<<< Toate categoriile

Aplicabilitatea art. 6 CEDO în privința cererilor de suspendare a executării silite, în special sub aspectul scutirii / reducerii / eşalonării sumelor stabilite cu titlu de cauţiune - decizia de inadmisibilitate în cauza S.C. Eco Invest S.R.L. şi Ilie Bolmadar c. României


JurisClasor CEDO - Ianuarie 2017, 13

Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2016 de Secţia a patra a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza S.C. ECO INVEST S.R.L. şi Ilie BOLMADAR contra României (cerere nr. 60727/10), a fost tranşată o veche divergenţă de jurisprudenţă a dreptului intern românesc în materia scutirii / eşalonării / reducerii cuantumului sumei impuse de lege cu titlu de cauţiune, în cadrul cererilor de suspendare (inclusiv provizorie) a executării silite (sau în cadrul oricăror altor cereri în care se impune plata unei cauţiuni, soluţia putând fi extinsă şi la acestea).

Mai concret, s-a pus problema în ce măsură obligaţia de plată a cauţiunii, a cărei necesitate şi al cărei cuantum sunt prestabilite de lege, în cadrul acţiunilor de suspendare a executării silite (inclusiv provizorii), îngrădeşte liberul acces la instanţă de o manieră nerezonabilă, echivalentă cu încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Problematica a fost abordată şi în literatura juridică[1].

În cadrul jurisprudenţei stabilite, în lipsa unor prevederi clare în dreptul intern, unele cereri pentru obţinerea scutirii / eşalonării / amânării la plata cauţiunii au fost formulate solicitându-se acordarea ajutorului public judiciar, în temeiul dispoziţiilor OuG nr. 51/2008.

În acest cadru, unele instanţe[2] au considerat că cererile privind acordarea ajutorului public judiciar sunt inadmisibile, întrucât legislaţia internă nu prevede posibilitatea acordării ajutorului public judiciar pentru plata cauţiunii. În plus, s-a considerat că dreptul de acces la instanţă nu este încălcat, atât timp cât soluţia în cadrul cererii de suspendare a executării silite nu împiedică soluţionarea pe fond a dreptului supus analizei în cadrul contestaţiei la executare.

Alte instanţe[3] au admis astfel de cereri, invocând aplicarea prioritară a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie sau/şi invocând faptul că la pct. C3 lit. e) din anexa la OuG nr. 51/2008 se face referire la posibilitatea acordării ajutorului public pentru plata cauţiunii.

Alte cereri au fost formulate solicitându-se înlăturarea de la aplicare a normei juridice de drept intern, care impune necesitatea plăţii cauţiunii (spre exemplu, înlăturarea fostului art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă de la 1865), invocându-se dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia EDO şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Unele instanţe[4] au respins cererea de aplicare directă a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, motivând faptul că art. 6 par. 1 CEDO nu este aplicabil procedurilor privind suspendarea executării silite, ci doar acţiunilor care tranşează definitiv fondul de natură civilă al litigiului, fie sub aspectul existenţei, fie sub aspectul întinderii dreptului, fie sub ambele aspecte.

În fine, alte instanţe au considerat că art. 6 CEDO este aplicabil şi, analizând pe fond cererea de înlăturare a dispoziţiilor legale din dreptul intern, cu luarea în considerare a circumstanţelor concrete ale speţei, au realizat o analiză de proporţionalitate, ajungând fie la concluzia că este cazul să le înlăture de la aplicare – cu consecinţa admiterii cererii de înlăturare a obligaţiei de consemnare a cauţiunii sau de diminuare a cuantumului acesteia[5], fie că acest lucru nu se impune, dreptul de acces la instanţă al reclamantului nefiind încălcat în speţă[6].

Prin decizia de inadmisibilitate vizată, Curtea a confirmat că obligaţia de plată a cauţiunii în cadrul cererilor de suspendare (inclusiv provizorie) a executării silite reprezintă o restricţie a dreptului de acces la instanţă, care urmează a se analiza în funcţie de principiile care decurg din jurisprudenţa Curţii în această materie.

Chiar dacă cererea reclamantei din speţă a fost respinsă ca inadmisibilă, această inadmisibilitate nu s-a declarat pentru că articolul 6 nu ar fi aplicabil (ratione materiae), ci pentru că speţa nu prezenta niciun element care să ridice îndoiala că în dreptul intern ar fi fost încălcat dreptul de acces la instanţă (cererea fiind considerată în mod manifest neîntemeiată).

Prin urmare, raţionamentul Curţii arată că art. 6 din Convenţie este aplicabil, în anumite condiţii, şi acelor proceduri denumite de Curte preliminare, adică acelor proceduri care nu soluţionează în mod direct fondul drepturilor şi obligaţiilor de natură civilă (cum ar fi, spre exemplu, alături de procedurile de suspendare a executării silite, discutate în speţa de faţă, alte proceduri precum ordonanţele preşedinţiale sau măsurile asiguratorii etc.).

În continuare este prezentată o traducere şi adaptare a pasajelor relevante din decizie.

A. Circumstanțele cauzei

La data de 29 octombrie 2007, reclamanta a încheiat cu banca C. un contract prin care a obținut un credit în valoare de 275.000 de euro (EUR).

Întrucât societatea reclamantă nu a respectat obligațiile contractuale, banca s-a adresat unui executor judecătoresc cu scopul de a începe executarea silită a creanței rezultate din contract.

La data de 17 mai 2010, executorul judecătoresc a informat compania reclamantă că a dispus confiscarea sumelor de bani disponibile în contul său și a altor valori mobiliare ale acesteia, până la concurenţa sumelor pe care le datorează băncii C., adică echivalentul a 454.723,85 lei (RON - circa 108.000 de euro).

Societatea reclamantă a formulat în faţa instanțelor naționale, două acțiuni împotriva executării - respectiv o contestaţie la executare la care a alăturat o cerere de suspendare a executării silite, precum și o cerere de suspendare provizorie a executării silite.

1. Contestația la executare, însoțită de o cerere de suspendare a executării silite

La o dată nespecificată în anul 2010, societatea reclamantă a sesizat Judecătoria Târgu-Mureș cu o contestaţie la executare, însoțită de o cerere de suspendare a executării silite. A invocat caracterul abuziv al clauzelor contractuale din titlul executoriu.

Printr-o hotărâre din 13 octombrie 2010, contestaţia la executare a fost respinsă pentru lipsa plății de către reclamantă, a taxei de timbru.

Părțile nu au depus această hotărâre la CEDO şi nu au informat Curtea dacă această decizie a făcut obiectul unui recurs.

2. Cererea de suspendare provizorie a executării

La data de 18 iunie 2010, invocând articolul 403 alin. (4) Cpc, în vigoare la acel moment, societatea reclamantă a solicitat judecătoriei să suspende provizoriu executarea silită inițiată împotriva sa de către banca C., până la soluţionarea cererii de suspendare a executării silite alăturate contestaţiei la executare.

În motivare, a susținut că anumite clauze ale contractului reprezentând titlu executoriu, erau contrare Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Aceasta a adăugat că, din aceleaşi motive, a introdus, de asemenea, o acțiune în anularea contractului de credit, întemeiată pe dispoziţiile aceleiaşi legi, precum şi o contestaţie la executare, iar procedurile judiciare aferente se aflau pendinte pe rolul instanţelor naţionale. A mai arătat că, în aplicarea articolului 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele declarate ca fiind abuzive nu produc niciun efect în privinţa consumatorului. În continuare, a susținut că, în cazul în care banca C. ar proceda la executarea activelor sale în condițiile contractului, aceasta ar suferi prejudicii grave și ireversibile și ar ajunge într-o situație de incapacitate de plată.

În ceea ce privește obligația de a consemna o cauţiune de 10% din suma care urmează să fie executată, obligaţie impusă în sarcina sa de instanţă, societatea reclamantă a susținut că aceasta constituia o restricție a dreptului său de acces la justiție și că dreptul intern nu îi permite să obțină o reducere, scutire sau amânare a plății.

A susținut că "justiţiabilii care au o astfel de sumă pot folosi procedura prevăzută de articolul 403 alin. (4) Cpc, în timp ce justiţiabili care nu au o astfel de sumă, nu ar putea obține suspendarea provizorie a executării silite".

Reclamantul a solicitat instanței să facă o aplicare directă a normelor de drept al Uniunii Europene și a articolului 6 din Convenția EDO și să constate că o prevedere legală care a impune o valoarea a cauţiunii de 10% din valoarea creanţei executate silit, fără nici o posibilitate de a se obține o reducere, scutire sau amânare la plată, încalcă dreptul de acces la o instanță. De asemenea, a invocat printre altele, o cauză internă în care o altă instanţă naţională, sesizată fiind cu o cerere similară înt-un alt judeţ al României, ar fi acordat o reducere a cauțiunii, invocând principiile care reies din jurisprudența Curţii EDO în aplicarea articolului 6 § 1 din Convenție.

La data de 21 iunie 2010, instanța de judecată a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei care viza obținerea reducerii valorii cauţiunii prevăzute la articolul 403 Cpc.

Instanţa a solicitat reclamantei să consemneze până la următorul termen de judecată din 24 iunie 2010, cu titlu de cauţiune, suma de de 45.472.385 lei (aproximativ 10.800 de euro), în întregime.

Reclamanta nu a depus dovada consemnării cauţiunii.

Printr-o hotărâre din 24 iunie 2010, după ce a constatat că societatea reclamantă nu a consemnat cauţiunea, instanţa a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite, formulate de către reclamantă.

Reclamanta nu a depus la dosar în fața Curții EDO, nici copia cererii de sesizare a instanței pentru suspendarea provizorie a executării silite, nici documentele privind situația sa financiară. În mod similar, nu au fost depuse la dosar copii ale documentelor referitoare la contestaţia la executare sau copii de pe pretinsele acțiuni pentru anularea contractului de credit.


Plângere:

Întemeindu-se pe articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanții s-au plâns de o încălcare a dreptului lor de acces la instanță

1. Argumentele părților

a) Guvernul

Admiţând că decizia instanței de judecată prin care s-a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite a restrâns dreptul de acces la instanţă al societăţii reclamante, Guvernul a susținut că această limitare a fost prevăzută de lege, și anume articolul 403 alin. (4) Cpc, iar acest text legal era destinat să protejeze pe creditor împotriva relei-credințe a debitorului.

În ceea ce privește necesitatea acestei limitări într-o societate democratică, Guvernul a afirmat, printre altele, că hotărârea referitoare la suspendarea provizorie a executării silite nu tranşa fondul litigiului privind executarea silită, acesta urmând a fi tranţat în cadrul contestaţiei la executare, al cărei obiect îl constituia.

Guvernul a arătat că instanța s-a pronunțat cu celeritate asupra cererii de suspendare provizorie a executării silite, fără citarea părților, ceea ce justifica, pentru echilibrarea raportului dintre părţi, ca legea să impună unele condiţii care să îl protejeze pe creditor.

 Referindu-se la exemple de jurisprudenţă din dreptul intern, Guvernul a susținut că societatea reclamantă a avut la dispoziție o modalitate eficientă de a solicita și de a obține o amânare sau de scutire de la plata cauţiunii.

Apoi, a arătat că solicitantul nu a prezentat nicio dovadă privind o eventuală insuficiență a mijloacelor financiare pentru plata cauţiunii.

Guvernul, în cele din urmă, a invocat şi comportamentul reclamantului din acțiunea principală, respectiv contestaţia la executare. În această privință, Guvernul afirmă că reclamantul a ridicat problema validității clauzelor contractului de credit numai în cadrul acestei proceduri, la câțiva ani după încheierea contractului, în timp ce, potrivit acestuia, statutul său profesional în materie comercială și contractuale l-ar fi obligat să acționeze cu mai multă diligenţă. De asemenea, guvernul a arătat că acţiunea privind contestaţia la executare a fost respinsă pentru lipsa plăţii taxei de timbru, taxa al cărei cuantum era rezonabil.


b) Reclamanta

Potrivit societăţii reclamante, dispozițiile legale aplicabile în acest domeniu, respectiv articolul 403 alin. (4) Cpc, pleacă de la o singură ipoteză, respectiv cea a creditorului de bună-credință, posesor al unui titlu executoriu valabil, care ar putea fi împiedicat sau întârziat în recuperarea creanţei sale, de către un debitor de rea-credința.

Or, în opinia reclamantei, statul ar trebui să protejeze, de asemenea, şi pe debitor împotriva actelor de executare în cazul în care procedura de executare este abuzivă sau atunci când aceste acte sunt efectuate pe baza titlurilor executorii care pot fi anulate.

Reclamanta susține că valoarea cauţiunii stabilite prin lege în cuantum de 10% din valoarea creanţei este foarte mare pentru debitorii care nu dispun de fonduri suficiente pentru a o achita. Mai arată că argumentele sale pe care le-a prezentat în fața instanței de judecată pentru a justifica neplata cauţiunii, nu au fost examinate.

2. Opinia Curţii EDO

Curtea invocă principiile generale care reglementează dreptul de acces la instanță, amintind cauza Stanev v. Bulgaria [GC] (nr 36760/06, §§ 229 și 230, CEDO 2012; a se vedea, de asemenea, Cudak v Lituania [GC], nr 15869/02, §§ 54 și 55, CEDO 2010).

Curtea reamintește că, în timp ce articolul 6 § 1 din Convenție garantează oricui dreptul la o instanță, care să examineze drepturile și obligațiile sale civile, acest "drept la o instanță" nu este absolut, ci se pretează la limitări implicit admise, care pot fi, de asemenea, de natură financiară.

Curtea nu a exclus niciodată că interesul bunei administrări a justiției poate justifica impunerea unei restricții financiare privind accesul unei persoane la un tribunal (Reuther c. Germaniei (dec.), nr.74789/01 5 iunie 2003 și Tolstoi-Miloslavsky c. Regatul Unit, la 13 iulie 1995 §§ 61 și următoarele, seria A nr 316-B). Valoarea taxelor, analizată în funcție de circumstanțele concrete ale unui caz particular - inclusiv solvabilitatea reclamantului și stadiul procedurii în care se impune restricția în cauză - este un factor care trebuie luat în considerare pentru a determina dacă persoana în cauză a beneficiat de dreptul de acces la instanță sau dacă, din contră, din cauza cuantumului acestei sume, accesul său la instanță a fost limitat într-o asemenea măsură încât a fost afectată chiar substanţa dreptului de acces la instanţă (a se vedea, de exemplu, Tolstoi-Miloslavsky, citată mai sus, §§ 63-67, și Weissman și alții c. România, nr 63945/00, § 37, CEDO 2006-VII (extrase)).

În speță, Curtea a constatat că instanța de judecată a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite, depuse de către solicitant, din cauza neplății sumei reprezentând cauţiune, care s-a ridicat la aproximativ 10.800 de euro.

Aceasta constituie o ingerință în dreptul de acces al solicitantului la o instanță.

Această constatare a existenţei unei ingerinţe nu a fost contestată de părţi.

Curtea observă că ingerința a fost prevăzută de lege, și anume articolul 403 alin. (4) Cpc. De asemenea, observă că această ingerinţă urmăreşte un scop legitim, deoarece vizează protejarea intereselor creditorului împotriva relei-credințe a debitorului.

În ceea ce privește necesitatea ingerinței într-o societate democratică, Curtea observă în primul rând că suma pretinsă drept garanție a fost stabilită prin lege și că aceasta a reprezentat un procent din suma pe care societatea reclamantă o datora creditorului său din procedura de executare silită. Modalitatea de stabilire a valorii cauţiunii e justificată, în opinia Curții, de circumstanțele particulare ale cauzei, și anume lipsa de citare a părților în ședință, imposibilitatea creditorului de a prezenta punctul său de vedere și celeritatea procedurii.

Curtea observă că reclamantul a contestat la instanţă obligația de a consemna suma cu titlu de cauţiune, invocând resticţionarea dreptului său de acces la instanță și absența oricărei căi procedurale la nivel intern pentru a putea obţine o diminuare, o eşalonare sau scutire de la plata cauţiunii.

Curtea observă în această privință, potrivit înscrisurilor din dosar, că deși reclamanta a contestat necesitatea consemnării cauţiunii și valoarea acesteia în cadrul cererii de suspendare provizorie a executării, aceasta a justificat solicitarea prin argumente de ordin general, nu prin elementele care să vizeze situaţia sa financiară concretă. Astfel de argumente au fost destinate să demonstreze că executarea contractului care reprezenta titlu executoriu, iar nu plata cauţiunii, ar avea un impact asupra situației sale financiare.

Curtea mai observă, de asemenea că, în cadrul ședinței din 21 iunie 2010, instanța de judecată a respins ca vădit nefondată cererea solicitantului de diminuare a cuantumului cauţiunii, și efectuat o analiză de fond a acestei cereri. Mai mult decât atât, este clar din exemplele din jurisprudența internă, că instanțele naționale au competenţa de a efectua o analiză de fond asupra cererilor de scutire de la plata cauţiunii, acțiuni întemeiate pe articolul 403 alin. (4) Cpc.

În acest caz, fără să speculeze cu privire la motivele care au determinat instanța de judecată să respingă cererea de mai sus, depusă de reclamantă, Curtea nu poate decât să constate că reclamanta avea la dispoziție o cale de atac eficientă pentru a pune în discuţie situația sa financiară și pretinsa sa incapacitate de a plăti.

În plus, Curtea observă că Guvernul a demonstrat, prin prezentarea unor exemple de jurisprudență relevantă, că la data faptelor, dreptul intern oferea o posibilitate pentru părțile interesate să ceară și să obțină, în cazul în care sprijineau cererea lor pe elemente concrete, o reducere, scutire sau amânare a plății cauţiunii, prin depunerea unei cereri separate, în baza OUG nr. 51/2008.

În sfârșit, Curtea constată că suspendarea provizorie a executării silite a avut ca scop protejarea intereselor patrimoniale ale societății reclamante până la soluţionarea cererii de suspendare a executării silite, alăturate contestaţiei la executare - acțiunea principală.

Curtea nu poate ignora faptul că respectiva contestaţie la executare a fost anulată pentru lipsa plăţii taxei de timbru de către reclamantă – lucru care reiese din declarațiile Guvernului, şi care nu au fost contestate de reclamantă. Pe baza datelor din dosar, valoarea taxei de timbru de aproximativ 50 de euro, nu a apărut excesivă și, în plus, societatea reclamantă nu a invocat o imposibilitate financiară de a o plăti.

Prin urmare, Curtea constată că acțiunea principală nu a fost dusă la bun sfârșit, din motive imputabile reclamantei.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că nu s-a demonstrat, în acest caz, că respingerea cererii provizorii de suspendare a executării pentru neplata cauţiunii de către reclamant a încălcat dreptul de acces la o instanță al acesteia din urmă.

Rezultă că această plângere este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

 


[1] Pentru o prezentare a problemei, a se vedea C. Drăguşin, în Executarea silită. Dificultăţi şi soluţii practice – volumul 1; Evelina Oprina şi Vasile Bozeşan – coordonatori, tema nr. 49, pag. 527, Ed. Universul Juridic, 2016; C. Drăguşin, Obligația de plată a cauțiunii și dreptul de acces la justiție, Revista Română de Executare Silită nr. 2/2014; R. Stanciu, Ajutorul public judiciar cu privire la cauţiunea datorată pentru suspendarea executării silite – perspective realiste în contextul legislaţiei actuale, Revista de Executare Silită, nr.3/2013, pag. 77 şi urm.

[2] Încheierea din 25.02.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. 4915/4/2014, nepublicată: „… Imposibilitatea acordării ajutorului public judiciar sub forma scutirii, reducerii, eşalonării sau amânării la plata cauţiunii conform dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 nu afectează dreptul de acces la justiţie al petentei contestatoare, câtă vreme această situaţie nu împiedică analiza pe fond a contestaţiei la executare în legătură cu care cererea de suspendare provizorie a executării silite a fost formulată. Or, numai în cadrul contestaţiei la executare, care nu este supusă condiţiei de plată a unei cauţiuni, sunt suspuse analizei pe fond pretenţiile contestatorului referitoare la executarea silită declanşată împotriva sa, o asemenea analiză neputând face obiectul unei cereri de suspendare a executării. Prin urmare, neincluderea cauţiunii printre formele de acordare a ajutorului public judiciar nu încalcă, pentru motivele anterior arătate, dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin nici o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii Constituţionale nestabilindu-se contrariul. În condiţiile în care scutirea de plata cauţiunii aferentă cererii de suspendare a executării silite sau reducerea acesteia ori eşalonarea plăţii sale nu pot forma, conform art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008, obiectul unei cereri de ajutor public judiciar, nu se impune în cauză analiza posibilităţilor materiale ale petentului-contestator. Faţă de cele de mai sus, instanţa va respinge ca inadmisibilă cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de petentul contestator.”

[3] Încheierea din 07.04.2009 a Judecătoriei Deva, pronunţată în dosarul nr. 1125/221/2009, nepublicată: „… În privinţa cauţiunii, instanţa constată că deşi în cuprinsul OUG nr. 51/2008 nu se menţionează expres posibilitatea de acorda facilităţi la plata cauţiunii, în formularul anexă, referitor la acordarea asistenţei juridice în alt stat membru al Uniunii Europene, este menţionată şi cauţiunea datorată în faza de executare silită, de unde se poate deduce că legiuitorul a avut în vedere şi cauţiunea. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sesizată în cauza Iosif şi alţii împotriva României, a constatat încălcarea art. 6 alin 1 din Convenţie ca urmare a respingerii unei contestaţii la executare pentru neplata cauţiunii”.

Încheierea din 27.02.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. 10367/301/2014/a1, nepublicată: „… Deşi în cuprinsul OUG 51/2008 nu este menţionată expres posibilitatea acordării de facilităţi la plata cauţiunii, totuşi raţiunea avută în vedere de legiuitor la momentul edictării acestui act normativ este aceea ca în situaţia în care costul unei proceduri judiciare este excesiv, împiedicând accesul efectiv la justiţie, partea să poată beneficia de scutiri/reduceri la plata acestor sume astfel încât cererea sa să poată fi supusă analizei instanţei judecătoreşti. Neluarea in considerare si a acestei forme de asistenta judiciara ar reprezenta o incalcare a dreptului de acces la instanta reglementat de art 6 paragraf 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, intrucat ar impiedica examinarea cererii partii. În acest sens, instanţa are în vedere şi Hotărârea din 20.12.2007 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Iosif şi alţii împotriva României în care s-a constatat încălcarea art. 6 alin 1 din Convenţie ca urmare a respingerii unei contestatii la executare pentru neplata cauţiunii. Analizând din perspectiva art. 6 alin 1 din CEDO obligaţia stabilită în sarcina petenţilor de plată a cauţiunii în valoare de 6674,66 lei , având în vedere şi veniturile obtinute de acestia (884 lei GA ; 84 lei GC potrivit declaratiilor-formular completate pe propria raspundere) precum si imprejurarea ca petentii au doi copii minori in intretinere, ceea ce inseamna un venit mediu net lunar pe membru de familie de 242 lei, instanţa apreciază că menţinerea unei asemenea condiţii prealabile pentru analizarea cererii formulate de contestatori constituie o limitare a accesului efectiv la o instanţă, cu depăşirea raportului rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. In speta, valoarea cautiunii depaseste de 27 de ori venitul mediu net lunar pe membru de familie, venit menit a acoperi si cheltuielile obisnuite pentru trai. Astfel, valoarea acesui cost judiciar prin raportare la situaţia financiară a petenţilor apare ca fiind excesivă, de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului de acces la instanţă, motiv pentru care, pentru respectarea drepturilor garantate de art. 6 alin 1 din CEDO, se va admite cererea de reexaminare ajutor public judiciar şi se va dispune scutirea petenţilor de obligaţia de plată a cauţiunii în valoare de 6674,66 lei.”.

[4] Încheierea din 01.04.2013 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 3438/4/2013, nepublicată:

„… Totuşi, în cauza Micaleff c. Malta [Marea Cameră, hotărârea din 15 octombrie 2009], printr-un reviriment de jurisprudenţă, Curtea de la Strasbourg a precizat că, de principiu, o măsură provizorie nu intră sub incidenţa Convenţiei însă, în condiţiile în care aceasta este determinantă (decisivă) pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil din procedura de fond, atunci se poate analiza în ce măsură devin aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie.

Chiar şi cu această modificare de jurisprudenţă, instanţa observă că procedura suspendării provizorii în cazul petentei nu are caracter determinant cu privire la stabilirea obligaţiei sale de plată, din moment ce titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, litigiul fiind prin ipoteză deja trecut prin filtrul unui judecător, iar obligaţia petentei deja stabilită (este adevărat, nu cu titlu irevocabil, însă cu titlu executoriu).

Alta ar fi fost situaţia, spre exemplu, dacă titlul executoriu nu ar fi fost reprezentat de o hotărâre judecătorească, drepturile sau obligaţiile civile nefiind încă stabilite pe cale jurisdicţională. Suspendarea provizorie a executării într-o astfel de ipoteză ar avea caracter determinant cu privire la fondul cauzei, în sensul stopării executării silite a unei obligaţii civile care nu a fost încă stabilită de instanţă.

Acesta a fost cazul procedurii de suspendare provizorie în care s-a pronunţat Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. 3970/4/2009, încheiere pe care reprezentantul petentei a depus-o la dosar, titlul executoriu invocat fiind reprezentat de un antecontract de vânzare-cumpărare. Prin urmare, speţa respectivă se distinge de prezenta speţă, nefiind aplicabil raţionamentul prezentat în încheierea anterior menţionată.

Răspunzând unui alt argument invocat de petentă, prin avocat, instanţa arată că este irelevant faptul că petenta are sau nu blocate conturile şi din acest motiv nu poate plăti cauţiunea, din moment ce textul legal care impune condiţia plăţii cauţiunii nu poate fi înlăturat, art. 6 CEDO nefiind aplicabil.

În concluzie, instanţa constată, pe de o parte, că nivelul cauţiunii este stabilit de lege, iar pe de altă parte, că textul respectiv nu poate fi înlăturat de la aplicare în cazul concret al reclamantei, în baza art. 20 din Constituţie, având în vedere că art. 6 paragraf 1 din CEDO nu este incident în speţă întrucât cererea de suspendare provizorie a executării silite nu are ca obiect o contestaţie cu privire la un drept sau o obligaţie civilă.

[5] Încheierea din 29.04.2013, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. 33825/4/2012, nepublicată:

„Analizând cererea formulată de petenţi, instanţa reţine, la fel ca şi instanţa fondului, că potrivit legislaţiei interne româneşti - OuG nr. 51/2008, nu există posibilitatea acordării ajutorului public judiciar pentru plata cauţiunii, pe de o parte pentru raţiuni care ţin de incidenţa respectivului act normativ (o astfel de ipoteză nefiind recunoscută de acesta), iar pe de altă parte, pentru raţiuni care au în vedere natura juridică a cauţiunii, aceasta fiind destinată acoperirii unui eventual prejudiciu al creditorului, statul neputând, în principiu, să dispună (prin reducere sau eşalonare) asupra unei sume de bani care nu îi aparţine.

În acelaşi timp însă, instanţa reţine că un cuantum ridicat al sumei stabilite cu titlu de cauţiune (aceasta fiind o condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare a executării silite) ar echivala practic cu interzicerea accesului la acest tip de acţiune.

Interpretând dispoziţiile art. 21 din Constituţie în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa arată că dreptul de acces la justiţie nu include decât acele acţiuni care tind la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.

Prin urmare, pentru a se putea concluziona dacă petenţilor le este interzis sau nu accesul la justiţie prin stabilirea unei cauţiuni ridicate, rămâne de stabilit dacă, în speţă, măsura suspendării executării silite este o acţiune care tinde la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.

În acest cadru, instanţa constată că obiectul unei astfel de măsuri îl constituie suspendarea executării silite. Din acest punct de vedere, rezultatul unei astfel de acţiuni îl constituie oprirea temporară a derulării unei proceduri de executare silită. Prin urmare, la o primă vedere, o astfel de procedură nu are ca finalitate stabilirea unor drepturi sau obligaţii civile.

În acelaşi timp, instanţa reţine din decizia de inadmisibilitate pronunţată în acuza Micallef c. Malta (par. 74), citată mai sus, că în situaţii excepţionale, o astfel de acţiune ar putea intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 6 CEDO în măsura în care este determinantă cu privire la fondul cauzei, dacă acesta din urmă tinde la stabilirea unor drepturi sau obligaţii cu caracter civil.

Contestaţia la executarea unui contract de credit se referă la drepturi şi obligaţii patrimoniale, astfel încât este mai mult decât evident că fondul dreptului are caracter civil.

În ceea ce priveşte măsura suspendării executării silite, instanţa reţine că procedura de executare silită a fost începută în baza unui contract de credit care este declarat de lege titlu executoriu. Prin urmare, trebuie arătat că dreptul creditorului şi obligaţia corelativă a debitorilor au fost stabilite ex lege (direct de lege) şi nu au fost stabilite jurisdicţional, nefiind trecute prin filtrul unui judecător.

Din această perspectivă, cererea de suspendare a executării silite începute în baza unui titlu executoriu care nu a fost stabilit jurisdicţional, are o influenţă determinantă în privinţa fondului dreptului, în condiţiile în care dreptul urmează să fie confirmat sau nu, abia ulterior, pe cale jurisdicţională, prin contestaţia la executare. Altfel spus, în anumite condiţii în care, la o analiză sumară, s-ar putea pune în discuţie legalitatea executării silite sau chiar validitatea dreptului, temporizarea executării silite ar putea fi considerată necesară pentru a se evita executarea unor elemente ale patrimoniului, greu de recuperat ulterior, în condiţiile în care dreptul creditorului nu a fost stabilit încă de un judecător, ci direct de lege.

În acelaşi timp, dreptul creditorilor este deja stabilit de lege (nu şi jurisdicţional), iar o astfel de stare de fapt afectează situaţia debitorilor pentru o perioadă considerabilă de timp – cel puţin până la soluţionarea contestaţiei în anulare (a se vedea precizările din decizia de inadmisibilitate din cauza Micallef c. Malta, par. 74, teza finală). Prin urmare, procedura suspendării executării silite are legătură şi din această perspectivă, cu fondul dreptului, care urmează să fie stabilit jurisdicţional abia ulterior.

În consecinţă, faţă de cele arătate mai sus, instanţa reţine că în situaţia concretă a petenţilor, împotriva cărora este începută o executare silită în baza unui titlu executoriu care nu a fost stabilit pe cale jurisdicţională, măsura suspendării executării silite intră sub incidenţa art. 6 CEDO, având o legătură determinantă cu modul de stabilire a fondului dreptului, în cadrul acţiunii de fond – contestaţie la executare.

În acest cadru, instanţa reţine că potrivit art. 403 alin.(1) Cpc, suspendarea executării silite se poate dispune doar după depunerea unei cauţiuni al cărei cuantum este stabilit de instanţă.

Instanţa fondului a stabilit cauţiunea la nivelul a 1% din suma executată silit, rezultând un cuantum de 16.245,7 franci elveţieni, adică aproximativ 57.184 lei.”.

În opinia acestei instanţe, o astfel de sumă reprezintă un cuantum ridicat pentru orice justiţiabil.

Având în vedere că legislaţia internă nu conţine dispoziţii care să reglementeze situaţii precum cea a petenţilor, în acord cu principiul asigurării dreptului de acces la justiţie, în materia ajutorului public judiciar, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 8 alin.(3) din OuG nr. 51/2008, instanţa va face aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin intermediul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Drept consecinţă, analizând cererea în vederea găsirii unui echilibru între, pe de o parte, necesitatea asigurării dreptului de acces la instanţă pentru petenţi, iar pe de altă parte, necesitatea de a proteja drepturile creditorului, instanţa va admite cererea petenţilor, urmând să dispună reducerea cauţiunii de la nivelul de 16.245,7 franci elveţieni la nivelul echivalentului în lei al sumei de 4000 de franci elveţieni.

Rămâne instanţei fondului să aprecieze, pe baza datelor concrete existente în dosar, dacă măsura suspendării executării silite este oportună, în raport de condiţiile legale cerute de procedura suspendării, cu referire inclusiv la plata cauţiunii astfel cum a fost stabilită prin prezenta încheiere.

[6] Încheierea din 27.02.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. 10367/301/2014, nepublicată: „…Atâta vreme cât cerinţa depunerii unei cauţiuni urmăreşte un scop legitim, care in cauza de fata îl reprezinta  protejarea intereselor creditorului, in sensul acordarii posibilitatii de  a-si recupera eventualele  prejudicii produse ca urmare a suspendarii executarii silite si in situatia in care contestatia la executare  nu ar fi intemeiata, existand deci un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, pentru considerentele expuse mai sus, instanţa va respinge cererea petenţilor în sensul scutirii de la plata cauţiunii ca inadmisibilă.”