Aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 cetăţenilor străini – decizie de inadmisibilitate în cauza Morariu şi alţii împotriva României
JurisClasor CEDO - Iulie 2012, 18
Autor: Geanina Munteanu
Categorie: Decizii de inadmisibilitate
Curtea constată că, în speţă, reclamanţii, cetăţeni străini, nu aveau drept la restituire în temeiul Legii nr. 18/1991, neavând un bun actual, dar nici o speranţă legitimă de obţinere a bunurilor imobile naţionalizate
La data de 12 iunie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o decizie de inadmisibilitate în cauza Morariu şi 58 alţii (cererea nr. 32247/08), relevantă atât din perspectiva impactului social, având în vedere numărul mare de cereri la care se referă, cât şi a particularităţii problemei juridice examinate.
În toate cele 59 de cereri conexe, reclamanţii au invocat articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi articolul 14 din Convenţie pentru a se plânge de refuzul autorităţilor interne de a le reconstitui dreptul de proprietate în temeiul Legii 18/1991, pe motiv că nu aveau naţionalitate română, ceea ce reprezintă, în opinia lor, o încălcare a dreptului de proprietate şi o discriminare fără justificare obiectivă.
În fapt, reclamanţii au adresat autorităţilor administrative competente cereri de restituire a unor terenuri agricole naţionalizate de la părinţii lor în perioada comunistă. Cererile le-au fost respinse pe motiv că nu îndeplineau o condiţie esenţială pentru restituire, şi anume aceea prevăzută de articolul 48 din Legea nr. 18/1991, care impunea ca titularii cererilor de restituire să aibă cetăţenia română. Reclamanţii au contestat în instanţă refuzul autorităţilor administrative de a le restitui terenurile respective. Reclamanţii au invocat faptul că, având calitate de moştenitori ai foştilor proprietari, li se aplică articolul 44 par. 2 din Constituţie care permite cetăţenilor străini să dobândească terenuri prin moştenire legală. În urma parcurgerii celor două grade de jurisdicţie prevăzute de lege, tribunalele competente au respins acţiunile reclamanţilor, pe motiv că Legea nr. 18/1991 este o lege specială care exclude cetăţenii străini de la reconstituirea dreptului de proprietate. Instanţele au constatat, de asemenea, că, potrivit interpretării constante a Curţii Constituţionale, art. 44 par. 2 din Constituţie conferă cetăţenilor străini dreptul de a dobândi terenuri prin moştenire legală exclusiv în cazul moştenirilor deschise după data revizuirii Constituţiei, adică după data de
29 octombrie 2003, ceea ce înseamnă că reclamanţii, ale căror succesiuni fuseseră deschise înainte de această dată, nu aveau un bun în sensul Convenţiei.
În examinarea capătului de cerere privind respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, Curtea începe prin a reaminti principiile ce reies din jurisprudenţa sa în materie, şi anume : că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie decât dacă are un bun, fie el un bun actual, fie o speranţă legitimă, adică o valoare patrimonială, chiar şi o creanţă, cu o bază suficientă în dreptul intern (conform Kopecky împotriva Slovaciei, cererea nr. 44912/98) şi că statele dispun de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea procedurilor de restituire a bunurilor naţionalizate înainte de ratificarea Convenţiei (conform Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei, cererea nr. 39794/98).
După examinarea legislaţiei aplicabile (prevederile constituţionale, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 312/2005), practica judiciară internă pertinentă şi doctrina în domeniu, Curtea a constatat că, în speţă, reclamanţii nu aveau un bun actual, ei neavând calitatea de proprietari, dar nici o speranţă legitimă de obţinere a bunului, dat fiind faptul că reclamanţii nu se pot prevala de prevederile art. 44 par. 2 din Constituţie, deoarece, în interpretarea constantă a Curţii Constituţionale, acest articol nu conferă cetăţenilor străini dreptul de a dobândi terenuri prin moştenire legală decât în cazul moştenirilor deschise după data revizuirii Constituţiei, adică după data de 29 octombrie 2003.
Curtea a respins astfel ca inadmisibil capătul de cerere al reclamanţilor privind pretinsa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Pe cale de consecinţă, articolul 14, neavând o existenţă independentă, nu se aplică, cererea fiind respinsă în întregime, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) şi par. 4 din Convenţie.