<<< Toate categoriile

Absenţa oricărui indiciu de arbitrariu în procedurile naţionale – decizia de inadmisibilitate parţială în cauzele reunite Victor Atanasie Stănculescu c. României şi Mihai Chiţac c. României


JurisClasor CEDO - Ianuarie 2013, 10

Prin decizia de inadmisibilitate parţială din 03 iulie 2012 pronunţată în cauzele reunite Stănculescu c. României (cererea nr. 22555/09) şi Chiţac c. României (cererea nr.42204/09) Curtea a respins, ca inadmisibile, plângerile reclamanţilor privind încălcarea articolelor 6 (par.1,2,3 lit. b şi d), 7, 13, 14 (coroborat cu articolele 6, 7 şi 3)  din Convenţie şi a hotărât comunicarea către Guvernul pârât a capătului de cerere referitor la încălcarea art. 6 par.1 privind durata procedurilor judiciare în faţa instanţelor naţionale.

 

Prezentarea deciziei

1. Circumstanţele cauzelor

Reclamanţii Victor Atanasie Stănculescu şi respectiv Mihai Chiţac, înalţi ofiţeri militari în perioada revoluţiei  din decembrie 1989, au fost nominalizaţi  de către Comisia pentru stabilirea adevărului (constituită la 14 februarie 1990) ca făcând parte dintre cei  posibil responsabili pentru reprimarea revoltei populare din decembrie 1989 de la Timişoara, eveniment în care au fost ucise 72 de persoane şi rănite alte 250.

Cercetările penale începute (la o dată neprecizată) împotriva reclamanţilor au fost sistate de către Parchetul Militar la 29 martie 1996, însă ulterior acestea au fost reluate, astfel încât, la 30 decembrie 1997, reclamanţilor li s-a prezentat materialul de urmărire penală şi au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită în contextul reprimării revoltei populare din decembrie 1989. Totodată, 65 de persoane s-au constituit părţi civile în cauză.

La 15 iulie 1999, Curtea Supremă de Justiţie, în complet de trei judecători, i-a condamnat pe reclamanţi, pentru infracţiunile de omor deosebit de grav şi tentativă la omor deosebit de grav, la câte 15 ani de închisoare, le-a aplicat pedeapsa complementară constând în interzicerea unor drepturi civile şi degradarea militară. De asemenea, au fost obligaţi, în solidar cu Ministerul Apărării, la plata de despăgubiri unui număr de 217 persoane vătămate în timpul revoltei din decembrie 1989, corespunzător perioadei în care reclamanţii au deţinut funcţii de comandă asupra trupelor militare. Hotărârea a devenit definitivă la 25 februarie 2000, când a fost respins recursul formulat de reclamanţi, de Ministerul Apărări şi unele dintre părţile civile.

La 22 martie 2004 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare formulat de Procurorul General, a anulat hotărârile anterioare şi a trimis cauza din nou primei instanţe indicând necesitatea efectuării unei expertize psihiatrice privind pe reclamantul V.A. Stănculescu, reexaminarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate anterior de reclamanţi, îndreptarea erorilor de procedură pentru ca, în final, să se procedeze la judecarea pe fond a cauzei.

În rejudecare, completul de trei judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice a reclamantului Stănculescu, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale (aceasta din urmă respingând excepţia de neconstituţionalitate), a admis cererea reclamanţilor de completare a probatoriului cu înscrisuri şi 14 martori, a procedat la ascultarea reclamanţilor inculpaţi şi la reexaminarea întregului material probator administrat în cursul urmăririi penale şi în prima etapă a procedurilor judiciare.

Prin sentinţa penală din 3 aprilie 2007 instanţa supremă i-a găsit vinovaţi pe reclamanţi de săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav şi tentativă la omor deosebit de grav, condamnându-i la câte 15 ani închisoare şi aplicându-le, totodată,  pedeapsa complementară privind interzicerea unor drepturi şi degradarea militară, instanţa reţinând că reclamanţii au dat ordine directe trupelor militare de a deschide focul împotriva insurgenţilor. Pe latură civilă, instanţa a acordat despăgubiri părţilor civile, în aceleaşi condiţii ale hotărârii din 15 iulie 1999. Prin decizia definitivă din 15 octombrie 2008 completul de 9 judecători a respins recursul.

 

2. Asupra pretinsei încălcări a  art. 6 par. 1 privind durata procesului

Reclamanţii s-au plâns de faptul că procedurile penale desfăşurate împotriva lor au durat prea mult încălcându-se prevederile art. 6 par. 1 din Convenţie.

Curtea  a considerat că nu poate, pe baza materialului existent în dosarul cauzei, să stabilească admisibilitatea acestui capăt de cerere, motiv pentru care a decis în acord cu Regulamentul Curţii (art. 54 par. 2b) comunicarea acestui capăt de cerere Guvernului pârât.

 

3. Asupra altor pretinse încălcări ale art. 6 din Convenţie

3.1. Privitor la imparţialitatea instanţei şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie (art. 6 par.1 şi 2), reclamanţii au susţinut că aceste garanţii le-au fost încălcate prin declaraţiile pe care diferiţi judecători şi procurori implicaţi în cauza lor le-au făcut cu privire la rolul reclamanţilor în evenimentele din decembrie 1989.

Curtea a constatat că reclamanţii nu au furnizat acesteia probe de natură să evidenţieze lipsa de imparţialitate invocată iar interviurile la care reclamanţii fac referire nu par să aducă atingere prezumţiei de nevinovăţie. Mai mult, reclamanţii nu au formulat cereri de recuzare în timpul procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare  naţionale şi cu toate că declaraţiile magistraţilor români invocate de reclamanţi au avut loc în prima parte a procedurilor judiciare, reclamanţii, după reluarea procedurilor determinate de admiterea recursului în anulare nu şi-au reiterat alegaţiile privind lipsa de imparţialitate a magistraţilor sau încălcarea prezumţiei de nevinovăţie.

De altfel, chiar admiţând încălcarea exigenţei de imparţialitate şi a prezumţiei de nevinovăţie, Curtea a apreciat că  reluarea întregii proceduri de judecată cu respectarea  garanţiilor procedurale a condus la înlăturarea  tuturor încălcărilor alegate de reclamanţi (mutatis mutandis , Bujniţa c. Moldova, nr. 36492/02, par. 20-23, 16 ianuarie 2007).

Prin urmare, Curtea a statuat că din această perspectivă nu apare nici o încălcare a drepturilor reclamanţilor.

3.2. Privitor la echitatea şi rezultatul procedurilor (art. 6 par. 1), reclamanţii au contestat caracterul echitabil al acestora susţinând că instanţele naţionale au interpretat probele  într-o manieră părtinitoare, în scopul de a-i găsi  vinovaţi cu orice preţ.

Curtea a subliniat că deşi asemenea critici sunt de natura celor care ar putea fi formulate în faţa unui al patrulea grad de jurisdicţie, încălcând astfel principiul subsidiarităţii controlului desfăşurat de Curte,  se constată totuşi că instanţele naţionale au răspuns la toate argumentele invocate în apărare de reclamanţi şi au pronunţat decizii complet şi pe larg motivate. Totodată, Curtea a concluzionat că în măsura în care examinarea motivelor acestui capăt de cerere se plasează în limitele competenţei sale, nu pot fi identificate elemente  apte să releve caracterul inechitabil şi arbitrar al manierei în care instanţele  au examinat situaţia de fapt şi au aplicat dreptul intern.

3.3. Privitor la timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării (art. 6 par. 3 lit. b) reclamanţii au invocat că au fost urmăriţi penal în mod ilegal şi că nu au avut suficient timp şi mijloace corespunzătoare   pentru pregătirea apărării. 

Luând act că instanţele naţionale au examinat în detaliu  toate aceste argumente invocate de reclamanţi, Curtea a reiterat că ea este legată de interpretarea pe care instanţele de drept intern o dau probelor şi situaţiei de fapt, în special în cauzele (ca aceea de faţă) în care nu se identifică vreun element de arbitrariu în modul în care instanţele naţionale au aplicat sau au interpretat dreptul naţional.

În acest context, Curtea face o distincţie netă între situaţia de faţă şi cea existentă în cauza OAO Neftyanaya Kompania Yukos c. Rusia (nr. 14902/04, par.534-536, 20 septembrie 2011) în care art. 6 a fost încălcat prin faptul că reclamanta a avut la dispoziţie doar 4 zile lucrătoare pentru a studia cele aproximativ 43.000 de pagini ale dosarului înainte de termenul de judecată iar cererea sa de amânare a cauzei pentru a-şi pregăti apărarea a fost respinsă.

În prezenta cauză, Curtea a apreciat că nu se poate susţine că reclamanţii au fost privaţi de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării deoarece între 30 decembrie 1997 (data trimiterii acestora în judecată) şi momentul (14 iunie 1999) în care instanţa naţională a procedat la examinarea pe fond a cauzei  reclamanţii au avut posibilitatea de a formula obiecţiuni şi cereri atât de natură procedurală cât şi de natură probatorie. Mai mult, redeschiderea procedurilor de judecată în faţa primei instanţe, subsecvent admiterii recursului în anulare, a oferit reclamanţilor o nouă posibilitate de a-şi reformula poziţia atât sub aspect procedural cât şi pe fondul cauzei, precum şi de a propune noi probe, oportunitate pe care reclamanţii de altfel au valorificat-o.

3.4. Privitor la dreptul de a beneficia de prezenţa şi audierea martorilor apărării  în aceleaşi condiţii ca cei ai acuzării (art. 6 par. 3 lit. d), reclamanţii consideră că acest drept le-a fost încălcat în special prin folosirea în cadrul procedurilor de judecată  a probelor extrajudiciare constituite în faţa Comisiei din 1990 pentru stabilirea adevărului.

Ca principiu, Curtea reiterează că aprecierea admisibilităţii probelor este atributul instanţelor naţionale iar simplul fapt că nu toţi martorii propuşi au fost încuviinţaţi sau audiaţi nu este suficient per se să genereze o încălcare a dreptului la apărare (Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei, 19 decembrie 1997, par. 31,  şi  Garcia Ruiz c. Spaniei [MC], nr.30544/96, par. 28), esenţial fiind însă ca procedura în întregul său să fie una echitabilă cu luarea în considerare nu doar a drepturilor reclamanţilor dar şi  a  interesului public, al victimelor şi chiar a drepturilor  martorilor, când se impune.

Constatând că deşi declaraţii ale mai multor persoane date în faţa Comisiei din 1990 au fost folosite în procedurile judiciare desfăşurate în cauza reclamanţilor, totuşi nici o parte nu a cerut  instanţelor naţionale audierea respectivelor persoane iar pe de altă parte nu se identifică vreun refuz al instanţelor de a administra  probe în apărare.

Făcând trimitere la principiile statuate în cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit [MC] (nr. 26766/05 şi 22228/06, par. 118, 15 decembrie 2011) privitor la probele extrajudiciare, Curtea, reafirmând condiţiile regulii “ exclusiv şi determinant” (Bykov c. Rusiei [MC], nr.4378/02, par.88, 10 martie 2009), constată că în prezenta cauză declaraţiile extrajudiciare au fost coroborate cu alte probe administrate in faţa instanţelor naţionale. In opinia Curţii, declaraţiile extrajudiciare folosite în procedurile judiciare nu au fost exclusive şi nici determinante în condamnarea reclamanţilor .

In concluzie, Curtea a apreciat că  nu există vreo aparenţă de încălcare a drepturilor  garantate de art. 6 par.1din Convenţie, acest capăt de cerere fiind în mod vădit neîntemeiat ceea ce impune respingerea lui ca inadmisibil potrivit art. 35 par.3(a) şi 4 din Convenţie.

 

4. Asupra pretinsei încălcări a art. 7 din Convenţie

Reclamantul M. Chiţac a susţinut că actele pretins comise de acesta nu constituie infracţiune prin raportare la momentul săvârşirii faptelor.

Curtea  reiterează că art. 7 din Convenţie impune ca orice infracţiune trebuie să fie prevăzută în mod clar într-o normă de drept predictibilă şi previzibilă, trimiţând în acest sens  la  principiile bine conturate în jurisprudenţa sa (Kokkinakis c. Grecei, 25 mai 1993, par. 52; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României, nr. 77193/01 şi 77196/01, par. 33-38, 24 mai 2007; Kafkaris c. Ciprului [MC], nr. 21906/04, par. 139-141; Sud Fondi S.r.l. şi alţii c. Italiei, nr. 75909/01, par. 105-110, 20 ianuarie 2009; şi Scoppola c. Italei nr. 2 [MC], nr. 10249/03, par. 92-109, 17 septembrie 2009).

În cauză,Curtea observă că pe de o parte reclamantul Chiţac a omis să invoce o atare obiecţie in faţa instanţelor naţionale iar pe de altă parte, chiar ignorând problema neepuizării căilor interne, se constată că reclamantul Stănculescu a ridicat în faza căilor interne acest aspect  pe care instanţele naţionale l-au înlăturat într-o manieră temeinic motivată.

Achiesând la concluzia instanţelor naţionale în această privinţă, Curtea a apreciat acest capăt de cerere ca vădit neîntemeiat şi pe cale de consecinţă l-a respins ca inadmisibil potrivit art.35 par. 3(a) şi 4 din Convenţie.

 

5. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 si 14 (coroborat cu art. 6,7 şi 3) din Convenţie

Reclamantul M. Chiţac a invocat încălcarea art. 13 (întrucât judecătorii Curţii Supreme în recursul în anulare nu au răspuns celui mai important argument adus de Procurorul General ceea ce s-a reverberat în maniera în care instanţele naţionale s-au pronunţat ulterior cu privire la existenţa infracţiunii), art. 14 (întrucât caracterul inechitabil al procedurilor judiciare rezidă în raţiunile politice care le-au determinat) şi art. 3 (cu motivarea că cererea sa de întrerupere a executării pedepsei a fost admisă pentru o perioadă inferioară celei care era necesară unei intervenţii chirurgicale).

Curtea a apreciat că nu se identifică elemente care să susţină încălcările alegate cu motivarea că, pe de o parte, argumentul circumscris art.13 de reclamant putea fi invocat de acesta din perspectiva art. 6 în faţa instanţelor naţionale, reclamantul neinvocând acest aspect în cadrul procedurii naţionale, iar pe de altă parte reclamantul putea formula o nouă cerere de întrerupere a executării pedepsei în măsura în care perioada anterior acordată era insuficientă în raport cu problemele sale medicale.

Ca urmare, Curtea a constatat caracterul vădit nefondat al acestui capăt de cerere pe care l-a respins ca inadmisibil în acord cu art. 35 par. 3 lit. (a) şi 4 din Convenţie.

 

Notă

Semnificativ este modul în care Curtea a făcut în cauză aplicarea principiilor privitoare la probele extrajudiciare şi îndeosebi a regulii “exclusiv şi determinant”  (pe larg expuse şi analizate în cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit [MC] nr. 26766/05 şi 22228/06, par. 118-147, 15 decembrie 2011), apreciind că în mod corect instanţa naţională nu şi-a întemeiat hotărârea de condamnare în mod exclusiv şi determinant pe declaraţiile victimelor  date în faţa Comisiei constituite în 1990, ci pe un larg  probatoriu  încuviinţat reclamanţilor şi administrat în faţa sa (par. 62-63).

În prezenta cauză, împrejurarea că reclamanţii nu au avut posibilitatea efectivă de a confrunta toţi martorii ale căror declaraţii - cuprinse în documentele întocmite de Comisia din 1990 – au fost introduse ca probe în dosarul cauzei, nu constituie automat o încălcare a art.6 par.1 şi 3.lit d) din Convenţie.

O atare apreciere se înscrie în registrul configurat de revirimentul jurisprudenţial[1] al Curţii care, prin hotărârea pronunţată în cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit a acceptat o flexibilizare a regulii „exclusiv şi determinant” şi s-a îndepărtat astfel de concluziile sale anterioare (cauza Lüdi c. Elveţiei, 15  iunie 1992).

Mai mult, neavând un caracter absolut, regula „exclusiv şi determinant” nu conduce automat la o încălcare a art. 6 nici atunci când declaraţiile date în cursul urmăririi penale de unii martori, neaudiaţi nemijlocit de instanţa de judecată, reprezintă temeiul exclusiv şi determinant pentru fundamentarea soluţiei de condamnare, însă este esenţial ca într-un asemenea caz să existe suficiente garanţii procedurale care să le  contrabalanseze şi care să permită o evaluare echitabilă a gradului de încredere a declaraţiilor respective.(cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit, par. 147)

În prezenta cauză, Curtea - în aplicarea principiilor enunţate anterior - a apreciat astfel că, pe de o parte, declaraţiile extrajudiciare nu au avut un caracter exclusiv şi determinant în fundamentarea soluţiei de condamnare iar, pe de altă parte, acestea au fost coroborate cu alte declaraţii de martori şi probe administrate în faţa instanţei naţionale, în cadrul unei proceduri lipsite de orice aparenţă de arbitrariu (par. 62).

 


[1] A se vedea Victor Constantinescu, Citirea declaraţiilor date în timpul urmăririi penale şi dreptul acuzatului de a interoga martorii acuzării.Cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit. Revista JurisClasor CEDO - Februarie 2012, http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2012/02/citirea-declaratiilor-date-in-timpul-urmaririi-penale-si-dreptul-acuzatului-de-a-interoga-martorii-acuzarii-cauza-al-khawaja-si-tahery-c-regatului-unit.