Hotărâri CEDO

Decizia de inadmisibilitate din 11 septembrie 2012, din cauza Ioan Radu şi alţi 30 de reclamanţi împotriva României (cererea nr. 35526/09), are ca obiect plângerile foştilor salariaţi ai S.C. Petrom S.A., societate cu capital mixt, privat şi public, concediaţi în perioada 2005-2007, alături de mai multe mii de angajaţi din întreaga ţară, pe fondul unui amplu proces de restructurare.

Prezentarea deciziei

La 21 aprilie 2005, societatea şi reprezentanţii salariaţilor au convenit şi adoptat, ca o anexă la Contractul colectiv de muncă, un "Plan social", care prevedea, între altele, un sistem compensatoriu în cazul concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, era mai favorabil decât cel prevăzut în Contractul colectiv de muncă.

În urma concedierii, toţi reclamanţii au primit despăgubiri, potrivit Planului social. Cu toate acestea, au formulat acţiuni în instanţă împotriva Petrom, pentru ca aceasta să fie obligată, în plus faţă de plăţile compensatorii primite, şi la indemnizaţiile compensatorii prevăzute de Contractul colectiv de muncă.

Prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate între 2008 şi 2010 de mai multe curţi de apel, acţiunile reclamanţilor au fost respinse, motivat de faptul că Planul social a oferit un regim compensatoriu mai favorabil, care l-a înlocuit, deci nu îl putea cumula, pe cel prevăzut de Contractul colectiv de muncă.

Majoritatea instanţelor au respins aceste cereri. Totuşi, două decizii irevocabile, pronunţate la 16 martie 2009 de Curtea de Apel Craiova şi, respectiv, la 25 noiembrie 2009, de Curtea de Apel Oradea, au ajuns la o concluzie diferită şi cererile s-au admis.

Reclamanţii au pretins că soluţiile date acţiunilor lor au fost rezultatul unei interpretări greşite dată dispoziţiilor relevante de către instanţele judecătoreşti naţionale, iar în acele cauze similare s-a ajuns la un rezultat diferit bazat pe o interpretare diferită a aceloraşi dispoziţii legale. Ca atare, au considerat că au fost discriminaţi în raport cu alţi angajaţi ai societăţii, ale căror cereri similare au fost admise de alte instanţe din ţară.

Petenţii au invocat dispoziţiile art. 6 par. 1 şi art. 14 din Convenţie, respectiv art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţie, şi au susţinut că au fost lipsiţi de nedrept de plăţile compensatorii prevăzute de Contractul colectiv de muncă, cu încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Guvernul a susţinut că aceste cereri sunt inadmisibile sau vădit nefondate, întrucât reclamanţii nu au suferit un prejudiciu semnificativ. De asemenea, unele cereri ar trebui să fie respinse, din pricina neepuizării căilor de recurs interne. Hotărârile instanţelor interne prin care s-a ajuns la o concluzie diferită în cazuri similare cu acele ale reclamanţilor au fost izolate şi nu s-ar putea considera că au creat un conflict de interpretare a legii. Mai mult decât atât, au existat numeroase hotărâri judecătoreşti care au respins cererile privind plata de despăgubiri pentru concedierile efectuate de Petrom în perioada 2005-2007. Majoritatea instanţelor au avut o abordare constantă şi coerentă, respectiv au reţinut faptul că plăţile compensatorii prevăzute de Planul Social şi de Contractul colectiv de muncă nu se puteau efectua cumulat. Hotărârile izolate, care au ajuns la o concluzie diferită de cea a majorităţii largi a instanţelor judecătoreşti, au fost pronunţate de alte instanţe decât cele care au soluţionat cauzele reclamanţilor. În toată ţara, au existat doar două decizii prin curţile de apel au ajuns la o concluzie irevocabilă diferită şi chiar şi aceste decizii au fost izolate în cadrul aceleiaşi curţi de apel.

Curtea a reiterat de la bun început faptul că rolul său nu este acela de a se pronunţa asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă naţională, putând efectua acest lucru doar în măsura în care s-ar fi încălcat drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie (García Ruiz c. Spaniei [MC], par. 28). Acest rol, respectiv interpretarea legislaţiei interne, revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor, Curtea urmând a verifica dacă efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenţia, cu excepţia situaţiilor de evident arbitrariu, atunci când Curtea poate chiar pune la îndoială interpretarea dreptului intern de către instanţele naţionale (Nejdet Şahin şi Perihan Şahin c. Turciei [MC], par. 49-50, 20 octombrie 2011).

Posibilitatea unui conflict între hotărârile judecătoreşti reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială. Astfel de diferenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe. Însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei. Pentru a verifica dacă pronunţarea unor soluţii diferite în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa europeană analizează în primul rând dacă a existat la nivel intern o divergenţă „profundă şi persistentă”, dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici şi, în ultimul rând, dacă acest mecanism a funcţionat eficient în speţă (Albu şi alţii c. României, 10 mai 2012, par. 34).

În cauza de faţă, Curtea a reţinut că reclamanţii, angajaţi ai Petrom, au fost concediaţi în perioada 2005-2007, în împrejurări similare. Pretinzând că au fost dreptul atât la despăgubirile prevăzute de Planul social şi la cele din Contractul colectiv de muncă, au depus cereri la instanţele naţionale, care au fost respinse în perioada 2008-2010. Din informaţiile prezentate de părţi, reiese că majoritatea instanţelor din ţară au pronunţat hotărâri similare, angajaţii concediaţi neputând beneficia concomitent de plăţile prevăzute de Planul social şi Contractul colectiv de muncă. Doar două decizii ale instanţelor interne, irevocabile, au ajuns la o concluzie diferită.

În lumina celor de mai sus, Curtea a constatat că nu au existat diferenţe profunde şi nici de lungă durată în jurisprudenţa instanţelor naţionale, cu privire la problema în discuţie. Mai mult, toţi reclamanţii din cauzele de faţă au beneficiat de proceduri contradictorii, în care au fost în măsură să facă dovada cererilor formulate, argumentele lor fiind examinate în mod corespunzător de instanţele de judecată. În acelaşi timp, concluziile instanţelor de judecată şi interpretarea dată legii naţionale în cauză nu poate fi considerată drept vădit arbitrară sau nerezonabilă.

În ce priveşte faptul că reclamanţii s-au plâns că instanţele judecătoreşti naţionale i-au privat de despăgubirea prevăzută de Contractul colectiv de muncă, Curtea a reamintit că privarea de proprietate menţionată în a doua teză a dispoziţiei art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, invocată de reclamanţi, se referă, în primul rând, la exproprierea în scop de utilitate publică, iar o hotărâre judecătorească privind o creanţă asupra căreia una din cele două părţi este proprietar, în baza normelor de drept privat, nu poate fi văzută ca reprezentând o ingerinţă nejustificată a statului asupra dreptului de proprietate al părţilor, fiind atribuţia instanţelor de a soluţiona astfel de litigii (Garzičić c. Muntenegrului, 21 septembrie 2010, par. 37; H. c. Regatului Unit, decizia Comisiei din 4 iulie 1983, Bramelind şi Malmström c. Suediei, decizia Comisiei din 12 octombrie 1982). Aceeaşi constatare este incidentă în speţă, instanţele pronunţându-se asupra drepturilor părţilor în raporturile de drept privat.

În cele din urmă, Curtea a mai constatat că nu există vreo probă în cauză asupra discriminării suferite de reclamanţi.

Ca atare, plângerile reclamanţilor sunt în mod vădit nefondate, motiv pentru care au fost respinse, ca inadmisibile, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.

Notă:

            Prezenta decizie de inadmisibilitate se pronunţă în contextul în care, în România, problema practicii judecătoreşti neunitare este una de sistem, fiind reţinută constant de Rapoartele intermediare al Comisiei Europene privind progresele realizate în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare.

Ca principiu, Curtea admite că la nivelul instanţelor interne pot apărea opinii diferite în privinţa aceleiaşi probleme de drept, aceste divergenţe fiind tolerate atunci când dreptul intern prevede mecanisme de unificare a lor, într-un timp rezonabil, dar analizează dacă a existat la nivel intern o divergenţă „profundă şi persistentă”, dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici şi dacă acest mecanism a funcţionat eficient în speţă.

O serie de hotărâri recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului au tratat astfel de situaţii.

 Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la 6 septembrie 2011 în cauza Zelca şi alţii împotriva României^[1], Curtea a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie, sub aspectul respectării principiului securităţii raporturilor juridice prin prisma jurisprudenţei pretins divergente. Curtea a reţinut că reclamanţii au beneficiat de garanţiile unui proces echitabil, fiind parte la un proces ţinut pe baze de oralitate, publicitate şi contradictorialitate, părţile fiind în măsură să îşi expună argumentele apreciate ca fiind pertinente şi concludente de pe poziţii de egalitate cu partea adversă. Mecanismul intern prevăzut de articolul 329 din Codul de procedură civilă drept cale de unificare a practicii judiciare, şi-a dovedit eficienţa, având în vedere că, într-o perioadă relativ scurtă de timp, a pus capăt soluţiilor divergente pronunţate la nivelul ţării în materia drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici.

Hotărârea din 10 mai 2012 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Albu şi alţii împotriva României^[2] a constatat, la rândul său, neîncălcarea de către Statul român a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul respectării principiului securităţii raporturilor juridice. În aceasta cauză, Curtea a reţinut că la nivelul anilor 2008-2009 a existat o abordare divergentă din partea instanţelor naţionale sub aspectul îndrituirii funcţionarilor publici de a primi două tipuri de sporuri. Potrivit datelor furnizate de Guvern, chiar înainte de pronunţarea recursului în interesul legii, Curţile de Apel Alba Iulia, Galaţi, Bacău, Bucureşti, Constanţa, Cluj şi Ploieşti respingeau în mod constant şi unitar pretenţiile funcţionarilor publici de acordare a sporurilor, în timp ce Curtea de Apel Timişoara, c care s-a pronunţat şi în cererea formulată de reclamanţi, prin două hotărâri din 2008, de acelaşi complet de judecată care a soluţionat şi cererea reclamanţilor, a admis pretenţii similare.

O situaţie asemănătoare a constatat şi decizia de inadmisibilitate din 11 septembrie 2012, din cauza Ioan Radu şi alţii 30 de reclamanţi împotriva României (cererea nr. 35526/09).

S-ar putea să fie, totuşi, un aspect izolat în practica instanţelor de dreptul muncii legată de nenumăratele tipuri de acţiuni în care societatea Petrom a avut sau are calitatea de pârâtă. În privinţa cererilor vizând plata cumulată a despăgubirilor compensatorii prevăzute de Planul social şi de Contractul colectiv de muncă, practica a fost una unitară, în măsură covârşitoare.

Însă celelalte categorii de litigii (între altele, neplata de Petrom, în calitate de angajator, în baza contractelor colective de muncă, a primelor de Crăciun şi Paşte, a unui ajutor material reprezentând contravaloarea cantităţii de 2.500-4.000 metri cubi de gaze naturale şi a unei cote-părţi de 5-10% din profitul realizat de societate), care au generat inclusiv respingerea unui recurs în interesul legii^[3], pot avea o soartă diferită, fiind dificil de explicat divergenţa jurisprudenţială „profundă şi persistentă”, în condiţiile în care dreptul intern nu prevede, pentru astfel de situaţii, un mecanism eficient pentru unificarea acestor practici.