<<< Toate categoriile

Legea nr. 221/2009. Despăgubirile pentru prejudiciile morale privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora - decizia de inadmisibilitate în cauza Nastaca Dolca şi alţii c. României


JurisClasor CEDO - Septembrie 2012, 24

Potrivit deciziei de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca Dolca şi alţii împotriva României (cererea nr. 59282/11), reclamanta a formulat acţiune în instanţă, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989[1], solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său, respectiv la pedeapsa de cinci ani de închisoare, dispusă prin hotărârea din 17 martie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, pentru acţiuni desfăşurate împotriva regimului comunist, respectiv, în baza art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din lege, să fie obligat Statul român la plata sumei de 200.000 EUR, în echivalent în RON, la data plăţii, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit de tatăl său.

Prezentarea deciziei

Printr-o sentinţă civilă din 24 februarie 2011, Tribunalul Mureş a admis în parte cererea, constatând caracterul politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, dar a respins capătul referitor la despăgubiri, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost constatate drept neconstituţionale. Instanţa a menţionat că, în baza art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile declarate neconstituţionale încetează să producă efecte în termen de 45 de zile de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, dacă, între timp, Guvernul sau Parlamentul nu au modificat dispoziţiile în cauză pentru a le face compatibile cu Constituţia. În speţă, termenul s-a împlinit la 31 decembrie 2010, dispoziţiile arătate rămânând fără efect.

Reclamanta a formulat recurs, susţinând că a fost discriminată în raport de alte persoane, care au câştigat, prin soluţii irevocabile, pronunţate înainte de deciziile Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010, menţionând în acest sens o hotărâre a Curţii de Apel Oradea din 8 iunie 2011. S-au invocat art. 6 şi 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, care interzic, potrivit reclamantei, intervenţia legiuitorului într-un proces civil aflat în curs de desfăşurare.

Printr-o decizie irevocabilă din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a menţinut soluţia primei instanţe, subliniind faptul că imposibilitatea aplicării unei dispoziţii de drept în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată nu s-a datorat intervenţiei legiuitorului într-un litigiu în curs, ci controlului constituţionalităţii legii de către Curtea Constituţională, ale cărei decizii sunt obligatorii şi de imediată aplicare. Ca atare, reclamanta nu a avut un "bun" sau cel puţin o "speranţă legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Invocând art. 6 par. 1 din Convenţie, separat, dar şi combinat cu art. 14 din Convenţiei, reclamanta s-a plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile, în ce priveşte cererea de despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, considerând că deciziile Curţii Constituţionale au încălcat principiul securităţii raporturilor civile, au rupt echilibrul părţilor şi echivalează cu o intervenţie a legiuitorului, în scopul de a influenţa soluţia litigiului aflat pe rolul instanţei. Reclamanta nu poate fi considerată responsabilă pentru vid juridic creat prin omisiunea Parlamentului de a revizui o prevedere legală declarată neconstituţională în termenul pe care legea îl prevede pentru a fi pusă de acord cu Constituţia, conform deciziilor Curţii Constituţionale. Din cauza efectului retroactiv dat de instanţele naţionale deciziilor Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010, reclamanta susţine că a suferit un tratament discriminatoriu în comparaţie cu alte persoane aflate în aceeaşi situaţie, care au câştigat, prin soluţii definitive şi irevocabile, pronunţate înainte de deciziile Curţii Constituţionale.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, reclamanta a invocat şi încălcarea dreptului la respectarea bunurilor sale, din cauza aplicării deciziilor Curţii Constituţionale şi respingerii cererii pentru despăgubiri. A susţinut că a avut o ”speranţă legitimă”, luând în considerare legislaţia naţională în vigoare la data depunerii cererii sale de chemare în judecată şi jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale, care au admis un număr mare de cereri, formulate în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, înainte de pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale.

Asupra art. 6 par. 1 din Convenţie

Curtea a reţinut de la bun început că în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituţionalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, şi anume Curtea Constituţională, iar nu despre rezultatul unei intervenţii a legiuitorului, prin care dispoziţia care a constituit temeiul juridic pentru acţiunea reclamantei a fost modificată. Prin urmare, Curtea a considerat că principiile consacrate în jurisprudenţa sa, în situaţiile referitoare la intervenţia legiuitorului în administrarea justiţiei, menită să influenţeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal şi Gonzalez şi alţii c. Franţei [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert şi alţii c. Franţei, 9 ianuarie 2007, par. 84, şi Ducret c. Franţei, 12 iunie 2007, par. 35-41), nu sunt aplicabile în speţă, contrar opiniei reclamanţilor.

Situaţia descrisă este asemănătoare unei presupuse încălcări a dreptului lor de acces la o instanţă pentru a solicita despăgubiri, în temeiul unei dispoziţii în vigoare la momentul în care s-a formulat cererea de chemare în judecată. Alte cerinţe ale dreptului la un proces echitabil în materie civilă, cum ar fi securitatea raporturilor juridice şi protecţia încrederii legitime a justiţiabililor (Brumărescu c. României [MC], par. 61; Unédic c. Franţei, 18 decembrie 2008, par. 71), ar putea fi aplicabile, dar Curtea le va analiza atunci când va examina procedura în ansamblul său.

Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanţilor, a avut loc ca urmare a unui control de constituţionalitate obişnuit într-un stat democratic şi nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov şi alţii c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziţiei în cauză de către Curtea Constituţională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiţiei, aşa cum rezultă din motivarea Curţii Constituţionale, care a criticat modul vag de redactare a dispoziţiilor legale în cauză şi a subliniat necesitatea de a evita coexistenţa mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.

Curtea nu a putut reţine vreun indiciu de arbitrariu în aplicarea de către instanţele judecătoreşti naţionale, într-un dosar aflat pe rolul lor şi nesoluţionat definitiv, a legislaţiei relevante, în forma în care se afla la data pronunţării hotărârii.

Curtea a reiterat şi faptul că interpretarea legislaţiei interne revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor de judecată, şi nu aparţine Curţii atribuţia de cunoaşte erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanţe sau să se substituie, prin aprecierea sa, hotărârii acestora (printre altele, Garcίa Ruiz c. Spaniei [MC], par. 28, şi Coëme şi alţii c. Belgiei, par. 115). Dacă reclamanţii percep ca o nedreptate faptul că instanţele de judecată au dat curs deciziilor menţionate ale Curţii Constituţionale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluţia juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că şi cerinţele securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime a justiţiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudenţă constantă (Unédic c. Franţei, par. 71).

Aplicarea în speţă a soluţiei reţinute în decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanţi (Unédic c. Franţei, par. 75 in fine). Mai mult, noua situaţie juridică ce rezultă din decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanţi şi în întregime previzibilă, atunci când instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la cererea lor în despăgubiri.

În ceea ce priveşte lipsa de reacţie a Parlamentului naţional, în sensul revizuirii dispoziţiei în cauză, invocată de către reclamanţi, Curtea a considerat că nici art. 6 par. 1, nici vreo altă dispoziţie a Convenţiei, nu pot fi interpretate ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a sprijini parlamentele naţionale să revizuiască o lege sau o prevedere legală declarată neconstituţională printr-un mecanism de control firesc într-un stat democratic.

Aşadar, Curtea a considerat că reclamanţii nu au suferit vreo ingerinţă în ce priveşte drepturile garantate de art. 6, acest capăt de cerere fiind în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) şi par. 4 din Convenţie.

Asupra art. 6 par. 1 din Convenţie combinat cu art. 14 din Convenţie

Reclamanţii au invocat un tratament discriminatoriu în raport de alte persoane aflate în aceeaşi situaţie, care au câştigat prin decizii definitive şi irevocabile pronunţate înaintea deciziilor din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale. Aceştia au considerat că diferenţa de tratament nu a avut o justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece s-a întemeiat exclusiv pe momentul la care instanţa a fost sesizată cu cererea de despăgubiri, respectiv înainte sau după pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale.

Curtea a reţinut că nicio obligaţie nu revine statului, în temeiul art. 6 şi 14 combinate sau al oricărei alte dispoziţii a Convenţiei, de a contesta actele sau situaţiile juridice anterioare pronunţării deciziei Curţii Constituţionale (mutatis mutandis, Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, par. 58).

Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenţei instanţelor naţionale pentru a aplica decizia Curţii Constituţionale ce constata neconstituţionalitatea dispoziţiei ce fusese temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor nu este contrară unui bune administrări a justiţiei (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38).

Rezultă că şi acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) şi par. 4 din Convenţie.

Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie

Curtea a constatat că motivul invocat de reclamanţi, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, se confundă, într-o foarte mare măsură, cu plângerea formulată în temeiul art. 6 din Convenţie. Atunci când interesul patrimonial de care se prevalează un reclamant este, precum în speţă, o creanţă, aceasta nu poate fi considerată drept un "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern şi dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui bun (printre altele, Roche c. Marii Britanii [MC], par. 129; Slavov c. Bulgariei, supra; Kopecký c. Slovaciei [MC], par. 35; Gratzinger şi Gratzingerova c. Republicii Cehe [MC], decizia din 10 iulie 2002, par. 69). Potrivit reclamanţilor, aceste condiţii sunt îndeplinite în speţă, în special având în vedere practica instanţelor naţionale, care au admis un număr semnificativ de cereri, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării lor.

Curtea nu poate reţine un astfel de raţionament. Reclamanţii nu pot pretinde că deţin o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată de o autoritate competentă, ce ar recunoaşte că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a obţine despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera că au o "speranţă legitimă", ce ar atrage protecţia art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009, şi, a contrario, Drăculeţ c. României, 6 decembrie 2007, par. 40). Rezultă clar, din situaţia de fapt din fiecare dintre aceste dosare, că acţiunile reclamanţilor au fost respinse atât în ​​prima instanţă, cât şi în recurs. Aşadar, aceştia nu deţin o creanţă suficient de certă pentru a fi exigibilă şi pentru a le oferi dreptul de a o invoca împotriva Statului.

Mai mult decât atât, aşa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par. 1 din Convenţie, aplicarea de către instanţele judecătoreşti naţionale, într-un dosar aflat pe rolul lor şi nesoluţionat în mod definitiv, a legislaţiei relevante în forma în care se găsea la data pronunţării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiţii, reclamanţii nu ar putea avea o speranţă legitimă că acţiunile lor vor fi soluţionate în raport de forma legii de la un moment anterior judecăţii (mutatis mutandis, Unédic c. Franţei, par. 75; Slavov şi alţii, supra, par. 87 şi decizia Ivanova, supra).

Ca atare, şi acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) şi par. 4 din Convenţie.

Notă:

Prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010[2], Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reţinând, în esenţă, că norma criticată creează situaţii de incoerenţă şi instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele şi că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, "conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanţele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă". În baza art. 147 alin. 1 din Constituţie, "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, "deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

În soluţionarea cauzelor având ca obiect acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, practica judiciară a fost neunitară. Unele instanţe au apreciat că declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, este producătoare de efecte juridice asupra proceselor în curs, indiferent de faza procesuală a acestora, şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional. Alte instanţe au apreciat că deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile cererilor formulate înainte de data publicării acestora, indiferent de stadiul soluţionării cauzelor. Alte instanţe au recunoscut efecte deciziilor Curţii Constituţionale în situaţia acţiunilor aflate în curs de desfăşurare, cu excepţia ipotezei în care era deja pronunţată o hotărâre definitivă la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011[3], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Soluţia Curţii Europene a Drepturilor Omului confirmă chiar interpretarea instanţei supreme.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a reţinut că trebuie distinsă natura juridică a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale şi, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.

Sub primul aspect - natura juridică a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale - deşi nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care intervine nu este legiuitorul însuşi, emitentul actului, ci organul jurisdicţional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituţionalitate, consecinţele declarării caracterului neconstituţional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existenţă juridică şi deci să mai constituie temei al pretenţiilor în justiţie. Din motive de securitate şi de stabilitate a circuitului juridic, Constituţia României prevede că efectele declarării neconstituţionale a actului (legi, ordonanţe, regulamente) se produc doar ex nunc. Este vorba aşadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art. 147 alin. 1 din Constituţia României] actului declarat neconstituţional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanţei de jurisdicţie constituţională, hotărâre cu caracter general obligatoriu şi care se bucură de putere de lucru judecat.

Fiind în prezenţa lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalităţii în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei. Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. 4 din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric. Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.

Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu este vorba, în această situaţie, despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor). Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supravieţuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere. Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situaţiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât şi obligaţiile corelative ale părţilor, configurate prin acordul lor de voinţă, îşi păstrează întinderea, durata, modalităţile de exercitare şi de executare stabilite la data perfectării actului juridic).

Aşadar, în cazul situaţiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situaţii juridice legale, în desfăşurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă. Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.

În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată s-a pronunţat de altfel instanţa supremă, prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011[4], prin care s-a statuat că "deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, "instanţele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale". Or, o consecvenţă de interpretare impune mutatis mutandis acelaşi raţionament şi aceeaşi soluţie pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a mai reţinut că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice. Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenţia legislativului într-o procedură jurisdicţională aflată în curs de derulare, la care însuşi statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicţional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părţilor în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".

Aşadar, două ar fi raţiunile care ar justifica ingerinţa: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicţionale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influenţării în favoarea lor a soluţiei procesului; şi 2) existenţa unui motiv de interes general imperios. Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudenţa instanţei europene, trebuie făcută distincţie după cum pronunţarea deciziei a avut loc înainte de soluţionarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce priveşte legitimitatea demersului organului jurisdicţional constituţional, ea decurge din atribuţiile pe care le are conform legii şi Constituţiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curţii Constituţionale (înlăturarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, a unei duble reglementări în aceeaşi materie). Aşadar, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.

Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a constatat şi că intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional. Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este "o creanţă sub condiţie" atunci când "problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Caracas c. României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Ionescu şi Mihăilă c. României, hotărârea din 14 decembrie 2006, par. 29), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece "problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Nu este vorba aşadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Fernandez-Molina Gonzales ş.a. c. Spaniei, 18 octombrie 2002). Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce priveşte noţiunea de "speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Maria Atanasiu ş.a. c. României, par. 137). O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de "speranţă legitimă," iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a constatat că se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului. Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la naşterea unei valori patrimoniale în favoarea părţii (mulţi dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită). Deşi dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exerciţiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată şi care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunţării hotărârii definitive.

 


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2011.

[2] Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

[3] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 789 din 7 septembrie 2011

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011