Hotărâri CEDO

Suprapopularea carcerală şi posibilităţile limitate de efectuare a igienei încalcă prevederile articolului 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante).

Neasigurarea participării persoanei arestate la judecarea recursului privind măsura privativă de libertate nesocoteşte prevederile articolului 5 paragraful 4 din Convenţie (dreptul la recurs al persoanei lipsite de libertate).

Informarea publicului asupra anchetelor penale în curs nu încalcă prevederile articolului 6 paragraful 2 din Convenţie (dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie).

Simpla susţinere de a fi fost fotografiat şi filmat încătuşat cu acordul autorităţilor, nesusţinută de probe, nu duce la constatarea încălcării prevederilor articolului 8 din Convenţie (dreptul la respectarea vieţii private).

În esenţă, prin hotărârea din data de 29 ianuarie 2013, Curtea a constatat încălcarea de către statul român a articolului 3 şi a articolului 5 paragraful 4 din Convenţie. Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a apreciat că reclamantul a fost deţinut în condiţii incompatibile cu prevederile articolului 3 din Convenţie.

Sub aspectul articolului 5 paragraful 4 din Convenţie, Curtea a concluzionat că, faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, autorităţile nu au asigurat reclamantului o participare adecvată şi o apărare efectivă la termenul de judecată a recursului declarat de procuror împotriva încheierii de punere în libertate a reclamantului.

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a constatat că nu au fost încălcate prevederile articolului 6 paragraful 2 şi ale articolului 8 din Convenţie. În acest sens, Curtea a apreciat că, fiind vorba de o cauză importantă faţă de poziţia reclamantului de judecător la Judecătoria Piatra Neamţ, în contextul luptei anticorupţie, informarea publicului a respectat exigenţele prezumţiei de nevinovăţie. Din perspectiva articolului 8 din Convenţie, vizând ingerinţa în viaţa privată a reclamantului prin faptul de a fi fost fotografiat şi filmat cu acordul poliţiei, Curtea a reţinut că nu s-a făcut dovada susţinerilor reclamantului. În ceea ce priveşte situaţia în care reclamantul ar fi fost fotografiat şi filmat fără acordul său, Curtea a respins capătul de cerere pentru neepuizarea căilor interne de atac.

Rezumând hotărârea, reclamantul Constantin Cristian Catană s-a plâns de supunerea sa la tratamente degradante şi inumane prin deţinerea sa în condiţii improprii în arestul IPJ Bacău în perioada 19 octombrie 2004 – 7 ianuarie 2005. În continuare, reclamantul a invocat faptul că autorităţile nu au luat măsurile necesare pentru a-i asigura prezenţa în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2004, când s-a judecat recursul declarat de procuror împotriva încheierii de punere a sa în libertate. De asemenea, reclamantul s-a plâns de faptul că, prin comunicatul de presă din data de 19 octombrie 2004 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a fost nesocotit principiul prezumţiei de nevinovăţie. Totodată, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale private prin faptul că ar fi fost fotografiat şi filmat de jurnalişti la momentul arestării şi încătuşării sale.

Faţă de situaţia de fapt expusă, reclamantul s-a adresat Curţii invocând încălcarea de către autorităţile naţionale a drepturilor garantate prin articolele 3, 5 paragraful 4, 6 paragraful 2, şi 8 din Convenţie.

În hotărârea pronunţată, având în vedere prevederile articolului 3 din Convenţie, Curtea a reţinut că suprapopularea carcerală, timpul limitat petrecut în afara celulei şi posibilităţile limitate de efectuare a igienei reprezintă un tratament a cărui intensitate a depăşit nivelul inevitabil de suferinţă inerent unei detenţii, constatând încălcarea acestui articol.

În ceea ce priveşte articolul 5 paragraful 4 din Convenţie, Curtea a reiterat principiile consacrate în jurisprudenţa anterioară, reamintind că persoanele arestate sau deţinute au dreptul la examinarea legalităţii măsurii privării de libertate din perspectiva respectării exigenţelor de procedură şi de fond (a se vedea în acest sens, cauza Brogan c. Marii Britanii [MC], nr. 11209/84 şi urm., 29 noiembrie 1988, par. 65). În cursul judecării recursului declarat cu privire la o măsură privativă de libertate, egalitatea de arme între procuror şi deţinut trebuie să fie garantată (a se vedea în acest sens, cauza Nikolova c. Bulgariei [MC], nr. 31195/96, 25 martie 1999, par. 58; şi cauza Wloch c. Poloniei, nr. 27785/95, 19 octombrie 2000, par. 126).

Totodată, Curtea a reamintit că, dacă un stat reglementează calea de atac a recursului împotriva hotărârilor privind arestarea preventivă, trebuie acordate aceleaşi garanţii în recurs ca cele din primă instanţă. Prezenţa reclamantului şi a avocaţilor acestuia la şedinţa de judecată în primă instanţă nu scuteşte statul de obligaţia de a asigura prezenţa acestora şi în faţa instanţei de recurs, în virtutea principiului egalităţii de arme cu procurorul care solicită menţinerea măsurii arestării preventive (a se vedea în acest sens, cauza Samoilă şi Cionca c. României, nr. 33065/03, 4 martie 2008, par. 73 – 74; şi cauza Kampanis c. Greciei, nr. 17977/91, 13 iulie 1995, par. 47).

Făcând aplicarea principiilor enumerate mai sus, Curtea a observat că, printr-o încheiere din data de 12 noiembrie 2004, pronunţată la ora 12,00, în prezenţa reclamantului şi a avocatului său, Curtea de Apel Bacău a dispus punerea în libertate a reclamantului. Procurorul a declarat recurs împotriva încheierii. Având în vedere că măsura arestării preventive expira în data de 12 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit termen în aceeaşi seară. Curtea a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat necesară prezenţa reclamantului, întrucât a dispus citarea sa pentru ora 19,00. Totuşi, citaţia nu a fost efectiv remisă reclamantului decât la ora 20,00. Deşi şedinţa de judecată s-a ţinut la ora 21,00, reclamantul nu a fost informat sub acest aspect. În plus, reclamantul era arestat, iar autorităţile informaseră Înalta Curte de imposibilitatea transferului reclamantului pentru a fi prezent la şedinţa de judecată, din lipsă de timp. Date fiind circumstanţele concrete ale cauzei, Curtea a considerat că citarea reclamantului nu a fost făcută cu diligenţa necesară pentru a se asigura prezenţa efectivă a acestuia la şedinţa de judecată.

Referitor la posibilitatea avocatului ales al reclamantului de a asista la şedinţa de judecată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea a notat că acesta nu a fost citat şi nici reclamantul, arestat, nu l-ar fi putut informa asupra stabilirii şedinţei de judecată. În plus, date fiind distanţa între Bacău şi Bucureşti şi termenul scurt acordat, avocatul ales era în imposibilitate de a se prezenta în faţa instanţei de recurs, fiind excesiv a se reproşa acestuia de a nu fi prevăzut că procurorul va declara recurs şi de a nu se fi deplasat la sediul instanţei de recurs în acest scop. În ceea ce priveşte avocatul desemnat din oficiu, Curtea a observat că acesta nu îl cunoştea pe reclamant şi a beneficiat de puţin timp pentru a pregăti apărarea.

Curtea a concluzionat că autorităţile nu au asigurat reclamantului o participare adecvată şi o apărare efectivă la termenul de judecată în recurs.

Din perspectiva articolului 6 paragraful 2 din Convenţie, Curtea a reamintit că principiul prezumţiei de nevinovăţie nu constituie doar o garanţie a procesului penal, ci şi o exigenţă ca niciun reprezentant al statului să declare că o persoană este vinovată de comiterea unei infracţiuni înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (a se vedea în acest sens, cauza Allenet de Ribemont c. Franţei, nr. 15175/89, 10 februarie 1995, par. 35 – 36; şi cauza Daktaras c. Lituaniei, nr. 42095/98, 10 octombrie 2000, par. 41 - 42). Totuşi, având în vedere articolul 10 din Convenţie, autorităţile nu ar trebui să fie împiedicate să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, însă sub rezerva respectării prezumţiei de nevinovăţie (a se vedea în acest sens, cauza Allenet de Ribemont c. Franţei, citată anterior, par. 38). Totodată, subliniind importanţa alegerii termenilor folosiţi de autorităţi, Curtea a reamintit că ceea ce contează este sensul real al declaraţiilor, iar nu forma lor literală (a se vedea în acest sens, cauza Lavents c. Letoniei, nr. 58442/00, 28 noiembrie 2002, par. 126).

În cauza de faţă, Curtea a observat că, prin comunicatul de presă, publicul a fost informat asupra reţinerii şi arestării preventive a reclamantului pentru luare de mită, făcându-se referire la circumstanţele în care reclamantul fusese prins în flagrant delict. Faptele relatate în comunicat puteau fi înţelese în sensul afirmării de către parchet că existau suficiente probe pentru ca cercetarea reclamantului să fie justificată. Pe de altă parte, Curtea a luat în considerare faptul că era vorba de o cauză importantă faţă de poziţia reclamantului de judecător la Judecătoria Piatra Neamţ, în contextul luptei anticorupţie.

În consecinţă, Curtea a considerat că nu a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie de care beneficia reclamantul.

În ceea ce priveşte articolul 8 din Convenţie, sub aspectul ingerinţei în viaţa privată a reclamantului prin faptul de a fi fost fotografiat şi filmat cu acordul poliţiei, Curtea a observat că, deşi reclamantul a depus mai multe extrase din presă, acestea nu cuprindeau nicio fotografie a sa încătuşat. Mai mult decât atât, chiar dacă ar fi fost filmat şi fotografiat, nu a rezultat că presa ar fi fost chemată de autorităţi[1]. Pe cale de consecinţă, Curtea a respins ca nefondat acest capăt de cerere.

În situaţia în care jurnaliştii l-ar fi fotografiat şi filmat pe reclamant fără acordul său, Curtea a observat că acesta putea introduce o acţiune în despăgubiri invocând răspunderea civilă delictuală. Astfel, Curtea a admis excepţia de neepuizare a căilor interne de atac invocată de Guvern, întemeiată pe art. 998 – 999 din Codul Civil din 1864 combinat cu art. 54 Decretul-Lege nr. 31/1954 (în vigoare la acel moment) şi art. 8 şi 10 din Convenţie, precum şi art. 89 din Legea nr. 504/2002, a audiovizualului, şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

În acest context, Curtea a decis că articolul 3 şi articolul 5 paragraful 4 din Convenţie au fost încălcate. În ceea ce priveşte articolul 6 paragraful 2 şi articolul 8 din Convenţie, Curtea a stabilit că nu a intervenit nicio încălcare din partea autorităţilor statului.