Cauza Adrian Constantin împotriva României - Dreptul de a fi informat asupra acuzației în materie penală implică nu numai faptele materiale, ci şi calificarea juridică
JurisClasor CEDO - Noiembrie 2011, 30
Autor: Victor Constantinescu
Categorie: Hotărâri importante
Actul de acuzare joacă un rol determinat în cadrul urmăririi penale: având în vedere semnificația sa, persoana vizată este oficial informată în scris de temeiul juridic și factual al infracțiunilor care îi sunt imputate. Art. 6 par. 3 recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu numai asupra cauzei acuzației, adică în privinţa faptelor materiale care îi sunt imputate și pe care se fundamentează acuzația, ci și a calificării juridice care a fost dată acestor fapte într-o manieră detaliată.
Curtea nu trebuie să aprecieze mijloacele pe care reclamantul le-ar fi folosit dacă ar fi avut posibilitatea să dezbată schimbarea încadrării juridice. Ea remarcă simplul fapt că este plauzibil de susținut că aceste mijloace ar fi fost diferite celor folosite pentru contestarea încadrării inițiale.
În hotărârea pronunţată în cauza Adrian Constantin c. României[1], s-a reținut că prin rechizitoriul din 24 aprilie 2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, reclamantul a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată. Era acuzat că ar fi transferat suma de 15.000$ către o societate canadiană în baza unui contract încheiat între societatea administrată de către reclamant din România și societatea canadiană, fără ca acest contract să fie definitiv. Tribunalul Brăila l-a achitat pe inculpat, soluție menținută și în apel.
Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile anterioare, apreciind că sumele au fost într-adevăr transferate în mod ilegal. În deliberări, Curtea Supremă a apreciat că nu a existat vinovăție sub forma intenției din partea reclamantului, că acesta a făcut numai o interpretare eronată a documentelor trimise de către Fondul Proprietății de Stat. În consecință, a decis să schimbe încadrarea juridică în infracțiunea prevăzută de art. 249 C.pen. - neglijența în serviciu. În consecință, l-a condamnat pe reclamant la 1 an de închisoare cu suspendare și la plata sumei de 15.000$ societății C. și a cheltuielilor de judecată de 4 milioane de lei.
Analizând dacă procedura a fost echitabilă, Curtea a reamintit că echitatea unei proceduri se apreciază luând în considerare ansamblul acesteia. Dispozițiile paragrafului 3 din art. 6 demonstrează necesitatea de a avea o grijă deosebită în notificarea acuzației persoanei interesate. Actul de acuzare joacă un rol determinant în cadrul urmăririi penale: având în vedere semnificația sa, persoana vizată este oficial informată în scris de temeiul juridic și factual al infracțiunilor care îi sunt imputate. Art. 6 par. 3 recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu numai asupra cauzei, adică a faptelor materiale care îi sunt imputate și pe care se fundamentează acuzația, ci și a calificării juridice care a fost dată acestor fapte într-o manieră detaliată.[2]
Importanța acestei dispoziții trebuie să fie apreciată mai ales împreună cu un drept mai general, acela al procesului echitabil care este garantat de către paragraful 1 al art. 6 din Convenție. În materie penală, o informare precisă și completă în privinţa acuzațiilor aduse împotriva inculpatului și, prin urmare, calificarea juridică pe care jurisdicția ar putea să o rețină împotriva lui, este o condiție esențială a unei proceduri echitabile.
Dispozițiile art. 6 par. 3 lit. a din Convenţie nu impun o formă particulară privind maniera în care acuzatul trebuie să fie notificat cu privire la natura și cauza acuzației ce-i este adusă. În concluzie, există o legătură între textele lit. a) și b) ale art. 6 par. 3 și dreptul de a fi informat despre natura și cauza acuzației, care trebuie privite în lumina dreptului acuzatului de a-și pregăti propria apărare.
Cu privire la prima parte a plângerii reclamantului, Curtea a reamintit jurisprudența sa constată în materia aprecierii probelor și a aspectelor de fapt, statuând că acestea cad în competența jurisdicțiilor interne, mai puțin în cazul în care erorile în aprecierea probelor și a aspectelor de fapt ar aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenție.[3] În speță, Curtea a apreciat că evaluarea dată faptelor de către instanța supremă nu este de natură a atrage o încălcare a art. 6 par. 1 al Convenției.
Sub cel de-al doilea aspect al plângerii, Curtea nu a contestat dreptul pe care Curtea Supremă de Justiție îl avea în temeiul art. 334 C.pr.pen., de a schimba încadrarea juridică cu care fusese sesizată. Totuşi, trebuie observat că acest drept era însoțit de garanții procedurale în favoarea inculpatului. Potrivit dreptului intern, tribunalul care apreciază că încadrarea juridică dată faptelor prin actul de trimitere în judecată trebuie să fie schimbată, trebuie să invite părțile din proces să-și prezinte observațiile cu privire la acest subiect și să indice inculpatului faptul că are dreptul să ceară lăsarea la urmă a cauzei sau chiar să ceară acordarea unui termen pentru a-și putea pregăti apărarea.
În speță, însă, numai după ce a intrat în deliberări - deci după închiderea dezbaterilor -, Curtea Supremă a procedat la schimbarea încadrării juridice. Astfel, este evident că era mult prea târziu pentru exercitarea dreptului la apărare.
Curtea a mai observat că pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată era necesară forma de vinovăție a intenției. Or, pentru infracțiunea reținută ulterior, cea de neglijență în serviciu, era suficientă culpa. Curtea a notat că forma vinovăției cu care a acționat reclamantul nu a fost dezbătută niciodată de părțile implicate; prin urmare, schimbarea încadrării juridice realizată de către Curtea Supremă de Justiție poate fi percepută ca fiind o surpriză pentru reclamant.
Curtea a respins argumentul Guvernului potrivit căruia eventuala încălcare a dreptului la apărare a reclamantului a fost estompată pentru că schimbarea încadrării juridice a vizat numai forma vinovăției. Curtea a mai subliniat că nu trebuie să aprecieze mijloacele pe care reclamantul le-ar fi folosit dacă ar fi avut posibilitatea să dezbată schimbarea încadrării juridice. Ea a remarcat simplul fapt că este plauzibil de susținut că aceste mijloace ar fi fost diferite celor folosite pentru contestarea încadrării inițiale.
Curtea a respins și argumentul Guvernului potrivit căruia schimbarea încadrării juridice realizată de către Curtea Supremă de Justiție ar fi profitat reclamantului, pe motiv că pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de neglijență în serviciu este mai mică. Curtea a constatat cu privire la acest aspect că numai ca efect al deciziei Curții Supreme reclamantul a fost condamnat pentru prima oară.
În concluzie, Curtea a constatat că a fost adusă atingere dreptului reclamantul de a fi informat de o manieră detaliată cu privire la natura şi cauza acuzației ce-i era adusă, cât și o atingere a dreptului de a dispune de timpul necesar pentru a-și pregăti apărarea.
Notă:
Art. 334 C.pr.pen. prevede obligația instanței să pună în discuție noua încadrare juridică și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.
Cu toate acestea, legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune pentru nerespectarea obligației de punere în discuție a noii încadrări, fiind în sarcina jurisprudenței de a găsi o sancțiune adecvată acestei încălcări a dreptului la apărare.
Instanța supremă[4], împreună cu alte instanțe[5], s-au oprit la sancțiunea nulității relative, reținând că există o vătămare în drepturile procesuale ale inculpatului numai atunci când noua încadrare agravează răspunderea penală a inculpatului. Prin urmare, s-a apreciat că, atunci când schimbarea s-a făcut din forma de participație de autor în cea de complice, noua încadrare nu îi deschide noi căi de apărare și, ca atare, nu i-a putut cauza nicio vătămare.[6]
După pronunțarea hotărârii rezumate mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a schimbat jurisprudența sa anterioară, statuând că obligațiile impuse de art. 334 C.pr.pen. se referă la obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor noua încadrare, procurorul şi părţile urmând să-şi expună concluziile cu privire la necesitatea şi temeiurile schimbării încadrării juridice, însăşi instanţa fiind datoare să atragă atenţia asupra consecinţelor acestei schimbări şi să explice drepturile inculpatului, şi anume de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea în raport cu noua încadrare. Nu are relevanţă dacă schimbarea încadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă, deoarece în ambele cazuri inculpaţii sunt privaţi de posibilitatea de a formula o apărare în raport cu noua ei încadrare juridică.[7] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dreptul inculpaţilor de a fi informaţi în detaliu cu privire la natura şi cauza acuzaţiilor ce le erau aduse şi dreptul lor de a beneficia de suficient timp şi de facilităţile necesare pregătirii apărării lor au fost încălcate, subzistând astfel în cauză nulitatea prevăzută în art. 197 alin. 1 şi 4 C.pr.pen.
[1] CEDO, Adrian Constantin c. României, nr. 21175/03, hotărârea din 12 aprilie 2011.
[2] CEDO, Pélissier și Sassi c. Franței, nr. 25444/94, CEDH 1999-II.
[3] CEDO, García Ruiz c. Spaniei, nr. 30544/96, CEDH 1999-I.
[4] Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală, decizia nr. 1778 din 14 martie 2005, www.scj.ro.
[5] Tribunalul București – Secția I-a Penală, decizia nr. 987/R/2004 în Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, p. 918 – 923.
[6] Idem.
[7] Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală, decizia nr. 1372 din 6 aprilie 2011, www.scj.ro.