Hotărâri CEDO

Prin decizia de inadmisibilitate din 30 septembrie 2014, din cauza Elena Petraşcu împotriva României (cererea nr. 1197/11), s-a constatat neîncălcarea de Statul român a prevederilor art. 6 par. 1 din Convenție, în situația calificării de instanța de judecată a căii de atac, denumită de parte drept apel, ca fiind recurs, după ce s-a oferit posibilitatea părților, în ședință publică, să formuleze apărări cu privire la acest fapt, considerându-se că reclamanta nu a suferit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la o instanţă.

Prezentarea deciziei

Reclamanta, asistată de avocat, a formulat o acţiune în anularea unui contract de vânzare a unui apartament cu clauză de întreţinere, la 6 noiembrie 2008, iar la 6 ianuarie 2009 a fost indicată valoarea apartamentului pusă în vedere de instanţă, pentru verificarea competenţei, respectiv suma de 64.959 RON (17.500 EUR). Prin sentinţa pronunțată la 12 mai 2009, Judecătoria Bucureşti a respins acţiunea, iar la 11 august 2009 reclamanta a înaintat apel împotriva sentinţei. La 26 octombrie 2009 reclamanta a formulat şi un recurs împotriva aceleiaşi sentinţe, pentru care a depus şi motivele de recurs. La şedinţa din 2 februarie 2010, în faţa Tribunalului Bucureşti, reclamanta a indicat că valoarea apartamentului era de 110.000 RON (29.000 EUR).

La 6 aprilie 2010, după audierea susţinerilor ambelor părţi, Tribunalul Bucureşti a calificat apelul reclamantei ca fiind recurs, iar cauza a continuat să fie judecată în complet de trei judecători. Tribunalul a reţinut că, la 6 ianuarie 2009, recurenta reclamantă a informat în mod expres instanţa cu privire la valoarea apartamentului, valoare care nu a fost contestată de partea adversă. În plus, regulile de procedură civilă relevante şi principiul legalităţii nu permit părţii să aleagă calea de atac pe care dorește să o formuleze împotriva unei sentinţe. La 1 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti a audiat susţinerile părţilor asupra depunerii motivelor de recurs în termenul stabilit de lege. La 2 iunie 2010 reclamanta a depus observaţii scrise, în care a reiterat argumentele sale în ce priveşte valoarea apartamentului, care ar fi fost 110.000 RON, susţinând că tribunalul, în mod eronat, a calificat calea de atac ca fiind recursul, prin urmare motivele căii de atac, considerată a fi apelul, au fost depuse în termen.

Prin decizia din 18 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, statuând în complet de 3 judecători, a declarat nul recursul, reţinând că motivele de recurs nu au fost depuse în termenul legal şi nu există niciun motiv de ordine publică pentru anularea sentinţei atacate. Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva sentinţei este prevăzută de lege, iar nu stabilită de judecătorul cauzei. Pe cale de consecinţă, faptul că prima instanţă a indicat în mod eronat calea de atac ce poate fi introdusă nu exonerează partea de obligaţia de a formula calea de atac prevăzută de lege.

La 31 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul depus de reclamantă împotriva deciziei tribunalului, ca inadmisibil, reţinând, între altele, că prin Decizia în interesul legii din 9 iunie 2008, I.C.C.J. a considerat că acţiunea formulată de reclamantă are caracter patrimonial şi, prin urmare, dispoziţiile art. 282¹ alin. 1 C.pr.civ. sunt aplicabile. Curtea de Apel Bucureşti a mai adăugat că Tribunalul Bucureşti a interpretat legal susţinerile reclamantei şi a reiterat observaţia că valoarea apartamentului în dispută era de 64.959 RON.

Reclamanta s-a plâns de faptul că procedura a fost inechitabilă, în aşa fel încât dreptul său de acces la instanţă a fost restricţionat, deoarece instanţa de apel nu a examinat cauza sa după ce a calificat calea de atac ca fiind recursul.

Asupra art. 6 par. 1 din Convenție

Curtea a notat că, în speţă, prin calificarea căii de atac a apelului drept recurs, ultima instanţă a privat reclamanta de oportunitatea de a-şi vedea susţinerile reexaminate la următorul nivel de jurisdicţie, ca rezultat al diferitelor cerinţe formale ce trebuiau îndeplinite în termenele legale legate de depunerea motivelor de recurs. Prin urmare, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantei de acces la instanţă garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie.

Curtea a reiterat că dreptul de acces la instanţă nu este absolut, fiind susceptibil de limitări; acestea sunt permise, în particular, în cazul respectării condiţiilor de admisibilitate ale căii de atac formulată pe motive de drept, cum este cazul recursului, din moment ce, prin natura sa, acesta reclamă o reglementare din partea statului care beneficiază în acest scop de o anumită marjă de apreciere (Trif c. României, decizia de inadmisibilitate din 12 noiembrie 2013, par. 36). Limitările aplicate nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul lăsat individului în asemenea mod şi măsură încât dreptul să fie afectat în substanţa sa (Angel Angelov c. Bulgariei, hotărârea din 15 februarie 2007, par. 35, Kreuz c. Poloniei, par. 54). O limitare nu va fi compatibilă cu art. 6 par. 1 din Convenţie dacă nu urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (Krastev c. Bulgariei, decizia de inadmisibilitate din 15 mai 2012, par. 24).

Curtea a observat, pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, că soluția tribunalului de a califica calea de atac a apelului ca fiind recurs era prevăzută de lege şi era previzibilă. Art. 282¹ alin. 1 C.pr.civ. şi interpretarea sa de către Înalta Curte de Casaţie, prin decizia pronunțată asupra recursului în interesul legii, a furnizat instrucţiuni clare în sensul că aceste litigii nu erau supuse apelului. De asemenea, decizia tribunalului a urmărit un scop legitim constând în respectarea principiului legalităţii pentru depunerea diverselor căi de atac şi asigurarea bunei administrări a justiţiei. În acest context, Curtea a reținut că, în timpul procedurilor, reclamanta a fost întotdeauna reprezentată de un avocat ales şi ar fi putut cere şi obţine consiliere legală detaliată pentru a clarifica calea de atac ce ar fi putut fi depusă împotriva sentinţei.

Curtea a notat, de asemenea, că principalul criteriu pentru determinarea căii de atac legale ce putea fi exercitată împotriva sentinţei primei instanţe era dat de valoarea imobilului în litigiu. În acest context, Curtea a observat că însăşi reclamanta, după ce a fost întrebată expres, a informat prima instanță că valoarea proprietăţii era sub 100.000 RON, în timp ce în calea de atac, în faţa instanţei, aceasta şi-a revizuit susţinerile şi a indicat că valoarea proprietăţii era mai mare de 100.000 RON. Nu reiese din dosar că în vreo fază a procedurii reclamanta ar fi solicitat primei sau celei de-a doua instanţe, în absenţa oricărei reacţii din partea judecătorilor, efectuarea unei expertize pentru determinarea valorii actuale a apartamentului. Faţă de natura specială a tribunalului într-un astfel de litigiu, Curtea a arătat că poate accepta faptul că procedura urmată poate fi mai mult una având un caracter mai mult formal, inclusiv în ce priveşte respectarea legislaţiei aplicabile (mutatis mutandis, Negreanu c. României, nr. 30164/03, decizia de inadmisibilitate din 14 mai 2013).

Curtea a observat şi că Tribunalul Bucureşti a recalificat apelul reclamantei într-o şedinţă publică, după ce a permis părţilor să depună observaţii asupra acestui aspect. În legătura cu aceasta, Curtea a notat că nici reclamanta, nici avocatul său, nu au cerut instanţei repunerea în termenul de introducere a recursului. În acest context, Curtea a considerat că reclamanta s-a expus ea însăşi riscului de a-şi vedea recursul respins, fără examinarea motivelor formulate. Faţă de cele reţinute, Curtea a considerat că reclamanta nu a suferit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la o instanţă.

Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

Reclamanta s-a plâns de încălcarea dreptului său de proprietate, în măsura în care a fost privată de apartamentul în cauză.

Curtea constată că această plângere este strâns legată de cea examinată în temeiul art. 6 din Convenție. S-a constatat deja că evaluarea cauzei reclamantei de către instanțele judecătorești naționale a fost conformă cu cerințele acestei dispoziții. În concluzie, reiese din elementele dosarului că pretențiile reclamantei cu privire la apartament și contractul semnat cu un terț au fost respinse întemeiat de instanțele naționale, fără vreo aparență de arbitrariu. Curtea a constatat că nu există nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute de această dispoziție.

Ca atare, plângerea reclamantei este în mod vădit nefondată, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.