Hotărâri CEDO

Prin decizia de inadmisibilitate a Curţii Europene a Drepturilor Omului, din data de 15 ianuarie 2013, a fost respinsă plângerea formulată de reclamantul Mugur Cristian Ciuvică (nr. 29672/05), prin care acesta invoca încălcarea libertăţii sale de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că a fost obligat de instanţele române să plătească domnului Traian Băsescu suma de 500.000.000 ROL, cu titlu de daune morale, în urma afirmaţiilor făcute de reclamant într-o conferinţă de presă cu privire la pretinsa colaborare a d-lui T.B. cu fosta Securitate.

CEDO a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie, cât timp ingerinţa în libertatea de exprimare era prevăzută de lege – art. 998-999 C.civ. -, urmărea un scop legitim – apărarea reputaţiei altei persoane – şi era necesară într-o societate democratică – sancţiunea rezultând dintr-o „nevoie socială imperioasă” şi fiind proporţională cu scopul urmărit.

În fapt, reclamantul, în calitate de purtător de cuvânt al Acţiunii Populare şi candidat al acestei formaţiuni la funcţia de primar al municipiului Bucureşti, a organizat o conferinţă de presă în data de 15 februarie 2004, înaintea debutului campaniei pentru alegerile locale, având ca principal scop prezentarea unui document din care rezulta că T.B. „a fost turnător la Securitate” şi că „a trăit timp de 14 ani, din decembrie 1989 până acum, într-o continuă minciună”. Documentul prin care se făcea pretinsa dovadă a acestei colaborări era un „Registru cu persoanele din rândul membrilor P.C.R. pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate” în care, pentru anul 1978, figura numele lui T.B. În cursul conferinţei de presă reclamantul a mai afirmat că T.B. a fost un „informator ordinar, unul ce îşi turna colegii şi prietenii la Securitate, primind pentru aceasta o sumă de bani, dar şi sprijinul pentru a promova profesional”. În plus, s-a afirmat, „informaţiile unor turnători ca Traian Băsescu, ajunse pe mâna Securităţii, au distrus vieţi, cariere şi au trimis oameni în puşcăriile comuniste”.

T.B. a formulat plângere penală, cerând condamnarea reclamantului pentru calomnie şi s-a constituit parte civilă pentru suma de 500 ROL. În cursul procedurilor în faţa primei instanţe a fost depusă o adresă din partea C.N.S.A.S., potrivit căreia nu există date cum că T.B. ar fi colaborat cu Securitatea. Reclamantul a solicitat proba verităţii şi, admiţându-i-se cererea, a solicitat audierea martorului M.O., istoric ce făcuse cercetări în domeniul organizării şi funcţionării Securităţii. Totodată, T.B. a solicitat şi i s-a încuviinţat audierea a doi martori spre a proba prejudiciul moral şi de imagine produs de afirmaţiile reclamantului. Înainte de închiderea dezbaterilor, avocatul părţii vătămate a depus o cerere prin care majora pretenţiile pe latură civilă la 500.000.000 ROL.

Prima instanţă a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de calomnie, motivat de lipsa vinovăţiei, admiţând cererea pe latură civilă pentru suma de 500 ROL.

Ambele părţi au formulat recurs. Instanţa de recurs a menţinut soluţia pe latura penală şi a admis recursul părţii vătămate, obligând pe reclamant la plata sumei de 500.000.000 ROL, cu titlu de daune morale, în temeiul dispoziţiilor legii civile.

În drept, în faţa instanţei europene, reclamantul a cerut să se constate că, prin impunerea de către jurisdicţiile interne a plăţii sumei de 500.000.000 ROL, i s-a adus atingere libertăţii de exprimare, prevăzute de art. 10 din Convenţie.

Aprecierea Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost, în linia apărărilor formulate de Guvern, în sensul că plângerea reclamantului este vădit nefondată, neexistând o încălcare a libertăţii de exprimare în cauză.

Constatând că existenţa ingerinţei este evidentă, prin aceea că reclamantul a fost sancţionat prin obligarea la plata de daune morale către partea vătămată, CEDO a trecut la analiza condiţiilor ca ingerinţa să fie conformă cu textul art. 10 din Convenţie, aşa cum se desprind ele din jurisprudenţa instanţei europene. Astfel, s-a constatat că ingerinţa era prevăzută de lege – art. 998 şi 999 din C.civ. – şi urmărea, în mod evident, un scop legitim – protejarea reputaţiei altei persoane. O analiză mai complexă este cea făcută în privinţa celei de-a treia condiţii – necesitatea restrângerii dreptului într-o societate democratică.

Pentru început, CEDO a reamintit faptul că, în privinţa unui om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi, dată fiind calitatea sa de persoană publică, decât în cazul unui om obişnuit. Omul politic se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale. În cazul său, dreptul la reputaţie trebuie pus mereu în balanţă cu interesul publicului de a fi informat.

În speţă, instanţele interne au dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de calomnie, dar au considerat că sunt întrunite elementele faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, datorită atingerii aduse „onoarei, demnităţii şi reputaţiei” părţii vătămate prin afirmaţiile amintite mai sus, motiv pentru care acţiunea civilă a fost admisă. Sub acest aspect, CEDO a arătat că nu se poate substitui instanţelor româneşti în ceea ce priveşte aprecierea existenţei faptei ilicite. Ceea ce poate să constate, însă, este gravitatea pe care publicul românesc o ataşează ideii de colaborare cu fosta poliţie politică (a se vedea şi cauza Petrina c. României, hotărârea din 14 octombrie 2008, par. 47 şi 49).

Spre a verifica în ce măsură a existat o „nevoie socială imperioasă” pentru restrângerea libertăţii de exprimare în cauză, CEDO a avut în vedere faptul că reclamantul a făcut atât judecăţi de valoare, cât şi imputări factuale cu privire la conduita parţii vătămate, iar instanţele interne i-au oferit posibilitatea să facă proba verităţii. Cu toate acestea, instanţele interne nu au fost convinse de probele aduse de reclamant în susţinerea veridicităţii afirmaţiilor sale şi, în consecinţă, s-a pronunţat soluţia de obligare la plata unor daune morale. Totodată, CEDO a constatat că această soluţie nu este lipsită de fundament, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avertizat publicul asupra faptului că face afirmaţii subiective şi nu şi-a manifestat niciun moment dubiul cu privire la cele afirmate despre colaborarea lui T.B. cu Securitatea (a contrario, Ieremeiov c. României, 24 noiembrie 2009, par. 44 şi Andreescu c. României, 8 iunie 2010, par. 94).

În plus, Curtea a apreciat că termenii folosiţi de reclamant nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, motiv pentru care s-a raliat concluziei instanţelor interne cum că aceşti termeni relevă intenţia reclamantului de a-l ofensa pe T.B., adversarul său politic. Or, în lipsa unei baze factuale, nu se poate aprecia că afirmaţiile sale nu au depăşit doza de exagerare şi provocare admise de art. 10 din Convenţie. De aceea, CEDO a considerat că instanţele interne au furnizat „motive pertinente şi suficiente” pentru a reţine încălcarea de către reclamant a „onoarei, demnităţii şi reputaţiei” lui T.B. (par. 55).

CEDO a conchis, de asemenea, că sancţiunea aplicată, obligarea la daune morale în cuantum de 500.000.000 ROL (aproximativ 13.600 EUR), nu a fost una disproporţionată, prin raportare la scopul legitim urmărit.

În consecinţă, s-a apreciat că plângerea reclamantului este vădit neîntemeiată şi a fost respinsă, în baza art. 35 par. 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.