Hotărâri CEDO

I. Scurt istoric

Problema restituirii proprietăților confiscate Bisericii Catolice în timpul regimului comunist este una complexă și de anvergură, așadar, inevitabil, Curtea de la Strasbourg a fost chemată să se pronunțe asupra modalităților de soluționare a acestui tip de dispute. Subiectul a fost și va fi unul sensibil prin prisma dimensiunii sale, fiind vorba despre proprietăți extinse, și, mai ales, a părților în litigiu – Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă.

Reclamante în acest tip de cauze sunt parohii catolice, cărora, prin Decretul nr. 358/1948, prin care cultul uniat a fost considerat dizolvat, iar practicanţii săi au fost obligaţi să treacă la cultul ortodox, le-au fost confiscate bunurile de cult. Ulterior, aceste bunuri au fost transferate Bisericii Ortodoxe în temeiul Decretului nr. 177/1948 care prevedea că, dacă majoritatea enoriaşilor unui cult deveneau membri ai unei alte biserici, bunurile care au aparţinut cultului abandonat urmau să fie transferate în patrimoniul cultului care îi primise pe aceştia.

După căderea regimului totalitar în 1989, Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Biserica greco-catolică a fost recunoscută oficial prin Decretul-lege nr. 126/1990. În ceea ce priveşte situaţia juridică a bunurilor care aparţinuseră parohiilor greco-catolice, Decretul-lege nr. 126/1990 prevedea că aceasta trebuia soluţionată de comisii mixte constituite din reprezentanţi ai ambelor culte, uniat şi ortodox. Acestea din urmă trebuiau să ţină seama de voinţa credincioşilor din fiecare comunitate.

II. Decretul-lege nr. 126/1990

După anul 1990, credincioşii cultului greco-catolic, locuitori ai comunelor situate în mai multe judeţe din regiunea de vest a României, precum Bihor, Cluj, Alba, Mureş, Bistriţa-Năsăud, Sibiu, au încercat să redobândească fie proprietatea şi posesia exclusive asupra bisericilor care le aparţinuseră înainte de 1948, fie folosinţa partajată a acestor biserici, alternativ cu cultul ortodox. Asemenea reclamantei, parohiile uniate au iniţiat demersuri necontencioase, în temeiul Decretului-lege nr. 126/1990, dar şi acţiuni în justiţie în temeiul dreptului comun.

Conform art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990: „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.”

Așadar, în ceea ce priveşte litigiile dintre cele două biserici, uniată şi ortodoxă, referitoare la lăcaşurile de cult şi la casele parohiale care aparţineau greco-catolicilor înainte de 1948 şi care, de atunci, se aflau în posesia Bisericii ortodoxe, legiuitorul român a considerat potrivit să adopte o lege specială care derogă de la dreptul comun. Astfel, legea specială, şi anume Decretul-lege nr. 126/1990, prevede că este de competenţa comisiilor mixte formate din reprezentanţii celor două Biserici să soluţioneze orice litigiu privind lăcaşurile de cult. Introducând o asemenea procedură derogatorie, legiuitorul a stabilit, de asemenea, criteriile care trebuie aplicate de comisiile mixte, care trebuie să ţină seama de dorinţa majorităţii credincioşilor din fiecare comună.

Curtea de la Strasbourg s-a pronunțat cu privire la această problemă pentru prima dată în cauza Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor c. României la data de 12 ianuarie 2010.

În cauză, reclamanta, căreia îi fusese respinsă ca inadmisibilă cererea de restituire pe motiv că Decretul-lege nr. 126/1990 era o lege specială care deroga de la Codul civil și, potrivit acestui decret-lege, litigiile privind un drept de proprietate sau de folosinţă a lăcaşurilor religioase nu erau de competenţa instanţelor, astfel de litigii fiind de competenţa exclusivă a comisiilor mixte constituite în temeiul acestui decret, a considerat că aceste dispoziţii legislative derogatorii sunt contrare Convenţiei, deoarece constituie o atingere nejustificată şi disproporţionată adusă însăși esenţei dreptului de acces la instanţă.

Curtea a constatat că legea în vigoare în perioada respectivă nu reglementa nici procedura care trebuia urmată pentru convocarea unei comisii mixte, nici pe cea care trebuia urmată de o comisie pentru pronunţarea unei decizii; nicio dispoziţie legală obligatorie nu obliga părţile să organizeze sau să participe în aceste comisii; în plus, nu era prevăzut niciun termen pentru pronunţarea unei decizii de către o comisie mixtă.

Aceste lacune legislative au favorizat o procedură prealabilă dilatorie care, ţinând seama de caracterul său obligatoriu, putea bloca sine die dreptul reclamantei de acces la instanţă. De asemenea, controlul judiciar la care putea fi supusă o decizie a acestei comisii era limitat la verificarea respectării criteriilor stabilite prin lege, care vizau în principal respectarea dorinţei majorităţii. Deci, instanţele interne nu erau competente a se pronunţa cu privire la temeinicia unei decizii pronunţate de comisia mixtă ţinând seama în mod corespunzător de interesele şi drepturile protejate în cauză.

De asemenea, Curtea a observat că a existat o divergență de jurisprudență la nivel național cu privire la admisibilitatea unor cereri de restituire în afara cadrului Decretul-lege nr. 126/1990, unele instanțe analizând cereri de revendicare potrivit dreptului comun.

Prin urmare, Curtea a constatat că au fost încălcate articolele 6 și 14 din Convenţie – dreptul la acces la un tribunal și de a nu fi discriminat.

Într-o cauză ulterioară, Parohia greco-catolică Bogdan Vodă c. României (19 noiembrie 2013), reclamanta, după eșecul procedurilor de restituire cauzat de refuzul Bisericii Ortodoxe, s-a adresat instanței solicitând recunoașterea dreptului de a oficia slujbe zilnice în lăcașul de cult litigios. Instanța i-a recunoscut acest drept reclamantei în 1998 și a obligat Biserica Ortodoxă să-i permită oficierea de slujbe în respectivul locaș de cult, însă această decizie nu a fost executată.

Având în vedere că reclamantei i se recunoscuse acest drept în instanță, parcurgerea etapelor prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990 pentru restituire nu mai era necesară, dar Curtea a constatat încălcarea articolului 6 din Convenție prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive favorabile reclamantei.

III. Legea nr. 182/2005

Legea nr. 182/2005 din 13 iunie 2005, care a aprobat Ordonanţa nr. 64/2004, publicată în Monitorul Oficial din 14 iunie 2005, a modificat al doilea alineat al art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi a adăugat altele două, formulate după cum urmează: „Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi punându-i la dispoziţie dovezile pe care se sprijină aceste pretenţii. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun. Soluţionarea acestor acţiuni este de competenţa tribunalelor.”

Așadar, în prezent, în prezent, este posibil să fie sesizate instanţele interne competente cu soluţionarea litigiilor privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale în temeiul dreptului comun – acțiune în revendicare.

La data de 19 mai 2015, Curtea a examinat aplicarea noului cadru legislativ, în cauza Parohia greco-catolică Lupeni și alții c. României, în care acțiunea în revendicare a reclamantei fusese respinsă de către instanțele naționale ca neîntemeiată făcând aplicarea, printre altele, a criteriului voinței majorității credincioșilor.

Curtea notează că instanțele judecătorești naționale au examinat pe fond cauza, cu examinarea intereselor ambelor părți. Indiferent de criteriile aplicate de către instanță, printre care și cel al voinței credincioșilor majoritari, ceea ce este esențial pentru asigurarea accesului la instanță, în sensul articolului 6 din Convenție, este ca reclamantul să beneficieze de o examinare a fondului cauzei sale. Este adevărat că, timp de câțiva ani, a existat o incertitudine cu privire la oportunitatea aplicării sau nu a acestui criteriu prevăzut de legea specială, însă atât Curtea Constituțională cât și Înalta Curte de Casație și Justiție s-au pronunțat în sensul oportunității aplicării acestui criteriu, alături de oricare altele care să ajute la stabilirea contextului real al cauzei, având în vedere caracterul specific și sensibil al problemei deduse judecății.

Prin urmare, Curtea a respins capetele de cerere întemeiate pe articolele 6 și 14 din Convenție - dreptul la acces la un tribunal și de a nu fi discriminat.

Ca efect al acestei decizii, Curtea a respins ulterior cereri pentru neepuizarea căilor de recurs interne, statuând că reclamantele trebuie să epuizeze calea revendicării deschisă în dreptul intern prin Legea nr. 182/2005 înainte de a se adresa Curții: Parohia greco-catolică Pruniș (decizie de inadmisibilitate din 8 aprilie 2014), Parohia greco-catolică Remeții pe Someș (decizie de inadmisibilitate din 9 septembrie 2014).

Pe rolul Curții mai sunt alte cinci cauze privind restituiri de lăcașuri de cult, comunicate deja Guvernului Român pentru observații: Parohia română unită cu Roma Dej, Parohia greco-catolică Glod, Parohia greco-catolică Comana de Jos, Parohia greco-catolică Sisești și Parohia greco-catolică Orăștie.

IV. Ordonanța de urgență nr. 13 din 7 iulie 1998

În cauza Arhiepiscopia catolică Alba Iulia c. României (25 septembrie 2012), Curtea a examinat situația specială a imobilelor ce urmau a fi restituite în temeiul Ordonanței de Urgență nr. 13 din 7 iulie 1998, ordonanță care cuprindea o listă de 17 imobile ce urmau a fi restituite comunităților care le deținuseră până în 1940.

Cauza de față privea o bibliotecă, un muzeu și un institut astrologic ce aparținuseră diocezei romano-catolice Alba Iulia și care sunt în prezent deținute de către Academia Română. Ordonanța prevedea constituirea unei comisii paritare compuse din reprezentanți ai Statului și ai comunităților cărora le aparținuseră respectivele imobile, comisie care nu s-a constituit niciodată. Începând din 2004, demersurile administrative de restituire trebuiau efectuate de către Comisia Specială de Restituire a bunurilor aparținând comunităților religioase (din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților), care însă nu a efectuat aceste demersuri.

Curtea a examinat această cauză în temeiul articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție – dreptul al respectarea dreptului de proprietate. Astfel, simpla înscriere a bunurilor aparținând reclamantei în Ordonanța de Urgență ca urmând a fi restituite a creat reclamantei o speranță legitimă la restituire. În ciuda acestui fapt, reclamanta nu a primit bunurile respective deși dreptul ei de proprietate fusese deja recunoscut pe cale legislativă.

Așadar, Curtea a constatat încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei - articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

V. Concluzii

Din cele expuse mai sus, trebuie trase o serie de concluzii cu privire la situația actuală a acestui tip de litigii: Potrivit legislației actuale, părțile interesate au deschisă calea acțiunii în revendicare, în care analiza pe fond a cauzei de către instanța competentă este obligatorie. Nicio acțiune în revendicare nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.

Criteriul special aplicat, i.e. voința credincioșilor majoritari, nu încalcă în sine standardele convenționale, cu condiția ca aplicarea sa se facă prin referirea la elemente de fapt concrete. Așadar, instanța sesizată cu o astfel de cerere va trebui să ia în considerare contextul istoric și social, contribuțiile financiare la edificarea respectivului imobil, modalitățile de utilizare a imobilului respectiv, și nu să se limiteze la simple date statistice. De asemenea, instanța trebuie să analizeze toate argumentele părților în detaliu și hotărârile trebuie motivate temeinic.

Sursa: http://hudoc.echr.coe.int