Jurnalist obligat de instanţa naţională la plata de daune morale către directorul unui spital public, fără ca măsura să fie necesară într-o societate democratică - încălcarea art. 10 din Convenţie în cauza Bugan c. României
JurisClasor CEDO - Aprilie 2013, 06
Autor: Vasile Bozeşan
Categorie: Hotărâri importante
Prin Hotărârea din 12 februarie 2013 pronunţată în cauza Bugan c. României (cererea nr.13824/06), Curtea a constatat încălcarea art. 10 din Convenţie prin faptul că instanţa naţională, în lipsa unor motive pertinente şi suficiente, a dispus obligarea reclamantului la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat unui director de spital public prin articolele publicate în presa locală.
1. Situaţia de fapt
Reclamantul, jurnalist şi director editorialist al hebdomadarului „Ziar de Sinaia” a scris în lunile februarie şi martie 2005 patru articole critice la adresa medicului C.P., directorul Spitalului Orăşenesc Sinaia.
Obiectul criticilor îl constituiau activitatea managerială a directorului, atitudinea de intimidare exercitată asupra celorlalţi medici din spital, închiderea nejustificată a departamentului de terapie intensivă, precum şi demersurile directorului de a obţine o locuinţă socială deşi nu îndeplinea condiţiile legale. De asemenea, reclamantul a criticat relaţiile directorului cu Partidul Social Democrat (PSD), afirmând că managerii favorizaţi politic sunt „construiţi din aceiaşi plămadă ca Doctorul Mengele”.
Dintre formulele şi termenii utilizaţi de reclamant la adresa doctorului C.P., instanţele naţionale au reţinut în principal următoarele: ”o persoană arogantă, sigură pe sine, care vorbeşte cu o voce căzută dar cu un zâmbet superior”; „înclinat spre un comportament familial adesea considerat bizar”; o persoană care „pretinde că nu cunoştea cât de mare era averea soţiei sale”; „care a tras multe sfori pentru a deveni director”; care „aspiră la titlul de cel mai încrâncenat parvenit din Sinaia”; care „a declanşat o campanie de teroare împotriva fostului director, pe care l-a atacat verbal timp de doi ani până când acesta din urmă şi-a dat demisia”. Tot astfel, reclamantul l-a acuzat pe doctorul C.P. de faptul că a instituit „legea tăcerii”, prin propria-i numire ca purtător de cuvânt al spitalului.
Doctorul C.P. a formulat o plângere penală împotriva reclamantului, acuzându-l de calomnie.
La 31 august 2005, Judecătoria Sinaia l-a achitat pe reclamant pentru infracţiunea de calomnie şi a respins acţiunea civilă. Instanţa naţională a apreciat, pe de o parte, că afirmaţiile reclamantului reprezentau judecăţi de valoare privitoare la conduita morală şi profesională a doctorului C.P., iar pe de altă parte, că reclamantul a demonstrat veridicitatea afirmaţiilor sale. Mai mult, s-a apreciat că declaraţiile reclamantului corespundeau unei nevoi sociale şi erau proporţionale cu scopul urmărit, reclamantul acţionând cu intenţia de a informa cititorii asupra unor aspecte de interes public şi nu pentru a calomnia partea vătămată.
La 11 noiembrie 2005, Tribunalul Prahova a modificat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a menţinut dispoziţia de achitare dar l-a obligat pe reclamant, în solidar cu publicaţia pentru care lucra, la 6.000 lei cu titlu de daune morale în temeiul art.998-998 din Codul civil precum şi la cheltuieli judiciare în cuantum de 60 lei către stat şi respectiv 5.500 lei către partea vătămată.
Tribunalul a considerat că termenii utilizaţi de reclamant în articolele sale au adus atingere onoarei şi reputaţiei părţii vătămate, subliniind faptul că aceasta din urmă era persoană publică ceea ce a făcut ca articolele publicate să-i cauzeze acesteia un prejudiciu.
Decizia Tribunalului, bazată pe proba cu înscrisuri şi susţinerile orale ale apărării, reclamantul adresându-se instanţei doar la sfârşitul dezbaterilor în cadrul ultimului cuvânt al inculpatului, a statuat, pe latură penală, că reclamantul „prin articolele publicate şi-a exercitat libertatea de exprimare şi a informat publicul asupra unei probleme de interes general”, însă instanța a apreciat că acesta este responsabil din punct de vedere civil atâta vreme cât „maniera în care s-a exprimat şi termenii utilizaţi au generat sentimente de tensiune şi dispreţ faţă de partea vătămată”.
2. Asupra încălcării art. 10 din Convenţie
Reclamantul a susţinut încălcarea libertăţii sale de exprimare prin faptul că a fost obligat la plata de daune morale către directorul spitalului, din pricina unor articole scrise în legătură cu deficienţele existente în managementul spitalului.
Deşi reclamantul a invocat atât art. 10 cât şi art. 6 par.2 din Convenţie, Curtea a examinat cererea doar din perspectiva art.10.
Curtea a reiterat principiile stabilite în jursprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art.10 din Convenţie (printre care cauza Cumpănă şi Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” într-o societate democratică precum şi faptul că presa, deși nu trebuie să depăşească anumite limite ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi are sarcina de a de a comunica informaţii si idei asupra unor chestiuni politice, precum si asupra altor subiecte de interes general.
Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jursprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr.1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, par. 38).
Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și „informaţiilor” ori „ideilor” care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art.8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate si să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).
Aplicând aceste principii la cauza de faţă, Curtea a constatat mai întâi că decizia Tribunalului Prahova a reprezentat o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, ingerinţă care era prevăzută de lege (art.998-999 C.civ) şi urmărea un scop legitim, si anume protecţia reputaţiei altora.
Analizând condiţia caracterului necesar al ingerinţei într-o societate democratică, Curtea a trebuit să determine dacă argumentele invocate de instanţele naţionale erau „pertinente si suficiente” şi dacă măsura era proporţională cu scopul legitim urmărit, luând în calcul şi marja de apreciere recunoscută instanţelor naţionale.
În acest sens, Curtea a constatat că reclamantul s-a referit în articolele sale la probleme de interes public, dat fiind faptul că persoana vătămată era directorul spitalului public local şi o persoană publică iar activitatea sa de manager al instituţiei avea influenţă asupra accesului populaţiei locale la serviciile medicale. Ca atare, trebuie acceptat că acesta din urmă era subiect al unui control atent privitor la acţiunile şi comportamentul său în viaţa publică.
Curtea a apreciat că, deşi unele comentarii ale reclamantului făceau referire la viaţa privată a victimei, totuşi, limbajul folosit de reclamant a rămas în limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare recunoscute ziariştilor.
În opinia Curţii, Tribunalul Prahova l-a obligat pe reclamant la plata de daune morale şi cheltuieli de judecată în lipsa unor motive pertinente şi suficiente care să fundamenteze răspunderea civilă delictuală, în special cu privire la prejudiciul suferit de victimă ca urmare a limbajului folosit de reclamant în articolele sale.
Mai mult, în condiţiile în care prima instanţă a respins acţiunea civilă, în recurs nu au fost administrate alte probe iar părţile nu au dat noi declaraţii, ceea ce, în opinia Curţii, echivalează cu o decizie insuficient motivată, contrar exigenţelor unei bune administrări a justiţiei (mutatis mutandis, cauza Suominen c. Finlandei, 1 iulie 2003, nr. 37801/97, par. 34).
Ca urmare, Curtea a constatat că Tribunalul nu a oferit motive pertinente şi suficiente prin decizia sa, ceea ce, fără a mai fi necesară examinarea condiţiei proporţionalităţii, face ca ingerinţa să nu fie „necesară într-o societate democratică”, în sensul art.10 par 2 din Convenţie.
Așadar, Curtea a constatat încălcarea art.10 din Convenţie.
3. Satisfacţia echitabilă
Curtea a dispus ca Statul român să-i plătească reclamantului suma de 4.500 EUR, cu titlu de daune morale, 16 EUR, cu titlu de daune materiale, şi 2.000 EUR, pentru cheltuieli.