<<< Toate categoriile

Taxa de poluare. Efectele jurisprudenţei divergente - Decizia de inadmisibilitate în cauzele reunite Coriolan Gabriel Ioviţoni şi alţii împotriva României


JurisClasor CEDO - Mai 2012, 16

În conformitate cu jurisprudenţa constantă a CJUE, "interpretarea pe care Curtea de Justiţie o oferă unei normă de drept al Uniunii, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, clarifică şi defineşte semnificaţia şi sfera de aplicare a acestei norme, astfel cum trebuie să fi fost înţeleasă şi aplicată de la momentul punerii sale în aplicare".

Cu toate acestea, anterior hotărârii Tatu, jurisprudenţa instanţelor naţionale era neunitară în ce priveşte conformitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor. Dat fiind că răspunsul la această problemă de drept nu era clar, intervenţia CJUE era necesară.

CEDO reaminteşte că, exceptând cazurile arbitrare, nu poate cunoaşte erorile de fapt şi de drept comise de către instanţele interne, cărora le revine sarcina să interpreteze şi să aplice dreptul intern. Nimic nu îi permite Curţii să concluzioneze că deciziile pronunţate în speţă de instanţele române şi criticate de reclamanţi erau în mod vădit inechitabile sau arbitrare.

Dreptul invocat de reclamanţi neavând o bază suficientă în dreptul intern, caracterizată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor judecătoreşti, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu este incident în cauză, iar plângerea este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 par. 3.

În ce priveşte pretinsa discriminare, Curtea a reamintit faptul că art. 14 din Convenţie nu are o existenţă autonomă şi nu poate fi invocat decât prin raportare la alte dispoziţii ale Convenţiei sau Protocoalelor sale adiţionale. Având în vedere că reclamanţii nu pot fi consideraţi titulari ai unui „drept de proprietate” sau ”ai unei creanţe având o bază suficientă în dreptul intern pentru a fi exigibilă", Curtea a constatat că art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie combinate nu sunt incidente.

Art. 6 din Convenţie nu este aplicabil cu privire la litigiile fiscale ce au ca obiect impuneri fără caracter represiv, această ultimă parte a plângerii formulată de reclamanţi fiind, de asemenea, inadmisibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 par. 3.

 

Prezentarea deciziei

Potrivit deciziei de inadmisibilitate din 3 aprilie 2012 din cauzele reunite Coriolan Gabriel Ioviţoni şi alţii împotriva României (cererile nr. 57583/10, 1245/11 şi 4189/11[1]), reclamanţii, dorind să înmatriculeze în România automobile pe care le cumpăraseră din statele membre ale Uniunii Europene, au fost obligaţi să achite o taxă de poluare într-un cuantum cuprins între 400 şi 2000 euro, în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule[2]. După ce au plătit taxele, în vederea înmatriculării autoturismelor, reclamanţii au formulat cereri de restituire a sumelor la instanţele interne, considerând taxa drept contrarie dreptului Uniunii Europene. Instanţele interne au respins acţiunile reclamanţilor, fie pentru că nu fusese urmată procedura prealabilă, fie deoarece s-a considerat că dreptul intern nu este contrar dreptului Uniunii Europene.

Invocând art. 6 şi art. 14 din Convenţie, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, reclamanţii s-au plâns în principal, de faptul că taxa de poluare pe care au fost obligaţi s-o plătească este discriminatorie şi incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, fiind impusă numai pentru înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismelor de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene, în vreme ce autoturismele similare cumpărate din România erau exceptate. Unul dintre reclamanţi a invocat dispoziţiile art. 6 din Convenţie şi pentru faptul că i s-a respins, de Curtea de Apel Timişoara, cererea de trimitere a unei întrebări preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, invocat separat, precum şi combinat cu art. 14 din Convenţie

Potrivit jurisprudenţei Curţii, o creanţă împotriva statului, ca urmare a plăţii nejustificate a unui impozit sau a unei taxe reprezintă o valoare patrimonială şi poate fi considerată drept un ”bun”, în baza primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (S.A. Dangeville c. Franţei, nr. 36677/97, par. 48, Cabinet Diot şi S.A. Gras Savoye c. Franţei, nr. 49217/99 şi 49218/99, par. 26, şi « Bulves » AD c. Bulgariei, nr. 3991/03, par. 60). În special, atunci când un astfel de impozit se percepe cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, o problemă în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie se poate ivi (S.A. Dangeville c. Franţei, nr. 36677/97, par. 49-62, şi GET-Slachthuis Verbist c. Belgiei (dec.)., nr. 60559/00). În cauza S.A. Dangeville c. Franţei, Curtea a statuat că ingerinţa a fost determinată de lipsa unor măsuri legislative pentru a asigura conformitatea legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară, combinată cu refuzul nejustificat al instanţelor de a trage consecinţele unei norme de drept comunitar clară, precisă şi direct aplicabilă, care scutea de la plata TVA activităţi comerciale precum cele desfăşurate de societatea reclamantă (S.A. Dangeville c. Franţei, par. 47, 56 şi 57).

În cauză, revine Curţii să analizeze dacă reclamanţii aveau, la data sesizării instanţele naţionale, o "creanţă având o bază suficientă în dreptul intern pentru a fi  exigibilă" în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în ce priveşte taxa de poluare plătită în baza O.U.G. nr. 50/2008, referitor la care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în cauza Tatu, prin hotărârea din 7 aprilie 2011, că încalcă dreptul Uniunii Europene. Instanţele naţionale, care au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la 21 ianuarie, 6 iunie şi 27 aprilie 2010, înainte soluţia din cauza Tatu​​, au răspuns negativ acestei chestiuni.

Curtea a stabilit că dispoziţia din dreptului Uniunii Europene aplicabilă este art.110 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, al cărei scop este asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre în condiţii normale de concurenţă, prin eliminarea tuturor formelor de protecţie care ar putea rezulta din aplicarea impozitelor interne discriminatorii în raport de produsele provenite din alte state membre (a se vedea hotărârea CJUE din 7 aprilie 2011, cauza Tatu, C-202/09). Curtea a observat că această prevedere constituie o regulă generală, şi anume aplicarea principiului de liberă circulaţie a mărfurilor. În speţă, este vorba de o normă cu caracter mai general privind aplicarea principiului liberei circulaţii a mărfurilor decât în cauza S.A. Dangeville c. Franţei. Cu alte cuvinte, în timp ce în cauza S.A. Dangeville era vorba despre o normă de drept comunitar care a stabilit o scutire de la plata TVA pentru un anumit tip de activităţi comerciale, în această speţă este vorba despre aplicarea principiului liberei circulaţii a mărfurilor.

Este adevărat că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a CJUE, "interpretarea pe care Curtea de Justiţie o oferă unei normă de drept al Uniunii, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, clarifică şi defineşte semnificaţia şi sfera de aplicare a acestei norme, astfel cum trebuie să fi fost înţeleasă şi aplicată de la momentul punerii sale în aplicare" (hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 7 iulie 2011, cauza Nisipeanu, C-263/10).

Cu toate acestea, anterior hotărârii Tatu, jurisprudenţa instanţelor naţionale era neunitară în ce priveşte conformitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor. Dat fiind că răspunsul la această problemă de drept nu era clar, intervenţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene era necesară.

Prin urmare, în circumstanţele din prezenta cauză, Curtea poate accepta cu dificultate faptul că înainte de 7 aprilie 2011, data la care CJUE s-a pronunţat cu privire la incompatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu dreptul Uniunii Europene, ”dreptul de creanţă al reclamanţilor îşi avea originea într-o normă de drept al Uniunii Europene clară, precisă şi direct aplicabilă” (a contrario, S.A. Dangeville, par. 47). Curtea reaminteşte, în acest sens, că exceptând cazurile arbitrare, nu poate cunoaşte erorile de fapt şi de drept comise de către instanţele interne, cărora le revine sarcina să interpreteze şi să aplice dreptul intern (Kopecký c. Slovaciei, [MC], nr. 44912/98, par. 56, şi Agro-B, Spol. S R.O. c.  Republicii Cehe (dec.), nr. 740/05). Nimic nu îi permite Curţii să concluzioneze că deciziile pronunţate în speţă de instanţele române şi criticate de reclamanţi erau în mod vădit inechitabile sau arbitrare.

Ca atare, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu este incident în cauză, iar plângerea este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 par. 3, urmând a fi respinsă, în baza art. 35 par. 4 din Convenţie.

În ce priveşte alegaţiile referitoare la discriminare, Curtea a reamintit faptul că art. 14 din Convenţie nu are o existenţă autonomă şi nu poate fi invocat decât prin raportare la alte dispoziţii ale Convenţiei sau Protocoalelor sale adiţionale. Prin urmare, acest articol devine inaplicabil când faptele litigiului nu întrunesc celelalte condiţii ale Convenţiei.

Având în vedere că reclamanţii nu pot fi consideraţi titulari ai unui drept de proprietate” sau ”ai unei creanţe având o bază suficientă în dreptul intern pentru a fi exigibilă", Curtea a constatat că art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie combinate nu sunt incidente (Epstein şi alţii c. Belgiei (dec.), nr.9717/05).

Asupra art. 6 din Convenţie

Curtea a reamintit că art. 6 din Convenţie nu este aplicabil cu privire la litigiile fiscale ce au ca obiect impuneri fără caracter represiv. Această ultimă parte a plângerii formulată de reclamanţi este, de asemenea, inadmisibilă (Emesa Sugar N.V. c. Olandei (dec.), no 62023/00 şi Jussila c. Finlandei [MC], nr. 73053/01, par. 38-39).

Ca atare, art. 6 din Convenţie nu este incident în cauză, iar plângerea este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 par. 3, urmând a fi respinsă, în baza art. 35 par. 4 din Convenţie.

Notă:

1. Soluţiile succesive ale CJUE

Din punct de vedere deja istoric, vechea taxă specială de primă înmatriculare a determinat numeroase aprecieri critice, atât din partea Comisiei Europene, a doctrinarilor şi practicienilor dreptului, cât mai ales a consumatorilor, încă de la momentul introducerii sale ca taxă fiscală, prin Legea nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal[3].

Aprecierile critice au vizat atât incompatibilitatea acestei taxe cu dispoziţiile art. 90 din Tratatul CE[4] cât şi nelegalitatea încasării ei, faţă de faptul că nu exista un act administrativ fiscal prin care să fie individualizată[5]. Pentru a aprecia asupra incidenţei acestui text în privinţa taxei speciale de înmatriculare, astfel cum a fost aceasta reglementată în legislaţia naţională, cvasiunanim, instanţele judecătoreşti din România au analizat jurisprudenţa Curţii în cauze privind reglementări similare ale altor state membre (C-345/93 Nunes Tadeu, C-393/98 Gomes Valente, C-101/00 Tulliasiamies şi Antti Siilin, C-313/05 Brzezinski şi C-290/05 şi C-333/05 Ákos Nádasdi şi Németh Ilona) şi au pronunţat soluţii de obligare a Statului Român, prin autorităţile sale, la plata unor despăgubiri consistente.

În acest context, s-a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule[6], invocându-se scopul asigurării protecţiei mediului prin realizarea unor programe şi proiecte pentru îmbunătăţirea calităţii aerului şi pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislaţia comunitară în acest domeniu, ţinând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenţei CJCE. În Nota de fundamentare se mai arăta că Guvernul României a luat decizia de reconsiderare a taxei pe poluarea auto, iar Comisia Europeană nu a contestat niciodată instituirea taxei ca atare, ci a solicitat reaşezarea modalităţii de calcul în sensul armonizării legislaţiei româneşti cu cea europeană, invocând necesitatea respectării prevederilor art.90 din Tratat (art. 110 TFUE), potrivit cărora nici un stat membru nu trebuie să supună în mod direct sau indirect produsele din alte state membre unor impozite interne de orice natura ar fi acestea, superioare celor care se aplica în mod direct sau indirect produselor naţionale similare.

1.1. Cauza Tatu (C-402/09)

Prin încheierea din 18 iunie 2009, Tribunalul Sibiu, Secţia comercială şi de contencios administrativ, a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară referitoare la compatibilitatea taxei de poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările ulterioare, cu art. 90 din Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene, articol ce reglementează interzicerea impunerii, asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplica produselor naţionale.

Tribunalul Sibiu solicita Curţii să răspundă la următoarea întrebare: “Contravin dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2008 cu modificările ulterioare dispoziţiilor art. 90 din Tratatul CE, se instituie într-adevăr o măsură cu adevărat discriminatorie?”

Litigiul principal privea o cerere de restituire a taxei de poluare achitată în luna iulie 2008, în temeiul O.U.G. nr.50/2008. Prin acţiunea formulată, reclamantul pretindea că taxa de poluare este în realitate o altă formă a taxei de primă înmatriculare, reglementată anterior de Codul fiscal şi care a fost deja considerată de instanţele naţionale ca fiind contrară dreptului Uniunii Europene. De asemenea, reclamantul susţinea că taxa de poluare contravine art. 25, art. 28 şi art. 90 din Tratatul CE.

În motivarea întrebării preliminare, se arăta că, analizând dispoziţiile O.U.G. nr.50/2008, cu modificările ulterioare, reiese că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa de poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România. Dar se percepe această taxă de poluare la autoturismul produs în ţară sau în alt stat membru al Uniunii Europene, dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. Reglementată în acest mod, taxa de poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru: cumpărătorii sunt orientaţi din punct de vedere fiscal să achiziţioneze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România.

Iar ca urmare a adoptării O.U.G. nr.218/2008, intenţia legiuitorului de a influenţa alegerea consumatorilor a devenit mai evidentă: a fost înlăturată taxa de poluare pentru autoturismele noi, Euro 4, capacitate cilindrică mai mică de 2000 cm3 (or, este de notorietate ca în România sunt produse autoturisme cu aceste caracteristici) care se înmatriculează pentru prima dată în România în perioada 15.12.2008-31.12.2009, astfel încât consumatorii sunt direcţionaţi fie spre un autoturism nou, fie spre un autoturism second-hand deja înmatriculat în România[7]. Se protejează astfel producţia internă, aspect ce reiese explicit din preambulul O.U.G. nr. 208/2008 şi O.U.G. nr. 218/2008, potrivit căruia ”Guvernul României se preocupă de luarea măsurilor care să asigure păstrarea locurilor de muncă în economia românească, iar la un loc de muncă în industria constructoare sunt patru locuri de muncă în industria furnizoare”.

Tribunalul Sibiu s-a pronunţat cu referire la acte normative care nu erau în vigoare la data plăţii taxei de poluare, din luna iulie 2008, în vederea înmatriculării autoturismului pentru prima dată în România, respectiv O.U.G.nr.208/2008 şi O.U.G. nr. 218/2008. În fapt, motivarea trebuia să aibă în vedere prima formă a O.U.G. nr. 50/2008, în baza căreia s-a perceput taxa de poluare în cazul reclamantului.

Hotărârea Curţii (Camera întâi) pronunţată la 7 aprilie 2011 revoluţionează practic jurisprudenţa anterioară.

Curtea reţine, prin prisma criteriului discriminării indirecte, faptul că este cert că, din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin O.U.G. nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcţie de provenienţa lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcţie de cetăţenia sau naţionalitatea lor. Astfel, taxa în cauză este datorată independent de cetăţenia sau naţionalitatea proprietarului vehiculului menţionat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs şi de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piaţa naţională sau importat. Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale (Hotărârea Nádasdi şi Németh, punctul 47). Pentru a verifica dacă o taxă precum cea în cauză în acţiunea principală creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate şi autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul naţional, este necesar, având în vedere întrebările instanţei naţionale şi observaţiile prezentate în faţa Curţii, să se examineze mai întâi dacă această taxă este neutră faţă de concurenţa dintre vehiculele de ocazie importate şi vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul naţional şi au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de O.U.G. nr. 50/2008. În continuare, va fi necesar să se examineze neutralitatea aceleiaşi taxe între vehiculele de ocazie importate şi vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul naţional anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008.

Legat de neutralitatea taxei în privinţa vehiculelor de ocazie importate şi a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul naţional şi supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, aceleiaşi taxe, potrivit unei jurisprudenţe constante, există o încălcare a articolului 110 TFUE atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depăşeşte valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul naţional. În această privinţă, Curtea a precizat că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într‑un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este, ulterior, vândut ca vehicul de ocazie în acelaşi stat membru, valoarea sa de piaţă, care include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare, va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa iniţială (Hotărârea Nádasdi şi Németh, citată anterior, punctul 54). Prin urmare, pentru a garanta neutralitatea taxei, valoarea vehiculului de ocazie importat reţinută ca bază de impozitare trebuie să reflecte valoarea unui vehicul similar deja înmatriculat pe teritoriul naţional (Hotărârea Weigel, citată anterior, punctul 71, şi Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/Grecia, C‑74/06, Rep., p. I‑7585, punctul 28).

Pentru a obţine acest rezultat, deprecierea reală a vehiculelor de ocazie importate trebuie luată în considerare la calcularea valorii taxei. Această luare în considerare nu trebuie în mod necesar să dea naştere la o evaluare sau la o expertiză a fiecărui vehicul. Astfel, evitând dificultăţile inerente unui astfel de sistem, un stat membru poate stabili, prin intermediul unor bareme forfetare determinate de un act cu putere de lege sau de un act administrativ şi calculate pe baza unor criterii precum vechimea, rulajul, starea generală, modul de propulsie, marca sau modelul vehiculului, o valoare a vehiculelor de ocazie care, ca regulă generală, ar fi foarte apropiată de valoarea lor reală (Hotărârile citate anterior Gomes Valente, punctul 24, Weigel, punctul 73, şi Comisia/Grecia, punctul 29). Aceste criterii obiective care servesc la evaluarea deprecierii autovehiculelor nu au fost enumerate de Curte într‑o manieră imperativă (Hotărârea Comisia/Grecia, citată anterior, punctul 37). Prin urmare, acestea nu trebuie în mod necesar să fie aplicate cumulativ. Cu toate acestea, aplicarea unui barem întemeiat pe un singur criteriu de depreciere, precum vechimea autovehiculului, nu garantează că baremul reflectă deprecierea reală a acestor vehicule (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Gomes Valente, punctele 28 şi 29, precum şi Comisia/Grecia, punctele 38-42). În special, în lipsa luării în considerare a rulajului, baremul reţinut de legislaţia în cauză nu conduce, ca regulă generală, la o aproximare rezonabilă a valorii reale a vehiculelor de ocazie importate (Hotărârea Comisia/Grecia, citată anterior, punctul 43).

În acţiunea principală, din dosarul prezentat Curţii reiese fără echivoc că valoarea taxei este stabilită, pe de o parte, în funcţie de parametri care reflectă într‑o anumită măsură poluarea cauzată de vehicul, precum capacitatea cilindrică a acestuia şi norma Euro căreia îi corespunde, şi, pe de altă parte, ţinând seama de deprecierea vehiculului menţionat. Această depreciere, care conduce la reducerea valorii obţinute pe baza parametrilor de mediu, este determinată nu numai în funcţie de vechimea vehiculului [elementul E în formulele prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din O.U.G. nr. 50/2008], ci şi, astfel cum rezultă din articolul 6 alineatul (3) din O.U.G. nr. 50/2008 şi din articolele 4 şi 5 din normele metodologice, de rulajul mediu anual real al acestuia din urmă, cu condiţia ca o declaraţie care să ateste acest rulaj să fi fost depusă de contribuabil. Pe de altă parte, în cazul în care apreciază că vechimea şi rulajul mediu anual real nu reflectă, în mod corect şi suficient, deprecierea reală a vehiculului, contribuabilul poate, în temeiul articolului 10 din O.U.G. nr. 50/2008, să ceară ca aceasta să fie determinată printr‑o expertiză ale cărei costuri, suportate de contribuabil, nu pot depăşi costul operaţiunilor aferente expertizei.

Prin introducerea, în calculul taxei, a vechimii vehiculului şi a rulajului mediu anual real al acestuia şi prin adăugarea, la aplicarea acestor criterii, a luării în considerare facultative, cu costuri neexcesive, a stării acestui vehicul şi a dotărilor sale prin intermediul unei expertize obţinute din partea autorităţilor competente în materie de înregistrare a autovehiculelor, o reglementare precum cea în cauză în acţiunea principală garantează că valoarea taxei este redusă în funcţie de o aproximare rezonabilă a valorii reale a vehiculului.

Această concluzie este confirmată de împrejurarea că, în baremele forfetare care figurează în anexa nr. 4 la O.U.G. nr. 50/2008, s‑a ţinut seama în mod corespunzător de faptul că diminuarea anuală a valorii autovehiculelor este în general mai mare de 5 % şi că această depreciere nu este lineară, în special în primii ani, în care se dovedeşte mult mai pronunţată decât ulterior (a se vedea Hotărârea Comisia/Grecia, citată anterior, punctul 43 şi jurisprudenţa citată).

Curtea reţine că guvernul român a apreciat în mod întemeiat că criteriile de depreciere referitoare la starea vehiculului şi a dotărilor sale nu pot fi aplicate corespunzător decât prin recurgerea la o verificare individuală a acestui vehicul de către un expert şi că, pentru ca expertizele să nu aibă loc prea frecvent şi să nu îngreuneze astfel, atât din punct de vedere administrativ, cât şi financiar, sistemul instituit, contribuabilului i se cere să suporte costurile expertizei.

Din consideraţiile de mai sus rezultă că un sistem precum cel instituit prin O.U.G. nr. 50/2008, care ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea autovehiculului prin utilizarea unor bareme forfetare, detaliate şi fundamentate din punct de vedere statistic, bazate pe elementele referitoare la vechimea şi la rulajul mediu anual real ale acestui vehicul, la care se poate adăuga, la cererea contribuabilului şi pe cheltuiala acestuia, realizarea unei expertize cu privire la starea generală a vehiculului menţionat şi a dotărilor sale, asigură că această taxă, atunci când este aplicată vehiculelor de ocazie importate, nu depăşeşte valoarea reziduală a taxei menţionate încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul naţional şi au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de O.U.G. nr. 50/2008.

Referitor la neutralitatea taxei în privinţa vehiculelor de ocazie importate şi a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul naţional anterior instituirii taxei menţionate, Curtea constată că domnul Tatu subliniază că punerea în circulaţie în România a unui vehicul de ocazie cumpărat într‑un alt stat membru implică plata taxei pe poluare, şi anume, în ceea ce îl priveşte, o taxă în valoare de 7 595 de lei pentru un vehicul cu o capacitate cilindrică de 2 155 cm3, care respectă norma Euro 2 şi a fost construit în 1997, în timp ce cumpărarea, pe piaţa românească a vehiculelor de ocazie, a unui vehicul înmatriculat în România anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008 şi având exact aceeaşi vechime şi aceleaşi caracteristici tehnice ca şi vehiculul importat menţionat va fi, în principiu, mult mai interesantă din punct de vedere financiar, întrucât nicio taxă cu o valoare analogă celei impuse prin O.U.G. nr. 50/2008 nu este datorată sau încorporată în valoarea acestui vehicul cumpărat pe piaţa românească.

La rândul său, guvernul român susţine că articolul 110 TFUE nu aduce atingere autonomiei fiscale a statelor membre şi că atractivitatea pieţei româneşti a vehiculelor de ocazie în raport cu piaţa vehiculelor de ocazie importate, evidenţiată de domnul Tatu, se datorează împrejurării că O.U.G. nr. 50/2008 nu se aplică vehiculelor care au fost înmatriculate în România anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe. Acest guvern invocă, în această privinţă, punctul 49 din Hotărârea Nádasdi şi Németh, citată anterior, în care Curtea ar fi declarat în esenţă că articolul 110 TFUE nu poate fi invocat în mod util pentru a stabili un efect discriminatoriu al unei taxe pentru simplul motiv că aceasta se aplică unor vehicule înmatriculate după intrarea în vigoare a legii privind această taxă, iar nu şi celor înmatriculate anterior acestei intrări în vigoare.

În această privinţă, trebuie amintit mai întâi, astfel cum Curtea a arătat la punctul 49 din Hotărârea Nádasdi şi Németh, citată anterior, că articolul 110 TFUE nu urmăreşte să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente.

În plus şi cu siguranţă, atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală, acesta stabileşte aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. Prin urmare, taxa aplicată după intrarea în vigoare a acestei legi poate fi diferită de taxa fiscală în vigoare anterior. Astfel cum a constatat Curtea la punctul 49 din Hotărârea Nádasdi şi Németh menţionată, pe care guvernul român a invocat‑o, împrejurarea respectivă nu poate, prin ea însăşi, să fie considerată ca având un efect discriminatoriu între situaţiile constituite anterior şi cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme.

În schimb, din Hotărârea Nádasdi şi Németh menţionată nu rezultă în niciun fel că competenţa statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit unei jurisprudenţe constante, interdicţia prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naţionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 1988, Bergandi, 252/86, Rec., p. 1343, punctul 25, Hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C‑45/94, Rec., p. I‑4385, punctul 29, precum şi Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten şi Gemeindebetriebe Frohnleiten, C‑221/06, Rep., p. I‑9643, punctul 40).

Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul şi de obiectivul său dacă statelor membre le‑ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piaţa naţională şi introduse pe această piaţă înainte de intrarea în vigoare a taxelor menţionate. O astfel de situaţie ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicţiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE şi 34 TFUE.

În ceea ce priveşte taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul descris la punctul precedent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2002, Cura Anlagen, C‑451/99, Rec., p. I‑3193, punctul 40, Hotărârea din 15 septembrie 2005, Comisia/Danemarca, C‑464/02, Rec., p. I‑7929, punctul 74, şi Hotărârea din 1 iunie 2006, De Danske Bilimportører, C‑98/05, Rec., p. I‑4945, punctul 28). În această privinţă, trebuie amintit că autovehiculele prezente pe piaţa unui stat membru sunt „produse naţionale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piaţa vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de acelaşi tip, cu aceleaşi caracteristici şi aceeaşi uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piaţa statului membru menţionat şi cele cumpărate, în scopul importării şi punerii în circulaţie în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente (a se vedea în special Hotărârile citate anterior Comisia/Danemarca, punctul 17, precum şi Kalinchev, punctele 32 şi 40).

Din principiile amintite mai sus rezultă că articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor şi să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naţionale şi descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.

În acţiunea principală, în pofida prezenţei necontestate a unor date statistice care demonstrează o scădere foarte considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate în România de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008, guvernul român a subliniat în faţa Curţii că obiectivul primordial urmărit de această reglementare este cel al protecţiei mediului.

Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curţii rezultă fără echivoc că reglementarea menţionată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr‑o vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiţii, O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre. În această privinţă, trebuie precizat, în lumina principiilor amintite la punctele 50-53 din prezenta hotărâre, că, deşi statele membre păstrează, în materie fiscală, competenţe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuşi să respecte interdicţia prevăzută la articolul 110 TFUE. În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul Tatu, că obiectivul protecţiei mediului menţionat de guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulaţia în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 şi Euro 2 şi care au o capacitate cilindrică mare, şi, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanţarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet şi mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulaţie în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plăteşte.

Curtea a răspuns la întrebarea adresată în sensul că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

O soluţie similară au primit, prin ordonanţele din 8 aprilie 2011, şi cauzele reunite C-136/10 - Daniel Ionel Obreja / Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Mureş şi C-178/10 - Ministerul Finanţelor şi Economiei, D.G.F.P. Mureş, Administraţia Finanţelor Publice Târgu-Mureş / S.C. Darmi S.R.L.[8]; C-336/10 - Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Târgu-Jiu, Administraţia Fondului pentru Mediu / Victor Vinel Ijac; C-377/10 - Adrian Băilă / Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Craiova, Administraţia Fondului Pentru Mediu; cauzele reunite C-29/11 - Aurora Ileana Șfichi / D.G.F.P. Suceava – Administraţia Finanţelor Publice Suceava, Administraţia Fondului pentru Mediu[9] şi C-30/11 - Adrian Ilaş / D.G.F.P. Suceava – Administraţia Finanţelor Publice Suceava, Administraţia Fondului pentru Mediu[10].

1.2. Cauza Nisipeanu (C-263/10)

Tribunalul Gorj - Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 585 din 24 martie 2010[11], a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu mai multe întrebări preliminare pentru interpretarea art. 110 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Întrebările preliminare ridicate au fost următoarele:

1. Articolul 110 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că impozitele interne discriminatorii pe care le interzice includ şi taxa reglementată în legislaţia României prin O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 şi O.U.G. nr. 117/ 2009?

2. Articolul 110 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene permite României ca, prin intermediul legislaţiei naţionale, să instituie la emiterea O.U.G. nr. 50/2008, începând cu 1 iulie 2008, criteriul "primei înmatriculări în România", aşa cum este prevăzut în articolul 4 litera a al ordonanţei, aceasta fiind o cerinţă obiectivă conform dispoziţiilor Tratatului?

3. Articolul 110 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene autorizează România, ca stat membru al Uniunii Europene, să aplice [începând] cu 1 iulie 2008 taxa pe poluare vehiculelor de ocazie importate din Comunitate sau dobândite din achiziţii intracomunitare şi înmatriculate pentru prima dată în România, în timp ce pentru vehiculele de ocazie cumpărate din România taxa pe poluare nu este percepută?

4. Articolul 110 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene permite ca România să acorde, conform legislaţiei invocate, scutirea de plată a taxei pe poluare doar autoturismelor "autovehiculele M1 cu norma de poluare euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depăşeşte 2000 centimetri cubi, toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008 - 31 decembrie 2009", în timp ce pentru autoturismele noi cu alte caracteristici decât cele expuse scutirea nu este acordată?

5. Articolul 110 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că permite României să protejeze industria naţională a automobilelor, întrucât taxa de poluare se achită doar pentru autoturismele second hand importate şi înmatriculate din Uniune sau din achiziţii intracomunitare, în timp ce ea nu este percepută pentru autoturismele second hand deja înmatriculate în România şi care fac obiectul revânzării pe teritoriul acesteia?

6. Constituie situaţiile expuse o taxare discriminatorie, interzisă de dispoziţiile art. 110 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, în condiţia în care criteriul "primei înmatriculări în România" prevăzut de articolul 4 litera a din O.U.G. nr. 50/2008 nu este unul obiectiv raportat la scopul declarat al instituirii taxei pe poluare prin aplicarea principiului "poluatorul plăteşte" însă taxa fiind legată de acest criteriu, protejează producţia naţională a autoturismelor noi precum şi piaţa internă a autoturismelor second hand?

Spre deosebire de Tatu (C-402/09), în cauza Nisipeanu (C-263/10) s-au pus în discuţie variantele taxei de poluare aplicabile în perioada 15 decembrie 2008 – 31 decembrie 2010.

S-a constatat că, astfel cum a arătat Curtea la punctul 58 din Hotărârea Tatu, o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr‑o vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiţii, reglementarea naţională menţionată are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.

Aceleaşi consideraţii se impun în ceea ce priveşte regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 şi, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a O.U.G. nr. 50/2008 menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr‑o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia şedinţei, care a avut loc după pronunţarea Hotărârii Tatu, citată anterior, guvernul român nu a susţinut că ar exista o diferenţă relevantă, în scopul examinării compatibilităţii cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de O.U.G. nr. 50/2008, între versiunea iniţială a O.U.G. nr. 50/2008 şi versiunile ulterioare ale acesteia.

În sfârşit, s-a amintit că obiectivul protecţiei mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulaţia în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 şi Euro 2 şi care au o capacitate cilindrică mare, şi, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanţarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet şi mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulaţie în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plăteşte (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 60).

Având în vedere consideraţiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima, la a doua, la a treia, la a cincea şi la a şasea întrebare adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie în statul membru menţionat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Întrucât acest răspuns permite instanţei de trimitere să soluţioneze acţiunea principală, care priveşte taxa plătită la înmatricularea unui vehicul cu norma de poluare Euro 2, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare adresată, care priveşte exceptarea de la taxa instituită prin O.U.G. nr. 50/2008 în favoarea persoanelor care înmatriculează în România anumite autovehicule cu norma de poluare Euro 4.

Cu ocazia şedinţei publice din cadrul fazei orale a prezentei cauze, guvernul român a solicitat Curţii să limiteze efectele în timp ale hotărârii sale.

În conformitate cu o jurisprudenţă constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate şi trebuie să fie aplicată şi raporturilor juridice născute înainte de hotărârea Curţii.

Totuşi, în mod excepţional, în aplicarea principiului general al securităţii juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziţie pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii, şi anume buna-credinţă a celor interesaţi şi riscul unor perturbări grave.

În ceea ce priveşte riscul unor perturbări grave, existenţa unor consecinţe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară nu justifică, prin ea însăşi, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri. Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine obligaţia de a prezenta în faţa Curţii date cifrice care să stabilească riscul unor repercusiuni economice grave.

Or, în ceea ce priveşte repercusiunile economice care pot decurge din prezenta hotărâre, prin care Curtea a declarat că dreptul Uniunii se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin O.U.G. nr. 50/2008, guvernul român s-a limitat în esenţă la menţionarea numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care s-ar ridica la aproximativ 40.000, şi să facă referire la criza economică de care este afectată România.

În lipsa unor date cifrice mai precise care să permită să se concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile prezentei hotărâri, Curtea a constatat că guvernul român nu a făcut dovada criteriului privind existenţa unor perturbări grave.

În aceste condiţii, fără a mai considera necesar să verifice îndeplinirea criteriului privind buna-credinţă a celor interesaţi, Curtea a respins cererea de limitare în timp a efectelor hotărârii sale.  

Soluţii similare[12] au primit, prin ordonanţele din 13 iulie 2011, cauzele C-335/10 - Claudia Norica Vijulan / Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Târgu-Jiu, Administraţia Fondului pentru Mediu; C-438/10 - Lilia Druţu / D.G.F.P. Bacău, Administraţia Finanţelor Publice Bacău; C-573/10 - Sergiu Alexandru Micşa / Administraţia Finanţelor Publice Lugoj, D.G.F.P. Timiş, Administraţia Fondului pentru Mediu[13].

Hotărârea din 7 iulie 2011 din cauza Nisipeanu a confirmat faptul că toate variantele taxei de poluare, anterioare datei de 1 ianuarie 2011[14], sunt incompatibile cu art. 110 TFUE.

2. Efectele jurisprudenţei divergente

Cum arătam pe larg într-un studiu anterior[15], interpretările divergente date prin soluţii irevocabile de instanţele judecătoreşti nu au ca efect, de principiu, naşterea vreunei speranţe legitime ocrotite de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, pentru partea care a pierdut, inclusiv pentru faptul că nu au o bază suficientă în dreptul intern, caracterizată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.

Decizia de inadmisibilitate din 3 aprilie 2012 din cauzele reunite Coriolan Gabriel Ioviţoni şi alţii împotriva României (cererile nr. 57583/10, 1245/11 şi 4189/11) nu putea face abstracţie de la acest lucru.

Evoluţia jurisprudenţială a CJUE a fost cel puţin surprinzătoare, atât pentru instanţele naţionale, cât şi pentru doctrină, Curtea efectuând comparaţia produsului naţional similar cu vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de Ioan Tatu şi înmatriculate înainte de aplicarea O.U.G. nr. 50/2008 în forma sa iniţială (01.07.2008).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a analizat o situaţie care are în vedere produse similare nesupuse taxei de poluare, folosind criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor şi concluzionând că taxa aplicată reclamantului pentru tipul de vehicul din speţă este indirect discriminatorie din perspectiva art. 110 TFUE[16]. În plus, aşa cum Curtea arăta în jurisprudenţa sa anterioară, diferenţele între sarcinile fiscale aplicabile aceleiaşi categorii de produse înainte şi după intrarea în vigoare a unei prevederi legale sunt inerente exercitării suveranităţii fiscale păstrate de un stat membru, atât în privinţa instituirii unei noi taxe, cât şi a stabilirii unor noi valori prin ajustarea nivelului acesteia. Or, CJUE a depăşit acest cadru şi a efectuat o analiză asupra unei sarcini fiscale interne a unui stat membru.

E evident că hotărârile divergente nu creează un drept de proprietate, ci sunt în măsură să determine doar obligarea unor state, sub imperiul Convenţiei, la plata unor despăgubiri pentru jurisprudenţa neunitară sau, mai degrabă, pentru lipsa unor mijloace adecvate în realizarea sa, în limitele art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, combinate cu art. 6 din Convenţie.

Mai mult, fiind vorba şi de un reviriment de jurisprudenţă al instanţei de la Luxemburg, cu atât mai mult interpretările diferite date de instanţele naţionale erau inerente, dreptul invocat de reclamanţi neavând o bază suficientă în dreptul intern, caracterizată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor judecătoreşti.



[1] Coriolan Gabriel Ioviţoni şi Paraschiva Anghel sunt doi cetăţeni români, cu domiciliul în Lugoj, respectiv Arad. S.C. Holtzver S.R.L. este o persoană juridică cu sediul în Baia Mare.

[2] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008. Ulterior, actul normativ a fost modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 208/2008 din 4 decembrie 2008 pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 8 decembrie 2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 218/2008 din 10 decembrie 2008 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 11 decembrie 2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2009 din 18 februarie 2009 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 19 februarie 2009 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2009 din 29 decembrie 2009 pentru aplicarea unor măsuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 926 din 30 decembrie 2009.

[3] Legea nr.343/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din  1 august 2006

[4] Lucian Gherman, Taxa auto – între taxa de primă înmatriculare şi taxa de poluare – soluţii jurisprudenţiale, material prezentat în cadrul colocviului “Taxa auto din perspectiva dreptului comunitar”, organizat de Centrul de Studii de Drept European al Institutului de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române la Bucureşti, 20 martie 2009; Cosmin Flavius Costaş, comentariu la Hotărârea CJCE din 05.12.2006 asupra acţiunilor preliminare formulate de Hajdu-Bihar Megyei Birosag şi Bacs Kiskun Megyei Birosag în cauzele reunite C-290/2005 Nadasdi şi C-333/2005 Nemeth, în Sergiu Deleanu, Gyula Fabian, Cosmin Flavius Costaş şi Bogdan Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană, Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluvers, Bucureşti 2007 pag.485-488. A se vedea şi D.C. Ungur, Taxa specială plătită la prima înmatriculare a autoturismelor în România şi incompatibilitatea acesteia cu dreptul comunitar, în Revista română de drept comunitar nr. 2/2007, p. 52-53.

[5] A se vedea Viorel Papu, Mijloace juridice de recuperare a taxei de primă înmatricularehttp://www.juridice.ro.

[6] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008. Ulterior, actul normativ a fost modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 208/2008 din 4 decembrie 2008 pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 8 decembrie 2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 218/2008 din 10 decembrie 2008 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 11 decembrie 2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2009 din 18 februarie 2009 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 19 februarie 2009 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2009 din 29 decembrie 2009 pentru aplicarea unor măsuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 926 din 30 decembrie 2009.

[7] Instanţa a preluat efectiv concluziile lui Cosmin Flavius Costaş, Incompatibilitatea  succesivă  a  reglementărilor  privind  taxa  auto  cu  dreptul  comunitar, material prezentat în cadrul colocviului “Taxa auto din perspectiva dreptului comunitar”, organizat de Centrul de Studii de Drept European al Institutului de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române la Bucureşti, 20 martie 2009.

[9] A se vedea Ordonanţa preşedintelui Curţii din 9 martie 2011.

[10] Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

[11] Soluţia procedurală aleasă de Tribunalul Gorj, Secţia comercială şi de contencios administrativ este una eronată. Potrivit dispoziţiilor art. 255 din Codul de procedură civilă, hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în prima instanţă se numesc sentinţe, iar hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii se numesc decizii. Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc încheieri. Sigur, există şi norme care derogă de la prevederile art. 255 din Codul de procedură civilă, spre exemplu declararea necompetenţei ori soluţia asupra strămutării se efectuează prin sentinţe, chiar dacă nu rezolvă fondul, dar în acest mod se finalizează procesul la instanţa respectivă.

[12] Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

[13] Prin Ordonanţa preşedintelui Curţii din 31 ianuarie 2011 s-a respins cererea Curţii de Apel Timişoara de judecare a cauzei C‑573/10 potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 104a din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie.

[14] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 208/2008 din 4 decembrie 2008 pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 8 decembrie 2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 218/2008 din 10 decembrie 2008 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 11 decembrie 2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2009 din 18 februarie 2009 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 19 februarie 2009

[15] A se vedea Dragoş Călin, Lipsa unei „speranţe legitime” în cazul recalculării pensiilor. Efectele jurisprudenţei divergente - Decizia de inadmisibilitate în cauza Dumitru David şi alţii împotriva României, Jurisclasor CEDO, aprilie 2012, www.hotararicedo.ro.

[16] A se vedea Beatrice Andreşan-Grigoriu, Analiza hotărârii Curţii în cauza C-402/09, Tatu, http://www.inm-lex.ro/ue/resurse/documente-taxa-auto/tatu/