<<< Toate categoriile

Decizia de inadmisibilitate din cauza Sindicatul Pro Asistență Socială împotriva României. Neîncălcarea art. 6 par. 1 din Convenție, ca urmare a refuzului Curții de Apel Timișoara de a trimite o întrebare preliminară Curții de Justiție a Uniunii Europene


JurisClasor CEDO - Aprilie 2014, 30

Prin decizia de inadmisibilitate din 6 martie 2014, din cauza Sindicatul Pro Asistență Socială împotriva României (cererea nr. 24456/13), s-a constatat neîncălcarea de Statul român a prevederilor art. 6 par. 1 din Convenție, ca urmare a refuzului Curții de Apel Timișoara de a trimite o întrebare preliminară Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prezentarea deciziei

În luna mai 2011, Sindicatul Pro Asistență Socială, în numele membrilor săi, a introdus o acțiune împotriva autorităților locale și a Direcției județene pentru protecția copilului, solicitând obligarea, în principal a acesteia din urmă, la plata către membrii de sindicat a unei indemnizații compensatorii. S-a arătat că, impunându-se obligația continuității serviciului pentru asistenții maternali, acestora le-a fost negat dreptul la perioade minime de concediu și de odihnă. Sindicatul apreciază că, la fel ca alți profesioniști care fac obiectul unor constrângeri de serviciu, și asistenții maternali ar trebui să primească o compensație pentru concedii și zilele de sărbătoare de care nu s-au putut bucura. Pârâții s-au opus, menționând că acestă continuitate a furnizării serviciilor impusă asistenților maternali reprezenta o obligație specifică plasamentului familial, cât timp copilul dat în plasament trebuia să fie pe deplin integrat în familia gazdă și tratat în mod egal cu ceilalți membri ai familiei.

Prin sentința din 25 noiembrie 2011, Tribunalul Timiș a respins acțiunea. Instanța a considerat că obligația de integrare a copilului plasat în familia gazdă și tratamentul în mod egal cu alți membri ai familiei asistentului maternal presupuneau inclusiv petrecerea concediului împreună cu copilul plasat, cu excepția situației în care conducerea direcției dispunea altfel. Întrucât această obligație era inerentă serviciului, instanța a constatat că nicio dispoziție legală nu acorda dreptul la despăgubiri. Mai mult, membrii de sindicat nu au urmat procedura prevăzută de H.G. nr. 679/2003 și nu au solicitat conducerii permisiunea de a-și lua concediu fără a-i avea lângă aceștia pe copiii dați în plasament.

Reclamantul a formulat recurs, invocând faptul că art. 10 alin. 1 lit. f din H.G. nr. 679/2003 era contrar Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. Directiva stabilea o perioadă minimă de repaus zilnic, un repaus săptămânal și un concediu anual; astfel, în speță, obligația de a asigura continuitatea serviciului golea de conținut aceste standarde.

S-a solicitat fomularea unei trimiteri preliminare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru a se răspunde ”dacă un concediu petrecut alături de copilul aflat în plasament constituie timp de lucru” în sensul directivei anterior menționate.

Prin încheierea din 2 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În motivare, s-a amintit, în primul rând, faptul că instanțele ale căror decizii nu sunt supuse recursului se bucură de aceeași apreciere ca și orice alte instanțe naționale în ceea ce privește întrebarea dacă o hotărâre referitoare la un aspect al dreptului Uniunii Europene este necesară sau nu pentru soluționarea cauzei. În al doilea rând, Directiva 2003/88/CE nu se aplică anumitor activități enumerate la art. 2 din Directiva 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă. În cele din urmă, art. 2 din ultima directivă indica faptul că nu era aplicabilă atunci când caracteristicile inerente ale anumitor activități specifice funcției publice se împotriveau în mod obligatoriu. Cu toate acestea, Curtea de Apel Timișoara a constatat că, prin rolul care le este atribuit prin H.G. nr. 679/2003, respectiv protecția minorilor aflați în plasament familial, asistenții maternali exercitau o activitate specifică funcției publice, care, din cauza particularității sale, se opunea aplicării Directivelor 89/391/CEE și 2003/88/CE. Considerând că asistenții maternali au fost excluși din domeniul de aplicare al acestor directive, Curtea de Apel Timișoara a considerat că întrebarea nu era relevantă și a refuzat să efectueze trimiterea preliminară.

Printr-o decizie definitivă și irevocabilă pronunțată la 9 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul reclamantei și a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță.

Asupra art. 6 par. 1 din Convenție

Invocând art. 6 par. 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns de refuzul Curții de Apel Timișoara de a trimite o întrebare preliminară Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Principiile generale pentru a verifica dacă refuzul instanțelor interne de a trimite intrebări preliminare a fost sau nu conform art. 6 par.1 din Convenție au fost rezumate în hotărârea pronunțată în cauza Ullens de Schooten şi Rezabek c. Belgiei (cererile nr. 3989/07 și 38353/07) la 20 septembrie 2011 și, mai recent, în cauza Krikorian c. Franței, cererea nr. 6459/07, par. 18 și 19, decizia de inadmisibilitate din 26 noiembrie 2013.

Curtea a reținut că le revine în primul rând autorităţilor naţionale, în mod special instanțelor judecătorești, sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern, după caz, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, rolul Curţii limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor hotărârilor lor (Streletz, Kessler şi Krenz c. Germaniei, hotărârea Marii Camere din 22.01.2001, cererile nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, par. 49, Bosphorus Hava Yolları Turizm şi Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei, hotărârea Marii Camere din 30.06.2005, cererea nr. 45036/98, par. 143).

Pe de o parte, Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul ca o întrebare să fie trimisă cu titlu preliminar de către instanţa internă în faţa unei alte instanţe, naţională sau supranaţională (Coëme și alții c. Belgiei, nr.32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, par. 114). Pe de altă parte, dacă, într-un sistem juridic dat, alte surse de drept rezervă un domeniu juridic la aprecierea unei instanţe şi instituie pentru celelalte instanţe interne obligaţia de a-i prezenta cu titlu preliminar întrebările care li se aduc, este în logica unui astfel de mecanism ca înainte de a da curs unei cereri de trimitere cu titlu preliminar, aceste instanţe interne să verifice dacă este determinant, pentru examinarea litigiului în legătură cu care au fost sesizate, să se răspundă la întrebarea adresată.

Curtea a arătat că miza punerii în aplicare a paragrafului al treilea al art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (în prezent art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) este, cum a subliniat Curtea de Justiţie, „buna aplicare şi interpretarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre”, această dispoziţie vizând mai precis să „evite stabilirea unor divergenţe de jurisprudenţă în interiorul Comunităţii cu privire la problemele de drept comunitar”.

În cazul în care există un mecanism de trimitere preliminară, Curtea nu exclude ca refuzul unei instanţe interne de a adresa o întrebare preliminară să poată, în anumite circumstanţe, să afecteze echitatea procedurii – chiar dacă instanţa menţionată nu se pronunţă în ultimă instanţă. Astfel stau lucrurile în cazul în care refuzul se dovedeşte a fi arbitrar, adică atunci când intervine refuzul în timp ce normele aplicabile nu prevăd nicio excepţie de la principiul de trimitere preliminară sau de organizare a acestuia, în cazul în care refuzul se bazează pe alte motive decât cele care sunt prevăzute de aceste norme şi în cazul în care acesta nu este motivat corespunzător în privinţa acestora. Astfel, art. 6 par. 1 pune în acest context în sarcina instanţelor interne o obligaţie de motivare cu privire la dreptul aplicabil a deciziilor prin care acestea refuză să adreseze o întrebare preliminară, cu atât mai mult când dreptul aplicabil nu admite un astfel de refuz decât cu titlu de excepţie.

În acest context, hotărârea preliminară a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea a amintit, cu toate acestea, în decizia Stichting Mothers of Srebrenica și alții, par.174, că, dacă art. 6 par. 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, această cerință nu poate fi înțeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument. Mai mult, Curtea reiterează că nu este necesar să se verifice dacă argumentele au fost abordate în mod adecvat (a se vedea Van de Hurk c. Olandei, 19 aprilie 1994, par. 61 și Perez c. Franței [MC], nr. 47287/99, par. 81-82).

În prezenta cauză, Curtea observă că, în sprijinul cererii de efectuare a unei trimiteri preliminare, reclamantul a invocat contrarietatea legislației interne cu privire la asistenții maternali cu Directiva 2003/88/CE în ce privește perioadele minimale de repaus și concediu.

Curtea a observat că instanța de recurs era ultima jurisdicție națională chemată să soluționeze cauza, și, prin urmare, era ținută, în principiu, să efectueze trimiterea preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dar a refuzat, considerând că întrebarea ridicată de reclamant nu era relevantă, asistenții maternali fiind excluși din domeniul de aplicare al acestor directive, deoarece exercitau o activitate specifică funcției publice, care, din cauza particularității sale, se opunea aplicării Directivelor 89/391/CEE și 2003/88/CE.

Grație cunoașterii directe a condițiilor și nevoilor locale în domeniul protecției copiilor, instanțele naționale sunt mai bine plasate decât judecătorul supranațional pentru a se pronunța cu privire la natura juridică a utilizării asistenților maternali. Curtea a apreciat că recurentul contestă interpretarea dată de Curtea de Apel Timișoara prevederilor referitoare la domeniul de aplicare al Directivei 2003/88/CE, pe care o consideră eronată. Cu toate acestea, Curtea reține că este vorba despre un domeniu care se află în afara jurisdicției sale (a se vedea Ullens de Schooten și Rezabek c. Belgiei, precitată, par.66).

Curtea constată că răspunzând în acest mod argumentelor reclamantului, Curtea de Apel Timișoara a motivat suficient, în raport de art. 6 din Convenție, refuzul de a efectua o trimitere preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Plângerea reclamantului este în mod vădit nefondată, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.

Cu privire la celelalte pretinse încălcări

Invocând art. 6 par. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reclamantul s-a plâns de faptul că instanțele naționale au realizat o interpretare eronată a dreptului intern și a dreptului Uniunii Europene. Mai mult decât atât, invocând art. 14 din Convenție, reclamantul a pretins discriminarea membrilor săi asistenți maternali în raport de colegii lor care lucrează în alte județe ale căror acțiuni similare au fost admise.

Având în vedere toate materialele aflate în posesia sa și în măsura în care aceste plângeri intră în competența sa, Curtea a constatat că nu există nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute de aceste dispoziții.

Ca atare, plângerea reclamantului este în mod vădit nefondată, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.