Hotărâri CEDO

Prin decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014, din cauza Lefter împotriva României (cererea nr. 66268/13), s-a constatat neîncălcarea de Statul român a prevederilor art. 6 și 13 din Convenţie. S-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Noul Cod de procedură civilă (NCPC), nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură e prevăzută de lege şi urmăreşte buna administrare a justiţiei. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă (art. 6 din Convenţie), reţinând că reclamanta a fost informată de instanţă asupra omisiunii sale şi de sancţiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

În ce priveşte plângerea reclamantei întemeiată pe art. 13 din Convenţie, Curtea a constatat că reclamanta a beneficiat la nivel intern de un recurs (cerere de reexaminare) pentru a contesta decizia de anulare, iar reclamanta l-a exercitat. Curtea a considerat că respingerea acestui recurs, pe motiv că reclamanta nu s-a conformat solicitării de regularizare a cererii emisă de instanţă, nu demonstrează, în speţă, o competenţă limitată a instanţei în materie.

Prezentarea deciziei

Situația de fapt

Reclamanta M.L. locuieşte în Iaşi iar, la 22 aprilie 2013, a cumpărat de la piaţă 12 pachete de ţigarete a căror comercializare era interzisă. A făcut obiectul unui control din partea reprezentanţilor Autorităţii Naţionale a Vămilor (ANV). Reclamanta a recunoscut că a cumpărat şi deţinut ţigaretele interzise la comercializare. Printr-un proces-verbal de contravenţie încheiat în aceeaşi zi, întemeiat pe art. 221³ alin. 2 Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ANV a amendat-o pe reclamantă cu o amendă contravenţională de 20.000 lei (aproximativ 4.500 EUR) şi a dispus confiscarea ţigaretelor.

La 10 mai 2013, reclamanta a sesizat Judecătoria Iaşi cu o plângere contravenţională, susţinând că sancţiunea impusă de ANV era disproporţionată în raport de gradul de pericol al faptelor. În plângerea sa a indicat că a recunoscut faptele şi a solicitat reaprecierea sancţiunii, ţinându-se de cont de situaţia ei financiară precară.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 200 din Noul Cod de procedură civilă, la 4 iunie 2013, judecătoria a solicitat reclamantei să regularizeze cererea sa, prin indicarea denumirii şi a sediului părţii pârâte, probele pe care intenţionează să le prezinte în sprijinul cererii sale şi temeiul juridic al acesteia, în termen de 10 zile de la data primirii comunicării.

La 13 iunie 2013, reclamanta, reprezentată prin avocat, şi-a completat plângerea, indicând articolele de lege pe care se întemeia acţiunea, precum şi numele şi adresa pârâtului. Nu menţiona niciun mijloc de probă.

Reclamanta nu a fost citată pentru a se prezenta la instanţă.

Prin încheierea din 28 iunie 2013 dată în camera de consiliu, judecătoria, întemeindu-se pe art. 200 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă, a anulat plângerea reclamantei, pe motiv că aceasta a omis să indice probele pe care intenţiona să îşi susţină plângerea.

La 30 august 2013, reclamanta a depus o cerere de reexaminare a încheierii din 28 iunie 2013 precizând că, ţinând cont de obiectul plângerii sale, ea nu intenţiona să prezinte probe. A indicat, de asemenea, că absenţa probelor nu împiedica instanţa să examineze cauza.

Prin încheierea din 16 septembrie 2013 dată în camera de consiliu, judecătoria, în temeiul art. 200 alin. 6 NCPC, a respins cererea de reexaminare pe motiv că reclamanta a omis să se conformeze solicitării în vederea punerii pe rol a cauzei.

Aprecierile Curţii

Invocând art. 6 al Convenţiei, reclamanta a invocat încălcarea dreptului său de acces la instanţă prin anularea plângerii contravenţionale de către judecătorie pentru motive care, potrivit opiniei sale, nu erau clar prevăzute de lege şi nu împiedicau examenul cauzei pe fond.

În temeiul art. 13 din Convenţie, reclamanta a invocat că a nu beneficiat de un recurs efectiv pentru a contesta anularea plângerii.

Curtea a constatat că, în speţă, reclamanta a fost sancţionată contravenţional pe motiv că deţinea 12 pachete de ţigarete a căror comercializare era interzisă în România, i-au fost confiscate ţigările şi amendată cu suma de 4.500 EUR. Ţinând seama de caracterul general al legii naţionale aplicabile, de finalitatea represivă a sancţiunii şi de cuantumul foarte ridicat al amenzii, Curtea a considerat că art. 6 al Convenţiei este aplicabil în speţă ,sub aspectul său penal (Albert c. României, par. 33).

Având în vedere faptele speţei, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantei de acces la instanţă în vederea examinării plângerii contravenţionale.

Curtea a amintit că dreptul de acces la instanţă nu este absolut. Restricţiile nu limitează accesul la instanţă dacă dreptul nu se găseşte afectat în substanţa sa. O limitare a dreptului de acces la instanţă nu se conciliază cu art. 6 din Convenţie decât dacă urmăreşte un scop legitim şi există un raport de rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

În speţă, Curtea a observat că judecătoria şi-a întemeiat hotărârea sa pe dispozițiile art. 200 alin. 3 NCPC care reglementează procedura de regularizare a unei cereri. Această procedură nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii. Curtea a constatat că reclamanţii trebuie să prezinte o cerere completă de sesizare a instanţei pentru a permite judecătorului fondului să examineze cauza la prima şedinţă. Curtea a considerat prin urmare că, în speţă, ingerinţă era prevăzută de lege şi urmărea a asigura o bună administrare a justiţiei.

În ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea nu a pierdut din vedere caracterul special al căii de atac în materie contravenţională. Astfel, a relevat că O.G. nr. 2/201 privind procedura specială în referitoare la plângerile contravenţionale prevede expres un rol activ al instanţei, aceasta din urmă trebuind că citeze părţile şi să interogheze toate persoanele implicate. În acelaşi timp, Curtea a constatat că elementele indicate în art. 194 NCPC – a căror omisiune în formulare putea antrena anularea cererii – sunt elemente fără de care examinarea cauzei devenea dificil de conceput.

În speţă, Curtea a constatat că reclamanta fost sancţionată pe motiv de omisiune în prezentarea probelor în sprijinul plângerii sale. În plus, faţă de claritatea dispoziţiilor din NCPC care privesc conţinutul unei cereri cât priveşte elementele ei, Curtea a relevat că reclamanta a fost informată de instanţă asupra omisiunii sale şi de necesitatea de a prezenta probele într-un termen de 10 zile. De asemenea, a notat că instanţa a informat reclamanta de sancţiunea susceptibilă a-i fi aplicată. Or, reclamanta, chiar asistată de un avocat, nu s-a conformat directivelor instanţei şi aceasta fără să îşi motiveze atitudinea.

Ţinând seama de aceste elemente, Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă.

În ce priveşte plângerea reclamantei întemeiată pe art. 13 din Convenţie, Curtea a observat că, în temeiul art. 200 alin. 6 NCPC, reclamanta putea formula o cerere de reexaminare în urma soluției de anulare a cererii de chemare în judecată şi că, pe acelaşi fundament, instanţa putea reveni asupra hotărârii dacă aceasta din urmă ar fi fost pronunțată eronat sau dacă reclamanta regularizase cererea în termenul prevăzut de lege. Prin urmare, reclamanta a beneficiat la nivel intern de un recurs pentru a contesta soluția de anulare, pe care l-a utilizat. Mai mult, Curtea a considerat că respingerea acestei cereri, pe motiv că reclamanta nu s-a conformat solicitării de regularizare emisă de instanţă, nu demonstrează, în speţă, o competenţă limitată a instanţei în materie.

Pentru aceste motive, Curtea a declarat cererea inadmisibilă.