<<< Toate categoriile

Dreptul la viaţă privată (art. 8 CEDO): Refuzul nejustificat în mod corespunzător de a recunoaşte tatălui biologic legături personale cu copilul său


JurisClasor CEDO - Septembrie 2011, 30

Refuzul instanţelor naţionale de a recunoaşte tatălui biologic legături personale cu copilul său, fără a analiza în concret dacă stabilirea acestora ar afecta interesul superior al minorului, contravine dispoziţiilor art. 8 CEDO.

Stabilirea unor legături personale între pretinsul tată biologic şi copilul său, chiar în absenţa unei istorii familiale în acest sens sau a unei paternităţi legal recunoscute, ţine de domeniul vieţii private a reclamantului, fiind un aspect esenţial al identităţii sale personale.

În analiza unei astfel de cereri, instanţele sunt obligate, din perspectiva garanţiilor articolului 8 din Convenţie, să cerceteze dacă, în concret, faţă de circumstanţele faptice ale cauzei, stabilirea unor astfel de legături personale, este în interesul minorului, interes care prevalează întotdeauna faţă de cel al părintelui.

În cauza Schneider împotriva Germaniei (cererea nr. 17080/07), Curtea Europeană a pronunţat la data de 15 septembrie 2011 o hotărâre nedefinitivă de constatare a încălcării art. 8 din Convenţie.[1] Potrivit situaţiei de fapt reţinute de Curte, în urma unei relaţii de scurtă durată dintre reclamant şi o femeie căsătorită, în luna iunie a anului 2003 aceasta a rămas însărcinată. Atât în faţa instanţelor naţionale, cât şi în faţa Curţii, reclamantul a pretins că este tatăl biologic al copilului şi că mama planifica să se despartă de soţul său şi să pună bazele unei familii împreună cu el.

În realitate însă, la scurt timp după ce a rămas însărcinată, mama s-a întors lângă soţul său, părăsind teritoriul Germaniei şi mutându-se în Anglia.

Astfel, reclamantul nu a apucat să îşi vadă niciodată fiul, acesta fiind crescut de mama sa şi de soţul acesteia. Deşi aceştia au recunoscut că există posibilitatea ca reclamantul să fie tatăl biologic al copilului, nu au exclus nici posibilitatea ca soţul să aibă această calitate, având în vedere că soţii au avut relaţii intime în perioada concepţiei. În fine, soţii au apreciat că este în interesul familiei lor să nu efectueze testele medicale pertinente pentru a afla paternitatea copilului născut în luna martie 2004.

Reclamantul, rămas în Germania, la scurt timp după naşterea minorului, a solicitat instanţelor naţionale să îi recunoască un drept de vizită a acestuia, de două ori pe lună şi dreptul de a fi informat cu privire la aspecte legate de creşterea şi educarea sa. În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că este tatăl biologic al minorului şi că el împreună cu mama acestuia au intenţionat să aibă un copil, el însoţind-o de mai multe ori la consultaţiile medicale prenatale. În cadrul acestei acţiuni, mama copilului s-a apărat, precizând că nu a intenţionat niciodată să se despartă de soţul său şi nici nu a planificat să facă un copil împreună cu reclamantul, din punctul său de vedere nefiind exclus ca soţul său să fie chiar tatăl biologic al acestuia.

Instanţele naţionale germane au respins cererea reclamantului, apreciind, chiar în ipoteza în care s-ar fi dovedit că el este tatăl biologic al copilului, că nu se află în sfera persoanelor prevăzute de lege pentru a avea legături personale cu minorul. În acest sens, instanţele au precizat că reclamantului nu i se pot aplica nici dispoziţiile articolului 1684 din Codul civil german, întrucât el nu este tatăl legal al copilului, neinvestind instanţele cu o acţiune în tăgada paternităţii, şi nici cele ale articolului 1685 Cod civil, având în vedere că nu este o persoană cu care minorul a dezvoltat legături strânse, sociale sau familiale. Chiar de la momentul naşterii sale, copilul a locuit cu mama sa şi soţul său, reclamantul nevăzându-l niciodată. Instanţa de control judiciar a mai reţinut că dreptul reclamantului, în calitate de tată biologic, nu poate prevala faţă de interesul protejării familiei. În acest context, orice ar clătina încrederea copilului în familia sa trebuie evitat. Din punctul de vedere al instanţelor, era preferabil ca minorul că crească în familia în care s-a născut, fără să cunoască circumstanţele problematice ale originii sale.

Reclamantul s-a plâns în faţa Curţii Europene de faptul că decizia instanţelor naţionale de a-i refuza dreptul de vizită a minorului sau de informare asupra creşterii şi educaţiei sale, reprezintă o violare a dispoziţiilor articolului 8 din Convenţie, respectiv o ingerinţă neadmisă în viaţa sa de familie şi privată.  

Analizând fondul cererii reclamantului, Curtea a reiterat principul conform căruia noţiunea de „viaţă de familie” inclusă în textul articolului 8 din Convenţie, nu se referă exclusiv la o familie legitimă, ci se extinde şi în privinţa relaţiilor de familiei de facto, existente între persoane care nu au oficializat relaţia.[2] Astfel, un copil născut într-o familie de facto sau legitimă, este ipso iure parte a acelei familii, prin simplul fapt al naşterii.

Cu toate acestea, a mai arătat Curtea, o simplă legătură biologică dintre un părinte şi copil, fără nicio altă implicaţie legală sau faptică care să indice existenţa unei relaţii personale apropiate, este insuficientă pentru a atrage protecţia articolului 8 din Convenţie.[3] Evident, coabitarea este un prim indiciu în constatarea existenţei acestor legături personale, însă - în mod excepţional - şi alţi factori pot demonstra existenţa unei familii de facto.

În cauza Pini şi alţii împotriva României[4], Curtea a mai statuat că şi o viaţă de familie proiectată, dorită, ar putea, în circumstanţe speciale, să cadă sub protecţia articolului 8 din Convenţie, mai ales atunci când imposibilitatea stabilirii relaţiilor de familie nu se poate imputa reclamantului. Astfel, Curtea a extins protecţia oferită de articolul 8 CEDO şi asupra potenţialelor relaţii de familie care se pot dezvolta între un copil născut în afara căsătoriei şi părintele său biologic. Factori relevanţi în determinarea existenţei reale a unor relaţii personale între aceştia sunt, pe de o parte, natura relaţiei dintre părinţii biologici şi, pe de alta, interesul vădit şi angajamentul părintelui biologic faţă de copil, atât înainte, cât şi după naşterea acestuia.

Mai mult, garanţiile articolului 8 din Convenţie se aplică nu numai sferei vieţii de familie ci şi vieţii private. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, relaţiile care nu se pot califica ca intrând în mod indubitabil în sfera vieţii de familie, se pot regăsi în sfera mai largă a vieţii private. În contextul unor proceduri legate de stabilirea sau contestarea paternităţii unui copil, Curtea a statuat că determinarea relaţiei legale dintre un bărbat şi copilul său poate privi viaţa sa de „familie”, însă, în măsura în care aceasta nu este bine conturată, în mod cert, clarificarea situaţiei priveşte viaţa sa „privată” care înglobează şi aspecte legate de identitatea personală[5].

Revenind la circumstanţele speţei, Curtea a apreciat că deciziile instanţelor naţionale germane nu au intervenit în contextul unei vieţi de familie existente, reclamantul neavând relaţii personale apropiate faţă de minor şi nici o paternitate cert stabilită. Totodată, Curtea a statuat că reclamantul nu se regăseşte în mod evident nici în situaţia unei „vieţi de familie proiectate”, având în vedere că, deşi absenţa coabitării cu fiul său nu îi poate fi imputabilă, interesul reclamantului, atât înainte, cât şi după naşterea copilului, cu privire la constituirea unei familii a fost limitat. În fapt, din punctul de vedere al reclamantului, acesta a susţinut că şi-ar fi planificat să aibă un copil împreună cu partenera sa, a însoţit-o pe aceasta la două examinări medicale, a făcut o declaraţie de recunoaştere a paternităţii înainte de naşterea copilului şi a primit o serie de fotografii ale acestuia după naşterea sa. Evident, procedurile civile demarate la nivel intern, la o scurtă perioadă după naşterea minorului, sunt de natură a demonstra interesul reclamantului în constituirea unor viitoare relaţii de familie.  

În mod cert, însă, având în vedere jurisprudenţa Curţii indicată anterior, stabilirea unui cadru legal pentru derularea relaţiilor dintre reclamant şi copilul al cărui tată biologic se pretinde, pot fi incluse în sfera vieţii sale private, reprezentând un important element al identităţii sale personale.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că deciziile instanţelor naţionale prin care i s-a refuzat reclamantului dreptul de vizită a minorului şi obţinerea unor informaţii despre creşterea şi educarea sa, în condiţiile absenţei unei vieţi de familie bine definite sau măcar proiectate ori a unei legături biologice clar stabilite între aceştia, reprezintă o ingerinţă în viaţa sa privată.

Examinând argumentele pentru care instanţele naţionale au respins cererea reclamantului, Curtea a remarcat faptul că acestea nu s-au axat pe un element esenţial al cauzei: identificarea şi evaluarea, în contextul faptic dat, a interesului superior al minorului.

Astfel, Curtea a remarcat faptul că instanţele naţionale nu au făcut decât să observe că reclamantul, în calitate de pretins tată biologic, nu se încadra în nicio dispoziţie legală care să îi permită să aibă legături personale cu copilul a cărui tată se pretindea. Potrivit instanţelor naţionale, acesta nu era nici tatăl legal al copilului, nepromovând nicio acţiune în tăgada paternităţii deja existente şi nici nu dezvoltase o relaţie personală cu minorul. Or, Curtea Europeană a remarcat că instanţele naţionale nu au fost nici un moment preocupate să examineze dacă un eventual contact între reclamant şi minor, în circumstanţele particulare ale cauzei, ar fi fost sau nu în interesul copilului. Sub acest aspect, este binecunoscută jurisprudenţa Curţii conform căreia interesul minorului prevalează asupra celui al părinţilor, cercetarea conţinutului acestuia fiind vitală în orice cauză care are ca obiect relaţia dintre acesta şi lumea exterioară.[6]

Reţinerea argumentului potrivit căruia reclamantul nu a dezvoltat încă relaţii personale cu copilul, precum şi prezentarea acestei realităţi ca un motiv de respingere a acţiunii, fără însă a da importanţă motivelor pentru care o astfel de relaţie nu s-a stabilit încă, nu corespunde exigenţelor garanţiilor prevăzute de articolul 8 din Convenţie şi nu reprezintă o analiză judicioasă din partea instanţelor. Astfel, în opinia Curţii, judecătorul naţional nu a apreciat asupra faptului că absenţa unor relaţii de familie între tatăl biologic şi minor a intervenit tocmai din cauza atitudinii membrilor familiei legale a copilului care au împiedicat stabilirea acestora.

În concluzie, în absenţa unor motive temeinice care să vizeze protejarea sau promovarea interesului superior al minorului, interzicerea unor legături personale între acesta şi tatăl său biologic, nu poate fi justificată prin prisma paragrafului 2 al articolului 8 din Convenţie.

Notă:

Într-o altă speţă împotriva Germaniei[7] în care s-a pus o problemă similară cu cea din cauza anterior rezumată, Curtea a apreciat faptul că instanţele naţionale au motivat respingerea acţiunii reclamantului de vizitare a minorului faţă de care pretindea a fi tatăl biologic, tocmai pe neadecvarea acestui demers faţă de interesul concret al minorului în cauză.

Astfel, în speţa din 2008, instanţele naţionale au constat, în urma unei proceduri echitabile în care reclamantul a avut ocazia de a participa activ în procesul decizional, că prin vizitele sale sporadice la domiciliul copilului faţă de care pretindea a fi tatăl biologic, reclamantul nu a stabilit suficiente relaţii personale cu minorul, în aşa fel încât eventuala stabilire pe cale judecătorească a unui program de vizită a acestuia să fie în interesul minorului. În fapt, reclamantul în acea cauză şi-a manifestat interesul faţă de minor prin patru vizite la spital, cu ocazia naşterii sale şi imediat după acest moment, pe parcursul a trei luni, la domiciliul acestuia. La un interval de doi ani, după naşterea copilului, reclamantul a mai efectuat câteva vizite la domiciliul acestuia, respectiv al mamei sale care locuia cu actualul său soţ.

Prezentarea acestei speţe recente din jurisprudenţa CEDO are relevanţă din perspectiva faptului că legislaţia românească în materie, respectiv dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 272 din 2004 cu modificările ulterioare şi dispoziţiile pertinente ale Codului familiei în vigoare, sunt similare celor din legislaţia germană, o cauză românească în materie nefiind exclusă.

Reţinem în contextul acestei prezentări şi dispoziţiile articolelor 429 şi următoarele din Noul Cod civil, care permit şi tatălui biologic să formuleze o acţiune în tăgada paternităţii, aceste dispoziţii fiind rodul unei preocupări a legiuitorului român pentru extinderea mijloacelor de protecţie a sferei vieţii private şi o adaptare a legii la realităţile societăţii contemporane.

În legislaţia românească actuală, conform art. 14 din Legea nr. 272/2004: „Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.”

Prin urmare, legiuitorul român, în deplin acord cu jurisprudenţa CEDO în materie, obligă instanţa naţională să aibă drept reper esenţial al analizei sale dacă stabilirea unor relaţii între o persoană din afara familiei şi minor corespunde sau nu interesului superior al acestuia. Desigur, imperativul conservării celulei familiale legale se află şi el în atenţia ambelor jurisdicţii, însă ceea ce Curtea Europeană apreciază că trebuie să prevaleze este tocmai conţinutul concret al interesului minorului.

Concluzionând, ceea ce jurisprudenţa CEDO mai adaugă textului de lege, este îndemnul adresat instanţelor de a verifica motivele concrete care au împiedicat reclamantul să dezvolte, până în momentul formulării acţiunii în justiţie, legături de ataşament cu minorul. În concret, în cazul în care absenţa ab initio a acestor relaţii personale nu poate fi imputată reclamantului, fiind de cele mai multe ori rezultatul atitudinii pătimaşe a familiei legale a minorului, iar acesta a dat dovadă de un interes real în privinţa stabilirii unei relaţii cu copilul născut în afara unui mariaj, instanţele ar trebui să analizeze fondul pretenţiei, respectiv dacă stabilirea în concret a acestor relaţii personale este sau nu conformă interesului minorului.

 


[1][1] Hotărârea Secţiei a V-a poate deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

 

[2] Keegan c. Iralndei, hotărârea din 26 mai 1994; Lebbink c. Olandei, nr. 45582/99, ECHR 2004-IV; Znamenskaya c. Rusiei, nr. 77785/01.

[3] Kroon şi alţii c. Olandei, hotărârea din 27 octombrie 1994, Seria A nr. 297-C.

[4] Cererile nr. 78028/01 şi 78030/01.

[5] Rasmussen c. Danemarcei, hotărâre din 28 noiembrie 1984; Yldirim c. Austriei, decizie din 19 ocotombrie 1999; Backlund c. Finlandei, hotărâre din 6 iulie 2010.

[6] Sommerfeld c. Germaniei, [MC], cerere nr. 31871/1996, ECHR 2003-VIII.

[7] Hans Gerd Hulsmann c. Germaniei, decizie de inadmisibilitate din 18 martie 2008, cererea nr. 33375/03.