează întreruperea sarcinii aduce atingere vieţii private (Bruggeman şi Scheuten c. Germaniei; decizia Boso c. Italiei, nr. 50490/99; Vo c. Franţei [MC], nr. 53924/00; Tysiąc c. Poloniei,; A, B şi C c. Irlandei [GC], nr. 25579/05, 16 decembrie 2010), iarstatul are o marjă de apreciere largă pentru a defini circumstanţele în care permite avortul, însă odată ce acest decizie este luată, cadrul legal conceput pentru acest scop trebuie să fie coerent şi capabil să ţină cont de diferitele interese legitime în joc într-un nivel adecvat şi în conformitate cu obligaţiile prevăzute de Convenţie.

Analizând dimensiunea procedurală a acestui articol, Curtea a statuat, în primul rând, că testarea genetică prenatală vizează diverse scopuri şi nu poate fi privită ca un stimulent pentru femeile gravide să solicite avortul, apoi că statele sunt obligate să organizeze sistemul de sănătate pentru a asigura exercitarea efectivă a libertăţii de conştiinţă a medicilor, fără a putea împiedica  accesul pacienţilor la serviciile de sănătate în conformitate cu legea aplicabilă, iar instanţele de judecată trebuie să asigure o cale de atac efectivă pentru a remedia situaţii precum cea în care s-a aflat reclamanta.

Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie.

2.3. Asupra art. 13 din Convenţie

Faţă de încălcarea art. 8 din Convenţie, Curtea nu a mai găsit necesar să analizeze separat plângerea sub aspectul art. 13 din Convenţie.