Neexecutarea sau executarea cu întârziere a unor hotărâri judecătoreşti, justificată de circumstanţele particulare ale litigiilor privind F.N.I. - decizia de inadmisibilitate în cauza Albert şi alţi 361 reclamanţi c. României
JurisClasor CEDO - Ianuarie 2013, 23
Autor: Cristina Bunea
Categorie: Decizii de inadmisibilitate
Executarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti poate fi considerată ca rezonabilă în funcţie de complexitatea procedurii, atitudinea părţilor şi a autorităţilor naţionale implicate, precum şi obiectul hotărârii judecătoreşti de executat, şi nu încalcă prevederile articolului 6 paragraful 1 (dreptul de acces la instanţă) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (dreptul la protecţia proprietăţii).
În esenţă, prin decizia de inadmisibilitate din data de 8 ianuarie 2013 (cererea nr. 48006/11), Curtea a constatat, ca vădit nefondată, plângerea reclamanţilor întemeiată pe prevederile articolului 6 paragraful 1 din Convenţie şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1, respingând-o ca inadmisibilă potrivit articolului 35 paragrafele 3 lit. a) şi 4 din Convenţie. Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a apreciat că întârzierile în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea foştilor investitori F.N.I. sunt justificate faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, numărul important de creditori, situaţia neclară a creanţelor şi existenţa pe rolul instanţelor naţionale a litigiilor privind cauza.
Rezumând decizia, prin plângerile adresate Curţii, reclamanţii au invocat încălcarea Convenţiei de către autorităţile publice prin neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care aceştia au fost despăgubiţi cu sume de bani în calitatea lor de foşti investitori ai Fondului Naţional de Investiţii (F.N.I.). Aceştia s-au plâns de imposibilitatea de recuperare a creanţelor, în special ca urmare a intervenţiei legiuitorului în procedura de executare silită prin adoptarea O.U.G. nr. 4/2011, privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi pentru executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor şi autorităţilor publice stabilite prin titluri executorii, şi a Legii nr. 116/2011, privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
Curtea a solicitat Guvernului prezentarea unor date factuale cu privire la situaţia recuperării creanţelor stabilite prin intermediul hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea foştilor investitori ai F.N.I., cu referire în special la dreptul intern aplicabil şi plăţile efectuate.
Potrivit informaţiilor comunicate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Curtea a reţinut următoarele aspecte: numărul mare de creditori, valoarea mare a datoriilor, plata parţială a creanţelor în funcţie de disponibilităţile bugetare, introducerea de contestaţii la executare de către autorităţi în cadrul executărilor silite demarate de creditori. Totodată, Curtea a notat concluzia Guvernului în sensul imposibilităţii stabilirii cu certitudine a numărului creditorilor, ţinând cont de faptul că o parte dintre aceştia a obţinut recunoaşterea creanţei în cadrul mai multor proceduri, precum şi imposibilitatea stabilirii întinderii datoriei F.N.I. faţă de metoda de calcul adoptată prin hotărârile judecătoreşti. În plus, Curtea a luat act că la acest moment autorităţile analizează posibilitatea adoptării de măsuri legislative unitare pentru îndeplinirea obligaţiei de plată a creanţelor într-o manieră eficientă şi optimă.
În decizia pronunţată, Curtea a reiterat principiile consacrate în jurisprudenţa anterioară, în materia neexecutării ori a executării cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti interne definitive (a se vedea în acest sens, cauza Hornsby c. Greciei, nr. 18357/91, 19 martie 1997; cauza Tacea c. României, nr. 746/02, 29 septembrie 2005; cauza Orha c. României, nr. 1486/02, 12 octombrie 2006; cauza Prodan c. Moldovei, nr. 49806/99, 18 mai 2004; şi cauza Piştireanu c. României, nr. 34860/02, 30 septembrie 2008).
Curtea a reamintit că dreptul de acces la o instanţă nu impune statului obligaţia de a lua măsuri pentru executarea fiecărei hotărâri judecătoreşti civile în orice fel de condiţii (a se vedea în acest sens, cauza Sanglier c. Franţei, nr. 50342/99, 27 mai 2003). În continuare, Curtea a reiterat faptul că, dacă o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanţe particulare, este necesar ca acea întârziere să nu aducă atingere substanţei dreptului protejat prin articolul 6 paragraful 1 din Convenţie (a se vedea în acest sens, cauza Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, 7 mai 2002). În acelaşi timp, pentru a stabili dacă a fost respectată exigenţa executării hotărârii într-un termen rezonabil, Curtea a statuat a se lua în considerare complexitatea procedurii, atitudinea părţilor şi a autorităţilor naţionale implicate, precum şi obiectul hotărârii de executat (a se vedea în acest sens, cauza Dumitru şi alţii c. României, decizia din 4 septembrie 2012, nr. 57265/08).
În ceea ce priveşte articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să se bucure de o deplină libertate de acţiune în punerea în aplicare a politicilor sociale şi economice pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public ce reclamă o soluţie legislativă, cât şi asupra alegerii acestei soluţii. Curtea a reamintit că a stabilit deja în cauze anterioare că măsurile luate în scopul protejării echilibrului bugetar între cheltuielile şi veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică (a se vedea cauza Mihăieş şi Senteş c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232/11 şi 44605/11).
De asemenea, Curtea a insistat asupra faptului că atingerea adusă dreptului de proprietate trebuie să păstreze un just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativele de protejare a drepturilor fundamentale ale persoanei. Astfel, atunci când se ridică o chestiune de interes general, autorităţile publice sunt ţinute să acţioneze în termen util de o manieră corectă şi coerentă (a se vedea cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României, nr. 30767/05 şi 33800/06, 12 octombrie 2010).
Aplicând principiile enumerate mai sus la cauza de faţă, Curtea a observat faptul că este dificil a se stabili amploarea fenomenului generat de căderea F.N.I. şi de asumarea subsecventă a datoriei de către stat, atât numărul real al creditorilor, cât şi valoarea totală a datoriei F.N.I. nefiind posibil a se stabili. Curtea a notat, totuşi, angajamentul Guvernului de a clarifica situaţia.
În continuare, Curtea a reţinut că foştii investitori F.N.I. au avut la dispoziţie trei modalităţi de a obţine despăgubiri şi anume, Legea nr. 333/2001, privind unele masuri pentru diminuarea consecinţelor încetării răscumpărării de unităţi de fond de către Fondul Naţional de Investiţii, acţiunea comercială împotriva F.N.I. şi constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal. Aşadar, aceştia au fost liberi de a alege una sau mai multe căi de recuperare a creanţelor. Faptul că o persoană a beneficiat de ajutorul prevăzut de Legea nr. 333/2001, nu îl împiedica să urmeze una din celelalte căi legale, în faţa instanţei comerciale sau a instanţei penale pentru a-şi recupera creanţa.
Faptul că un creditor se regăseşte pe mai multe liste de rambursare a datoriei ridică o problemă reală de executare a hotărârilor judecătoreşti. În asemenea condiţii, Curtea a apreciat că este justificat şi de dorit ca autorităţile să depună eforturi în termenul cel mai scurt pentru a stabili cu precizie întinderea obligaţiei de plată. Observând în acest sens că debitoarele au la dispoziţie un recurs eficace pentru clarificarea situaţiei şi anume, contestaţia la executare, Curtea nu reproşează autorităţilor faptul de a fi urmat această cale în scopul stabilirii valorii datoriei lor.
Totuşi, Curtea a reamintit faptul că nu va accepta ca o autoritate publică să invoce lipsa resurselor financiare pentru a se opune executării obligaţiei de plată decurgând din hotărârile judecătoreşti. A constatat cu satisfacţie că instanţele naţionale nu au acceptat un asemenea motiv invocat de debitoare în cadrul contestaţiei la executare.
Mai departe, Curtea a notat că restricţiile privind plata creanţelor, adoptate prin măsuri legislative pertinente în temeiul O.U.G. nr. 4/2011 şi al Legii nr. 116/2011, sunt temporare. Totodată, a rezultat că instanţele interne nu au acordat automat amânări suplimentare sau eşalonări ale plăţii datoriilor. În plus, în ciuda dificultăţilor bugetare, plăţile nu au încetat complet.
Pe de altă parte, Curtea a observat că pe rolul instanţelor interne există litigii privind datoria F.N.I., acestea privind şi situaţia reclamanţilor din prezenta cauză. În aceste condiţii, întârzierile în executarea hotărârilor, care sunt rezonabile până în prezent, sunt inevitabile.
În concluzie, văzând circumstanţele concrete ale cauzei, numărul important de creditori, situaţia neclară a creanţelor şi existenţa pe rolul instanţelor naţionale a litigiilor privind cauza, Curtea a apreciat că întârzierile în executarea hotărârilor judecătoreşti sunt justificate şi nu încalcă dreptul reclamanţilor de acces la un tribunal şi nici dreptul de proprietate.
În acest context, Curtea a decis că articolul 6 par. 1 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost încălcate, plângerea fiind respinsă ca inadmisibilă.