<<< Toate categoriile

Dreptul la divorţ (art. 6, 8 şi 12 CEDO): Imposibilitatea unei persoane de a se recăsători izvorâtă din refuzul pronunţării divorţului pentru prima căsătorie


JurisClasor CEDO - Iunie 2011, 21

În cauza CEDO Ivanov şi Petrova c. Bulgariei, hotărârea din 14 iunie 2011, cererea nr. 15001/04, Secţia a IV-a a constatat neîncălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie şi a respins ca inadmisibile capetele de cerere privind art. 8, 12 şi 13 din Convenţie.

În fapt, după ce s-au căsătorit în anul 1986, în timpul studenţiei, reclamantul şi soţia sa s-au separat după terminarea studiilor universitare de către soţie. În anul 1990, soţia s-a reîntors în oraşul natal Targovishte, situat în estul Bulgariei, însoţită de cei doi copii născuţi în timpul căsătoriei; la acea dată, reclamantul nu îşi terminase încă studiile. Doi ani mai târziu, acesta din urmă s-a stabilit într-un alt oraş - Plovdiv, în sudul Bulgariei, situat la 270 km de Targovishte.

Soţii au păstrat legătura din ce în ce mai puţin şi diverse proceduri judiciare au fost declanşate cu succes de soţie, în vederea obligării soţului să plătească pensie alimentară. Între timp, în anul 1992, soţul a întâlnit o altă femeie, împreună cu care s-a mutat în anul 2001, pentru ca în anul 2002 să aibă cu aceasta un copil.

Dorind să se recăsătorească, soţul a formulat acţiune în desfacerea căsătoriei în contradictoriu cu prima soţie. Soţia a susţinut însă că, întrucât ea şi soţul său erau căsătoriţi, iar ea nu este responsabilă de separarea lor în fapt, era convinsă că o reconciliere cu soţul ei era încă posibilă, fiind şi în interesul celor doi copii ai lor să nu se pronunţe divorţul; instanţa de fond a respins cererea de divorţ. Legislaţia bulgară în vigoare la acea dată prevedea două cazuri în care se putea pronunţa divorţul, respectiv în cazul destrămării legăturii conjugale şi divorţul prin consimţământul soţilor.

Or, în cazul de faţă, instanţa de fond a apreciat că «destrămarea vieţii conjugale a celor doi soţi a fost cauzată de comportamentul inacceptabil» al soţului. Respingerea acţiunii de divorţ de către prima instanţă de fond a fost confirmată în mod definitiv de judecătorii instanţei de apel, care au reţinut că neînţelegerile dintre cei doi soţi care îi împiedicaseră până atunci să restabilească viaţa conjugală nu erau «insurmontabile». Încercările de divorţ prin consimţământul soţilor nu au avut succes, astfel că şi în prezent subzistă mariajul celor doi soţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată de soţul care dorea să se recăsătorească şi de iubita acestuia. Primul reclamant a susţinut că respingerea de către instanţele bulgare a cererii sale de divorţ a încălcat prevederile art. 6 şi 13 din Convenţie, iar Curtea a apreciat că plângerea trebuie examinată doar din perspectiva art. 6 par. 1 din Convenţie.

În analizarea plângerii, Curtea a reamintit principiul subsidiarităţii, respectiv că «nu se poate substitui instanţelor naţionale în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea dreptului intern» (a se vedea, în acelaşi sens, Lautsi c. Italiei, [M.C.], 18 martie 2011,  nr. 30814/06; J.H. şi alţi 23 c. Franţei, 24 noiembrie 2009, nr. 49637/09).  

Curtea a analizat apoi din perspectiva art. 6 din Convenţie dacă hotărârea judecătorească a fost motivată, obligaţia de motivare a hotărârii presupunând «ca instanţele să indice motivele pe care şi-au fundamentat soluţia» (Taxquet c. Belgiei [M.C.], 16 noiembrie 2010, nr. 926/05; Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, nr. 36815/03). După examinarea motivelor furnizate de instanţele bulgare, raportat la circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a conchis că instanţele naţionale au respectat obligaţia de a motiva corespunzător deciziile pronunţate cu privire la acţiunea de divorţ formulată de reclamant. Astfel, Curtea a luat act că, deşi reclamantul a susţinut că relaţia cu soţia sa era profund şi iremediabil alterată întrucât ei erau demult timp separaţi în fapt, el având o nouă iubită cu care convieţuia şi împreună cu care avea un copil, instanţele naţionale au reţinut că singura neînţelegere dintre soţi – surmontabilă - era legată de stabilirea domiciliului comun, că responsabilitatea pentru alterarea legăturii conjugale dintre soţi revenea în mod exclusiv reclamantului şi, în motivarea deciziilor lor, au răspuns tuturor susţinerilor reclamantului cu argumente bazate pe probele din dosar.

Curtea a examinat apoi dacă efectele hotărârii judecătoreşti prin care a fost respinsă acţiunea de divorţ erau compatibile cu prevederile art. 8 din Convenţie, care garantează dreptul la viaţă privată, şi cu art. 12 din Convenţie, care garantează dreptul la căsătorie, confirmând însă linia jurisprudenţială bine conturată în materie de divorţ. 

Astfel, Curtea a reamintit că nici art. 8 şi nici art. 12 din Convenţie nu garantează dreptul la divorţ (Johnston şi alţii c. Irlandei, cererea nr. 9697/82). Însă, nerecunoaşterea dreptului de a divorţa nu echivalează cu absenţa oricărei protecţii convenţionale.

Curtea s-a pronunţat în mai multe rânduri cu privire la punerea în aplicare a procedurii de divorţ, putând fi identificate elemente care puteau aduce atingere efectivităţii dreptului la căsătorie, astfel că se ajunge la situaţia în care, deşi un drept nu este recunoscut şi garantat de Convenţie, el beneficiază de o anumită protecţie în mod indirect (Valérie Gas şi Nathalie Dubois c. Franţei, 31 august 2010,  nr. 25951/07; R.R. c. Poloniei, 26 mai 2011, nr. 27617/04). 

În primul rând, cu toate că legislaţia internă prevede posibilitatea de a divorţa, art. 12 din Convenţie garantează dreptul persoanei divorţate de a se recăsători, fără a suferi restricţii nerezonabile din partea statului (F. c. Elveţiei, 18 decembrie 1987, nr. 11329/85).

În al doilea rând, durata excesivă a procedurii de divorţ poate pune problema încălcării art. 12 din Convenţie (Aresti Charalambous c. Ciprului, 19 iulie 2007,  nr. 43151/04; Wildgruber c. Germaniei, cererile nr. 42402/05 şi 42423/05), însă, în speţă, niciunul din aceste cazuri nu a fost considerat ca fiind aplicabil întrucât nu s-a considerat a fi vorba de vreo restricţie temporară de a se recăsători după pronunţarea divorţului şi nici de durata excesivă a procedurii de divorţ.

În consecinţă, Curtea a subliniat că dispoziţiile Convenţiei nu pot fi interpretate ca garantând existenţa dreptului la divorţ şi, cu atât mai puţin, a unui rezultat favorabil în această procedură.

În prezenta speţă, Curtea a considerat că respingerea acţiunii de divorţ nu s-a întemeiat pe opoziţia soţului care nu avea o vină în destrămarea căsătoriei, ci pe absenţa constatării unei alterări profunde şi iremediabile a legăturii matrimoniale. Curtea a reamintit că judecătorii naţionali au considerat că «separarea în fapt a cuplului nu reprezenta un obstacol insurmontabil pentru soţi şi, deci, că raporturile dintre aceştia nu erau iremediabil afectate».

De asemenea, Curtea a reţinut că implicaţiile patrimoniale şi succesorale ori restrângerile în înstrăinarea bunurilor comune, ca urmare a menţinerii căsătoriei, nu sunt altceva decât consecinţele logice ale respingerii cererii de divorţşi că sunt supuse reglementării naţionale în privinţa relaţiilor patrimoniale dintre soţi. Mai mult decât atât, s-a reţinut că în dreptul bulgar este prevăzută posibilitatea modificării regimului matrimonial, în anumite condiţii, la cererea oricăruia dintre soţi, oferindu-se o protecţie echivalentă intereselor legitime ale celor doi concubini.

Totodată, a fost respinsă de Curte plângerea formulată de concubina reclamantului, care nu s-a plâns de interdicţia generală de a se căsători, ci de imposibilitatea încheierii unei căsătorii civile cu primul reclamant, cu motivarea că împiedicarea căsătoriei dintre cei doi reclamanţi nu era rezultatul unei interdicţii generale, ci decurgea direct din respingerea - bine motivată - a cererii de divorţ introduse de primul reclamant şi de aplicarea în dreptul intern a principiului monogamiei, considerat de Curte ca fiind «unul din principiile fundamentale privitoare la relaţiile de familie în legislaţia statelor semnatare ale Convenţiei».

Speţa de faţă impune un scurt comentariu în ceea ce priveşte dreptul nostru intern.

Conform art. 37 alin. 2 din Codul familiei, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, divorţul poate avea loc: a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi; b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; c) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Art. 38 din Codul familiei prevede că divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

Pe cale jurisprudenţială, dar cu constantă aplicare, cu referire la dispoziţiile art. 617 din Codul de procedură civilă, în dreptul intern s-a stabilit că divorţul nu se poate dispune în temeiul art. 37 alin. 2 lit. b din Codul familiei atunci când deteriorarea relaţiilor dintre soţi s-a produs din vina exclusivă a reclamantului, care deci nu poate să invoce în susţinerea acţiunii propria sa culpă.

În aceste condiţii, este de remarcat că din hotărârea Ivanov şi Petrova c. Bulgariei rezultă raţionamentul Curţii în sensul recunoaşterii unei protecţii indirecte pentru dreptul de a divorţa, respectiv că nu este exclusă constatarea încălcării art. 12 din Convenţie în situaţia în care se stabileşte alterarea iremediabilă a legăturii conjugale, iar dreptul intern interzice totuşi în mod absolut pronunţarea divorţului în situaţia în care soţul care nu este vinovat de destrămarea căsătoriei se opune (par. 61, in fine).

Prin urmare, faţă de dispoziţiile dreptului intern, analiza instanţelor naţionale ar trebui să stabilească dacă alterarea legăturii conjugale este sau nu iremediabilă, iar lipsa culpei pârâtului ori dorinţa acestuia de a continua căsătoria să reprezinte un argument în motivarea concluziei finale, iar nu premisa care să constituie, per se, motivul de respingere al acţiunii.