Lipsa unui conflict jurisprudenţial în sine. Soluții divergente determinate de modul în care instanțele au apreciat circumstanțele fiecărei cauze – decizia de inadmisibilitate în cauza Stana Neghea şi alţii c. României
JurisClasor CEDO - Septembrie 2012, 28
Autor: Dragoş Călin
Categorie: Decizii de inadmisibilitate
Decizia de inadmisibilitate din 11 septembrie 2012, din cauza Stana Neghea şi alţi 6 reclamanţi împotriva României (cererea nr. 28699/09), are ca obiect plângerile mai multor foşti ingineri proiectanți, care au primit, de-a lungul carierei profesionale o parte semnificativă a retribuțiilor lunare în acord global, conform art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, sumele nefiind incluse în calculul pensiilor, efectuat în baza Legii nr. 19/2000.
Prezentarea deciziei
Pe baza documentelor eliberate de foștii angajatori, care atestau structura și componența veniturilor realizate, reclamanții au solicitat autorităților competente să le recalculeze pensiile, cu scopul de a se lua în considerare şi o parte dintre venituri obținute în "acord global". Reclamanții au susținut că veniturile în "acord global" ar trebui să fie luate în considerare, întrucât au avut un caracter permanent, în sensul O.U.G. nr. 4/2005, angajatorii au plătit contribuțiile obligatorii la asigurările sociale, în temeiul Decretului nr. 389/1972, în vigoare la momentul în care reclamanții aveau calitatea de salariați; în plus, excluderea unor astfel de venituri din calculul pensiilor încalcă principiul contributivității prevăzut de art. 2 din Legea nr. 19/2000. Această a doua abordare a fost urmată de alte instanțe, care au admis cererile identice ale foștilor colegi ai reclamanţilor.
La 18 august 2009, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs în interesul legii, apreciind că nu există un punct de vedere unitar cu privire stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, prin luarea în considerare a formelor de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art.12 alin.1 lit. a) din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii. Astfel, s-a arătat că unele instanţe de judecată au considerat că la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, casele judeţene de pensii au obligaţia să valorifice şi veniturile suplimentare obţinute în acord global.
La 16 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul în interesul legii, reținând următoarele:
”Ansamblul dispoziţiilor cuprinse în art. 164 alin. 1, 2, 3 din Legea nr. 19/2000 şi în O.U.G. nr. 4/2005 stabileşte care sunt veniturile ce constituie baza de calcul a drepturilor de pensie. Astfel, în privinţa perioadelor anterioare datei de 1 aprilie 2001 (când a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000) sunt incidente dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art.164 din acest act normativ, care permit valorificarea în procesul de stabilire a punctajelor anuale doar a veniturilor obţinute ce au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare. Pe de altă parte, în privinţa recalculării drepturilor la pensie, O.U.G nr. 4/2005 prevede la pct. VI al anexei că formele de retribuire în acord nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001. Prin urmare, este evident că textele de lege enunţate, fiind clare şi lipsite de echivoc, nu suntem în prezenţa unei ambiguităţi de reglementare, astfel încât nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, iar dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile.” Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost publicată în Monitorul Oficial.
La 6 iulie 2011, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat un nou recurs în interesul legii, menţionând că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, cu privire la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, prin luarea în considerare a formelor de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, a fost relevată o practică neunitară.
De această dată, recursul a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, la 17 octombrie 2011. Înalta Curte a considerat, prin Decizia publicată în Monitorul Oficial la 22 noiembrie 2011, că ”neluarea în considerare a unor sume care au constituit baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii, având drept finalitate nerealizarea scopului avut în vedere de legiuitor (drepturi de pensie calculate conform contribuţiei de asigurări sociale) şi crearea unei discriminări între persoanele care au realizat stagii de cotizare anterior şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, O.U.G. nr. 4/2005 fiind emisă în considerarea atingerii scopului fundamental al înlăturării inechităţilor dintre persoanele pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977, în raport cu cele pensionate sub imperiul legii noi, Legea nr. 19/2000, în ceea ce priveşte cuantumul acestor drepturi. Astfel, în condiţiile în care se constată de către instanţele învestite cu cereri de recalculare a pensiilor că pentru sumele salariale, reprezentând venituri suplimentare pentru munca în acord, angajatorul a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, că aceste drepturi salariale suplimentare au fost incluse în salariul de bază brut, că bugetul asigurărilor sociale a fost alimentat cu contribuţia de asigurări sociale plătită de către angajator, aferentă veniturilor salariale suplimentare obţinute de către salariaţi, este firesc ca o parte din această contribuţie să revină foştilor salariaţi, în prezent pensionaţi, şi să fie avută în vedere la recalcularea drepturilor de pensie, conform Legii nr. 19/2000 şi O.U.G. nr. 4/2005.”
Reclamanţii au pretins că soluţiile pronunţate în acţiunile lor au fost rezultatul unei interpretări greşite dată dispoziţiilor relevante de către instanţele judecătoreşti naţionale, iar în alte cauze similare s-a ajuns la un rezultat diferit bazat pe o interpretare diferită a aceloraşi dispoziţii legale. Ca atare, au considerat că au fost discriminaţi în raport cu alţi pensionari, ale căror cereri similare au fost admise de alte instanţe din ţară, prin hotărâri pronunțate în perioada 2007-2011, fapt care confirmă existența unei profunde şi persistente divergențe în jurisprudența curților de apel din întreaga țară. Petenţii au invocat dispoziţiile art. 6 par. 1 şi art. 14 din Convenţie, respectiv art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţie, şi au susţinut că au fost lipsiţi de nedrept de o parte din pensiile lor, cu încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Curtea a reiterat de la bun început faptul că rolul său nu este acela de a se pronunţa asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă naţională, putând efectua acest lucru doar în măsura în care s-ar fi încălcat drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie (García Ruiz c. Spaniei [MC], par. 28). Acest rol, respectiv interpretarea legislaţiei interne, revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor, Curtea urmând a verifica dacă efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenţia, cu excepţia situaţiilor de evident arbitrariu, atunci când Curtea poate chiar pune la îndoială interpretarea dreptului intern de către instanţele naţionale (Nejdet Şahin şi Perihan Şahin c. Turciei [MC], 20 octombrie 2011, par. 49-50).
Posibilitatea unui conflict între hotărârile judecătoreşti reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială. Astfel de diferenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe. Însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei. Pentru a verifica dacă pronunţarea unor soluţii diferite în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa europeană analizează în primul rând dacă a existat la nivel intern o divergenţă „profundă şi persistentă”, dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici şi, în ultimul rând, dacă acest mecanism a funcţionat eficient în speţă (Albu şi alţii c. României, 10 mai 2012, par. 34)[1].
În prezenta cauză, Curtea a reținut, în primul rând, faptul că reclamanții sunt pensionari care, urmare a modificării legislației relevante, au solicitat ca o parte din veniturile lor permanente, câștigate de-a lungul carierei profesionale, să fie luate în considerare în calculul pensiilor, alături de salariul de bază. Aceștia au susținut că, la nivel național, în timp ce unele dintre curțile de apel sau complete ale curților de apel au constatat că astfel de venituri nu ar trebui să fie incluse în procesul de recalculare, alte curți de apel sau alte alte complete din cadrul aceleiași curți de apel au stabilit că veniturile din acord global ar trebui să fie luate în considerare și, astfel, pensiile unor foști colegi au crescut. Această situație a început în 2007 și a continuat până la soluționarea recursului în interesul legii, respectiv publicarea soluției în Monitorul Oficial, la 17 octombrie 2011.
Curtea a observat că, la nivel național, casele de pensii în mod constant au constatat că astfel de venituri nu ar trebui să fie luate în considerare în recalcularea pensiilor. Mai mult, chestiunea în litigiu nu a fost determinată de existența unor prevederi legale ambigue, ci mai degrabă prin aplicarea legislației relevante pentru circumstanţele individuale ale fiecărei cauze. În consecință, problema de drept ridicată de prezenta cauză nu se referă la un conflict jurisprudență în sine, ci mai degrabă la o situație în care instanțele judecătorești naționale au pus în aplicare o dispoziție clară a legii, în cauze în care circumstanțele de fapt erau diferite (mutatis mutandis, Erol Uçar c. Turciei, decizia din 29 septembrie 2009).
În acest context, Curtea a notat existența celor două recursuri în interesul legii, exercitate pentru a unifica interpretarea unor dispoziții legale; în timp ce primul recurs în interesul legii a fost respins, deoarece dispozițiile legale au fost considerate de către cea mai înaltă instanță ca fiind lipsite de ambiguitate, ca urmare a persistenței unor soluții divergente pronunțate de instanțele judecătorești din întreaga țară, în cazuri similare, doi ani mai târziu, al doilea recurs în interesul legii a fost admis. Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că interpretările diferite ale instanțelor nu derivau din existența unor dispoziții legale neclare, ci din modul în care instanțele aplicau legea la circumstanțele individuale ale cererilor aflate pe rolul lor.
Curtea a reținut că, într-un astfel de domeniu important și complex precum asigurările sociale, schimbările frecvente legislative pot duce la o abordare oarecum incoerentă. Cu toate acestea, în speță, reclamanții nu au invocat o incertitudine juridică generală, ce rezultă dintr-o legislație incoerentă (Maria Atanasiu și alții c. României, 12 octombrie. 2010, par. 221). Reclamanții s-au limitat să se plângă de modul în care cauzele lor au fost instrumentate de instanțele naționale, în aplicarea dispozițiilor legale relevante. Deși este adevărat că situația invocată a persistat patru ani, nu poate fi trecut cu vederea faptul că în acest interval de timp, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat două hotărâri în materie, identificând, de fiecare dată, faptul că motivul care a determinant problema nu a fost legea în sine, ci mai degrabă modul în care fiecare instanță a apreciat circumstanțele fiecărei cauze și, prin urmare, au aplicat legea în vigoare la momentul respectiv. Prin urmare, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reacționat în mod corespunzător, oferind orientări fără echivoc instanțelor naționale în soluționarea cererilor individuale aflate pe rolul lor (Albu și alții c. României, par. 38).
Mai mult, toţi reclamanţii din cauzele de faţă au beneficiat de proceduri contradictorii, în care au fost în măsură să facă dovada cererilor formulate, argumentele lor fiind examinate în mod corespunzător de instanţele de judecată. În acelaşi timp, concluziile instanţelor de judecată şi interpretarea dată legii naţionale în cauză nu poate fi considerată drept vădit arbitrară sau nerezonabilă.
Ca atare, plângerile reclamanţilor sunt în mod vădit nefondate, motiv pentru care au fost respinse, ca inadmisibile, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.
Notă:
Decizia este una extrem de interesantă, Curtea apreciind că problema de drept ridicată nu se referă la un conflict de jurisprudență în sine, ci mai degrabă la o situație în care instanțele judecătorești naționale au pus în aplicare în mod diferit o dispoziție clară a legii, în cauze în care circumstanțele de fapt erau diferite, aspect strâns legat de faptul că reclamanții nu au invocat o incertitudine juridică generală, ce ar fi rezultat dintr-o legislație incoerentă.
Soluţia reprezintă un balon nesperat de oxigen pentru instanţele interne, confruntate cu serioase probleme de aplicare a legii şi hotărâri contradictorii în diverse materii, chiar şi în situaţii în care, precum în speţă, Înalta Curte de Casație și Justiție[2] constata că „textele de lege enunţate, fiind clare şi lipsite de echivoc, nu suntem în prezenţa unei ambiguităţi de reglementare, astfel încât nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, iar dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile”, pentru ca, ulterior, să realizeze o analiză complexă a dispoziţiilor amintite, pronunţând o soluţie care nu prea este în concordanţă cu textul lipsit de ambiguităţi de reglementare[3], interpretat chiar în mod contrar, chestiune care a scăpat analizei extrem de minuţioase, în alte vremuri, a instanţei de la Strasbourg.[4]
În concluzie, e de remarcat că evoluţiile recente ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului îi fac tot mai trişti pe justiţiabili şi resuscitează constant optimismul autorităţilor publice.
[1] A se vedea Alexandra Neagu, Recursul în interesul legii reglementat de dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă reprezintă o cale eficientă de unificare a practicii judiciare naţionale – cauza Albu şi alţii împotriva României, Revista JurisClasor CEDO - Mai 2012, http://hotararicedo.ro [accesat ultima dată la 28.09.2012].
[2] Decizia nr. 30 din 16 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secţiile Unite.
[3] Formele de retribuire în acord global au fost exceptate de legiuitor, în mod expres, de la calculul pentru stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, iar drepturile băneşti obţinute în acord global erau venituri suplimentare, ca parte variabilă a retribuţiei, şi nu au fost înscrise în carnetele de muncă.
[4] Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011.