Dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO): Imparţialitatea judecătorului cauzei
JurisClasor CEDO - August 2011, 31
Autor: Ionuţ Militaru
Categorie: Hotărâri relevante
În hotărârea CEDO pronunţată în data de 26 aprilie 2011 în cauza Steulet c. Elveţiei (cererea nr. 31351/06), Curtea s-a pronunţat cu privire la imparţialitatea unui judecător care a calificat în cadrul unei decizii jurisdicţionale drept „şicanatoare” plângerea penală introdusă de o persoană. Curtea a statuat că soluţia dată de acelaşi judecător într-un alt proces ce îl privea pe acelaşi reclamant nu poate fi considerată, ipso facto, ca fiind afectată de parţialitate.
Pentru a reţine că art. 6 par. 1 din Convenţie nu a fost încălcat, Curtea a constatat, în primul rând, că adjectivul „şicanator” este întâlnit atât în jurisprudenţa tribunalelor elveţiene, cât şi în doctrină, şi nu reprezintă un termen utilizat exclusiv cu scopul de a evidenţia o judecată de valoare depreciativă cu privire la personalitatea reclamantului, ci mai degrabă un concept juridic ce prezintă o semnificaţie tehnică.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte participarea aceluiaşi judecător în procese diferite ale aceluiaşi reclamant, s-a reţinut că nu este de natură a pune sub semnul îndoielii imparţialitatea judecăţii, din moment ce era vorba despre un proces total distinct, judecătorul neavând a statua de mai multe ori asupra aceloraşi chestiuni.
Cu titlu de principiu, Curtea a amintit, cu referire la cauza Padovani c. Italiei (26 februarie 1993, par 27), că este fundamental ca într-o societate democratică tribunalele să inspire încredere justiţiabililor, art. 6 par. 1 din Convenţie impunând ca fiecare instanţă să fie imparţială (par. 35-38).
Imparţialitatea poate fi apreciată sub diverse aspecte, distingându-se un demers subiectiv, ce tinde a determina ceea ce judecătorul gândeşte în forul său interior într-o cauză anume, şi un demers obiectiv, cu scopul de a cerceta dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa (Piersack c. Belgiei, 1 octombrie 1982, par. 30, şi Grieves c. Regatului Unit [MC], 16 decembrie 2003, nr. 57067/00, par. 69).
Graniţa dintre cele două noţiuni nu este însă ermetică, din moment ce nu numai conduita unui judecător poate, din punct de vedere al unui observator exterior, să atragă îndoieli obiectiv justificate cu privire la imparţialitatea sa, ci poate fi vorba şi despre convingerea sa personală (Kyprianou c. Ciprului [MC], nr.. 73797/01, par. 119).
Analiza jurisprudenţei Curţii permite a se distinge între două tipuri de situaţii susceptibile a reprezenta o lipsă de imparţialitate a judecătorului.
Primul, de ordin funcţional, priveşte cazurile în care conduita personală a judecătorului nu este deloc discutabilă, ci – spre exemplu – exercitarea de către aceeaşi persoană a unor funcţii diferite în cadrul procesului judiciar (Piersack, citată anterior), suscită dubii obiectiv justificate cu privire la imparţialitatea instanţei.
Al doilea tip de situaţii este de ordin personal, raportându-se la conduita judecătorilor într-o cauză anume. O astfel de conduită poate fi suficientă pentru a ridica unele temeri legitime şi obiectiv justificate (a se vedea cauza Buscemi c. Italiei, nr. 29569/95, par. 67), dar ea poate ridica o problemă în egală măsură şi în cadrul demersului subiectiv (Lavents c. Letoniei, 28 noiembrie 2002, nr. 58442/00, par. 118-119). Din această perspectivă, depinde de circumstanţele conduitei litigioase modul în care se recurge la testul obiectiv sau subiectiv.
Curtea a subliniat în mai multe rânduri că imparţialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară (Hauschildt c. Danemarcei, 24 mai 1989, par. 47).
Simpla circumstanţă ca un magistrat să se fi pronunţat deja în cadrul unui alt proces privindu-l pe acelaşi reclamant nu poate aduce, prin ea însăşi, atingere imparţialităţii judecătorului (a contrario, cauza Indra c. Slovaciei, 1 februarie 2005, nr. 46845/99, par. 51-53). Alta este situaţia, însă, în cazul în care hotărârile anterioare conţin referinţe sau anticipări cu privire la litigii ce urmează a fi tranşate (Craxi III c. Italiei, decizie din 14 iunie 2001, nr. 63226/00) sau dacă chestiunile abordate în cursul celei de-a doua proceduri sunt analoage celor cu privire la care judecătorul s-a pronunţat anterior (Mancel şi Branquart c. Franţei, 24 iunie 2010, nr. 22349/06, par. 37).[1]
[1] A se vedea pe aceeaşi temă şi cauzele Vernes c. France, nr. 30183/06; Dubus S.A. c. Franţei, nr. 5242/04; Previti (nr .2) c. Italiei, nr. 45291/06; Chesne c. Franţei, nr. 29808/06; Mérigaud c. Franţei, nr. 32976/04.