<<< Toate categoriile

Aplicarea unei amenzi penale reclamantului şi obligarea acestuia la despăgubiri pentru calomnie săvârşită prin presă „fără ca instanţa naţională să fi acordat atenţie contextului” în care au fost făcute afirmaţiile-încălcarea art. 6 şi 10 din Convenţie în cauza Niculescu-Dellakeza c. României


JurisClasor CEDO - Mai 2013, 14

 

Prin hotărârea din 23 martie 2013 pronunţată în cauza Niculescu-Dellakeza c. României (cererea nr. 5393/04), Curtea a constatat, pe de o parte, încălcarea art. 10 din Convenţie prin faptul că instanţa naţională, fără a lua în considerare contextul în care a fost publicat articolul, l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie la pedeapsa unei amenzi penale şi l-a obligat la plata de daune morale iar, pe de altă parte, art. 6 din Convenţie întrucât instanţa de recurs l-a condamnat pe reclamant fără a-l audia, cu toate că prima instanţă dispusese achitarea acestuia.

 

1. Circumstanţele cauzei

La data de 10 noiembrie 2001, în cadrul unei emisiuni pe postul local de televiziune TerraSat, reclamantul, actor de comedie, fiind intervievat despre activitatea lui C.M., regizor şi directorul Teatrului Naţional din Craiova (TNC), s-a referit la acesta din urmă ca fiind «un regizor de mâna a şaptea». Ulterior, la 17-18 şi 30 noiembrie 2001, reclamantul a publicat în ziarele locale „Cuvântul Libertăţii”, şi „Ediţie Specială” o scrisoare intitulată «Aproape toţi banii alocaţi pentru montarea de spectacole ni-i ia C.».

Prin scrisoarea respectivă reclamantul critica activitatea managerială a directorului de teatru, cumularea de către acesta din urmă a calităţilor de regizor, director de teatru şi consilier artistic, imputându-i totodată însuşirea banilor alocaţi pentru montarea spectacolelor.

Ca urmare a plângerii penale formulate de C.M., reclamantul a fost judecat pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie prevăzute de art. 205 şi 206 C.pen. În cadrul procedurilor judiciare, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri reprezentând organigrama TNC, decizia emisă la 26 iulie 1999 de Consiliul Local al Municipiului Braşov, decizii emise la 06 aprilie 2001 prin care Curtea de Conturi şi departamentul de control financiar au constatat neregularităţi în administrarea bugetului TNC, contractul încheiat între C.M şi Ministerul Culturii, articole din ziare publicate în Braşov referitoare la activitatea lui C.M. în cadrul teatrului din Braşov.

La data de 03 iunie 2002, Judecătoria Craiova l-a achitat pe reclamant cu argumentul că elementul intenţional nu a fost dovedit, respingând totodată acţiunea civilă a părţii civile împotriva reclamantului, instanţa motivând soluţia prin aceea că intenţia reclamantului nu a fost aceea de a ofensa, ci de a informa publicul cu privire la problemele actorilor din cadrul TNC şi activitatea managerială a instituţiei respective.

Partea vătămată a formulat recurs, însă ca urmare a cererii formulate de C.M., instanţa supremă a dispus strămutarea cauzei Tribunalului Satu Mare.

Reclamantul a fost supus unei intervenţii chirurgicale, fiind internat în spital în perioada 21-28 februarie 2003, acesta solicitând strămutarea cauzei către o instanţă mai apropiată de Craiova, invocând starea precară a sănătăţii sale precum şi faptul că nici un avocat din Craiova nu este dispus să se deplaseze la Satu Mare, cererea reclamantului fiind însă respinsă la data de 28 mai 2003.

Citat pentru termenul de judecată in 18 martie 2003, reclamantul a solicitat Tribunalului Satu Mare acordarea unui termen, formulându-şi apărări în scris şi depunând în susţinere înscrisuri, instanţa acordând un nou termen pentru data de 15 aprilie 2003.

La data de 15 aprilie 2003, ca urmare a lipsei reclamantului, legal citat, Tribunalul a amânat cauza pentru data de 20 mai 2003, iar la 29 aprilie 2003 reclamantul a solicitat suspendarea cauzei pentru o perioadă de un an de zile dată fiind starea sănătăţii sale, instanţa acordând un nou termen de judecată, în aşteptarea soluţiei instanţei supreme asupra cererii reclamantului adresată acesteia privind strămutarea cauzei.

La termenul de judecată din 17 iunie 2003, Tribunalul, constatând din nou lipsa reclamantului, faptul că judecarea cauzei a fost amânată de trei ori, împrejurarea că la 28 mai 2003 Curtea Supremă respinsese cererea de strămutare şi că părţile nu au mai propus probe în apărare, a procedat la judecarea pe fond a cauzei, partea vătămată susţinându-şi motivele de recurs, iar procurorul, prezent, a solicitat respingerea recursului.

Instanţa de recurs, prin Decizia din 24 iunie 2003, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi l-a condamnat pe reclamant pentru infracţiunea de calomnie la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 10 mil. ROL şi la plata către partea civilă a sumei de 30 mil ROL cu titlu de daune şi 1 mil. ROL cu titlu de cheltuieli, precum şi a sumei de 11.730.259 ROL cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În motivarea hotărârii sale, instanţa naţională a arătat că expresii ca «regizor de mâna a şaptea», «aproape toţi banii alocaţi pentru montarea de spectacole ni-i ia C.»«acte de incultură», «abuz grav de putere» constituie acte de calomnie intenţionată.

La data de 09 iunie 2003, Curtea de Conturi a emis un raport de control intermediar privitor la exerciţiul bugetar al TNC şi la legalitatea cheltuielilor, din acesta rezultând clar angajarea sumelor bugetare ale TNC în cheltuieli nelegale, astfel că subsecvent a fost sesizat Parchetul cu privire la săvârşirea de către C.M. a infracţiunii de delapidare.

Invocând documentele emise în activitatea de control financiar şi cercetare penală privitoare la C.M, reclamantul a formulat o cerere de revizuire a hotărârii de condamnare care însă a fost respinsă cu argumentul că expresiile utilizate de reclamant în articol şi reţinute în hotărârea de condamnare au constituit un atac direct, personal, la adresa părţii vătămate, vizând doar indirect activitatea sa managerială.

2. Asupra art. 6 par. 1 din Convenţie

Reclamantul a invocat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, susţinând că prin decizia de condamnare a instanţei de recurs, fără ca acesta să fi fost audiat în persoană, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Curtea a reamintit principiile enunţate în jurisprudenţa sa, privitoare la obligaţia instanţei de control judiciar, care are plenitudine de competenţă să statueze asupra situaţiei de fapt şi de drept şi să decidă asupra problemei privind vinovăţia, de a proceda la o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul calificat ca infracţiune (cauza Constantinescu c. României, 27 iunie 2000, nr. 28871/95, par. 55).

Întrucât în prezenta cauză reclamantul a fost condamnat de instanţa de recurs fără a fi audiat în persoană, Curtea, raportându-se la competenţele Tribunalului Satu Mare, a constatat că această instanţă nu era obligată să pronunţe o nouă hotărâre pe fond, dar avea însă această posibilitate, lucru care s-a şi întâmplat, instanţa de recurs desfiinţând sentinţa primei instanţe şi pronunţând condamnarea reclamantului. Împrejurarea că inculpatul a fost audiat de prima instanţă nu exonerează instanţa de recurs de a audia, la rândul său, inculpatul, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a dispus achitarea acestuia.

Întrucât reclamantul nu putea fi criticat pentru lipsă de interes în desfăşurarea procesului, acesta formulând repetate cereri de amânare şi de suspendare a cauzei întemeiat pe acte medicale, instanţa de recurs nu a acordat atenţie motivelor invocate de reclamant, ignorând certificatele medicale depuse de acesta şi omiţând să dispună o expertiză medico-legală potrivit art. 303 Cod procedură penală.

În concluzie, condamnarea reclamantului, pronunţată fără ca acesta să fie audiat după ce prima instanţă l-a achitat, este contrară exigenţelor unui proces echitabil, garantate de art. 6 par. 1 din Convenţie.

3. Asupra art. 10 din Convenţie

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând caracterul legal al ingerinţei (art. 206 C.pen. în vigoare la acel moment) şi scopul legitim urmărit (protejarea reputaţiei lui C.M.), a analizat dacă ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului a fost necesară într-o societate democratică.

Astfel, în primul rând, Curtea a constatat că afirmaţiile reclamantului îl vizau pe C.M. care deţinea calitatea de director al unei instituţii publice (Teatrul Naţional), chestiunile legate de activitatea acestei instituţii constituind, fără îndoială, un subiect de interes general pentru comunitatea locală.

În al doilea rând, analizând expresiile utilizate de reclamant, Curtea a evidenţiat faptul că pentru justificarea acestora, reclamantul, încă din debutul articolului, a făcut referire la cumulul funcţiilor deţinute de C.M, la comportamentul şi deciziile luate de acesta în calitate de director precum şi la activitatea TNC sub conducerea acestuia, ceea ce relevă intenţia reclamantului de a informa publicul cu privire la activitatea acestei instituţii şi problemele actorilor care activează în cadrul acesteia.

În al treilea rând, Curtea a apreciat afirmaţiile reclamantului ca fiind un melanj între judecăţi de valoare şi imputări de fapt, remarcând încercarea reclamantului de a-şi susţine cu elemente de fapt alegaţiile, ceea ce conduce la ideea că acesta a acţionat cu bună-credinţă. În acest sens, existenţa rezultatelor controlului financiar şi începerea cercetărilor penale faţă de C.M. indică faptul că afirmaţiile reclamantului nu au fost total lipsite de fundament.

Totodată, deşi unele aserţiuni ale reclamantului aveau caracter ofensator, totuşi Curtea a apreciat că reclamantul nu a depăşit doza de exagerare şi provocare admisibilă, prin raportare la chestiunile pe care acesta a dorit să le supună dezbaterii prin intervenţiile sale din presă.          

Mai mult, nu trebuie ignorat că reclamatul s-a implicat în procedurile judiciare, prin prezenţa sa în faţa primei instanţe, precum şi prin urmărirea desfăşurării procesului în recurs, prin răspunsurile sale la motivele de recurs ale părţii adverse şi prin propunerea de probe în apărare, insistând să fie prezent pentru a fi audiat.

Întrucât în procedurile interne au fost ignorate aceste elemente evidenţiate de Curte, aceasta a constatat că instanţa naţională de recurs “nu a acordat atenţie contextului în care articolul în cauză a fost publicat”, astfel că aceasta nu a oferit motive “relevante şi suficiente” pentru justificarea măsurilor dispuse asupra reclamantului.

Curtea, referindu-se la proporţionalitatea sancţiunilor a subliniat că, în pofida modificărilor legislative privind art. 206 C.pen., cu efect exonerator asupra situaţiei reclamantului, ceea ce rămâne relevant este simplul fapt al aplicării sancţiunilor penale în temeiul legislaţiei existente la momentul judecării cauzei. Tot astfel, obligarea reclamantului la plata de despăgubiri şi cheltuieli judiciare, în cuantum total de aproximativ 1100 EUR, a avut un impact asupra situaţiei patrimoniale a acestuia.

A existat astfel o încălcare a art. 10 din Convenţie.

4. Asupra altor pretinse încălcări ale Convenţiei

Curtea, în temeiul art. 35 par. 3 şi par 4 din Convenţie, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind încălcarea art. 14 coroborat cu art. 10 privitor la pretinsa discriminare a reclamantului. De asemenea, pe acelaşi temei, a fost respinsă şi cererea reclamantului care a invocat încălcarea art. 6 şi art. 13 din Convenţie, prin respingerea de către Curtea Supremă de Justiţie a cererii sale de strămutare a cauzei, Curtea Europeană apreciind că nu există aparenţa vreunei încălcări a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele invocate.

5. Satisfacţia echitabilă

Curtea a obligat Statul român să plătească reclamantului sumele de 1.700 EUR cu titlu de daune materiale, 5.900 EUR cu titlu de daune morale şi 200 EUR reprezentând cheltuieli.

Notă:

Privitor la încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, deficienţa procedurală evidenţiată de Curte a fost remediată, legislativ, prin dispoziţiile art. I pct.173 şi art. I pct.192 din Legea nr. 356/2006 prin care s-a introdus alin.11 al art. 378 şi respectiv a fost modificat art. 38516 C.pr.pen., prevăzându-se astfel obligaţia instanţelor de apel şi de recurs de a proceda la audierea inculpatului în cazul în care nu a fost audiat de instanţa de fond (şi de apel), precum si în cazul în care instanţa de fond (şi de apel) nu a pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Privitor însă la încălcarea art. 10 din Convenţie, apreciez că hotărârea Curţii din 23 martie 2013 pronunţată în prezenta cauză relevă – în pofida faptului că se referă la o ingerinţă petrecută în anul 2003 – actualitatea şi caracterul constant al problemelor pe care instanţele naţionale din România nu le pot surmonta în cadrul procedurilor judiciare în care se tranşează limitele libertăţi de exprimare în general şi în domeniul presei în special.

În contextul declarării ca neconstituţională a Deciziei nr. 8/2010 a Î.C.C.J. - Secţiile Unite[1] în care se reactivează problematica legată de incriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie, aplicarea sancţiunii amenzii penale nu constituie, în sine, o problemă de convenţionalitate, Curtea statuând recent (cauza Antonescu c. României, nr. 31029/05, hotărârea din 21 februarie 2012)[2] că aplicarea sancţiunii amenzii penale reclamantului în cuantum de 30.000.000 ROL şi daune morale de 1.000 ROL a constituit o măsură proporţională cu scopul urmărit.

Însă, spre deosebire de cauza Antonescu (în care reclamantul era ministru secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii), Curtea priveşte cu reticenţă urmărirea penală şi judecarea jurnaliştilor, acest tip de măsuri putând avea un efect disuasiv asupra activităţii acestora de investigaţie şi informare (cauza Lopez Gomez da Silva c. Portugaliei, 28 septembrie 2000, nr. 37698/97, par. 36).

Oricum, rămâne problematică în noile circumstanţe generate de soluţia Curţii Constituţionale din 29 aprilie 2013, cuplată cu o eventuală lipsă de intervenţie a legiuitorului, cerinţa previzibilităţii legii (art. 205-206 C.pen) care, prin ipoteză, ar ajunge să se aplice în domeniul libertăţii de exprimare.

Însă, rămânând la hotărârea din cauza Niculescu-Dellkeza şi corelând-o cu ultimele hotărâri pronunţate împotriva României pe temeiul art. 10 din Convenţie (cauza Bugan c. României[3], cauza Tănăsoaica c. României[4] şi cauza Ileana Constantinescu c. României[5]), constatăm că principala critică pe care Curtea o aduce instanţelor naţionale o reprezintă omisiunea acestora de evalua cauza prin raportare la întregul ansamblu circumstanţial. De cele mai multe ori instanţele naţionale îşi limitează analiza la caracterul ofensator sau insultător al termenilor utilizaţi, ignorând alte elemente importante de care nu poate fi lipsită o abordare obiectivă, completă şi corectă a limitelor criticilor admisibile.

Astfel, atât în cauza Bugan, cât şi în cauza Tănăsoaica, instanţele au ignorat interesul public pentru tema supusă dezbaterii (activitatea managerială a unui spital public şi respectiv problema poluării apelor) şi calitatea de persoană publică a persoanei criticate (director al unei instituţii publice), elemente care ar fi fost de natură să conducă la interpretare mai largă a libertăţii de exprimare. Tot astfel, în cauza Ileana Constantinescu s-a ignorat un alt element important şi anume implicarea activă în proces a reclamantei aspect care are reverberaţii majore asupra ideii de bună-credinţă a autorului afirmaţiilor.

Cauza Niculescu-Dellakeza completează tabloul lipsei de abordare globală a circumstanţelor cauzei de către instanţele naţionale, Curtea precizând expres că «instanţa naţională nu a acordat atenţie contextului în care a fost publicat articolul» (par. 64).

Problema stabilirii limitelor criticii admisibile, în special in domeniul mass-media, este una spinoasă cu atât mai mult cu cât se diversifică, invariabil, formele de exprimare la nivelul societăţii, însă jurisprudenţa Curţii este extrem de bogată în criterii, elemente şi raţionamente care, cunoscute şi uzitate, pot ajuta judecătorul naţional în înţelegerea şi relaţionarea eficientă a tuturor circumstanţelor cauzei.

Aplicarea conjugată a criteriilor jurisprudenţiale (precum relaţia dintre dreptul la libertatea de exprimare prevăzut de art. 10 şi dreptul la imagine, bună reputaţie şi viaţă privată protejate de art. 8 din Convenţie; calitatea, funcţia sau notorietatea persoanei supuse criticii jurnalistice; stilul jurnalistic, forma şi contextul în care este formulat si transmis mesajul critic; interesul public pentru tema dezbătută de jurnalist; buna-credinţă a jurnalistului; raportul dintre judecăţi de valoare şi fapte materiale concrete; doza de exagerare şi provocare specifică limbajului jurnalistic; protejarea surselor jurnalistice; natura şi proporţionalitatea sancţiunii) conduce la stabilirea cu exactitate a unei eventuale depăşiri a limitelor criticii admisibile în fiecare caz concret şi, foarte important, permite oferirea de către instanţele naţionale a unor argumente „relevante şi suficiente” pentru sancţiunile şi măsurile care se impun.

Oferirea unor motive „relevante şi suficiente” pentru justificarea sancţiunilor aplicate pe terenul art. 10 asigură, indirect, şi respectarea exigenţelor art. 6 par. 1 din Convenţie, care impun necesitatea motivării temeinice a hotărârilor, pentru asigurarea dezideratului unui bune administrări a justiţiei (cauza Bugan, citată anterior, par. 27).

 

 


[1] Curtea Constituţională a decis, la 29 aprilie 2013, cu unanimitate de voturi, că "dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr.8 din 18 octombrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 14 iunie 2010 este neconstituţională, contravenind Constituţiei și Deciziei Curţii Constituţionale nr.62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007";  

http://www.ccr.ro/files/statements/comunicat_de_presa_29.pdf