<<< Toate categoriile

Decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în data de 2 februarie 2016 în cauza Corneliu Bîrsan şi Gabriela Victoria Bîrsan c. României


JurisClasor CEDO - Februarie 2016, 25

Decizia de inadmisibilitate din 2 februarie 2016, pronunțată în cauza Corneliu Bîrsan şi Gabriela Victoria Bîrsan (cererea nr. 79917/13), are ca obiect plângerea formulată de judecătorul României de la vremea respectivă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de soţia sa, la epoca faptelor, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prezentarea deciziei

La 4 aprilie 2011, un procuror al Direcției Naționale Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a deschis o anchetă preliminară împotriva reclamantei pentru trafic de influență, suspectată fiind că a primit daruri de la un avocat care reprezenta un om de afaceri.

1. Interceptarea comunicaţiilor telefonice şi electronice ale reclamanţilor

Reclamanții au susținut că, chiar înainte de deschiderea anchetei preliminare, serviciile de informații din România le-au interceptat și înregistrat convorbirile telefonice și comunicațiile electronice, în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională.

Aceştia au indicat faptul că "ulterior", la 5 aprilie 2011, procurorul a cerut Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea, în baza dreptului comun, a interceptării comunicațiilor telefonice ale reclamanţilor. Autorizația a fost acordată printr-o încheiere interlocutorie a Secţiei penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aceeași zi, pentru o perioadă de treizeci de zile, începând cu 6 aprilie 2011. Aceasta a fost reînnoită pentru treizeci de zile, la cererea procurorului, prin încheierea din 20 mai 2011 a Secţiei penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Apelurile telefonice ale reclamanţilor au fost interceptate și înregistrate în perioadele 06.04.2011-05.05.2011, respectiv 20.05.2011-18.06.2011. Căile de atac formulate de reclamanți împotriva acestor două încheieri au fost declarate inadmisibile de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 martie 2012.

Reclamanţii au arătat că o petiţie adresată de reclamantă Curţii Constituționale pentru nerespectarea de Direcția Națională Anticorupție a deciziei constituționale obligatorii privind interceptarea convorbirilor telefonice a fost clasată. Nu se menţionează data adoptării acestei decizii. Reclamanţii adaugă faptul că Senatul României a înființat o comisie de anchetă pentru a verifica interceptarea la care reclamantul a fost supus. Reclamanţii nu au informat Curtea cu privire la urmările acestei proceduri.

2. Începerea urmăririi penale și precheziţia domiciliului reclamanților

Procurorul a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantei la 5 octombrie 2011, pentru trafic de influență. La data de 6 octombrie 2011, procurorul a obținut acordul Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și apoi autorizaţia Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a efectua o percheziţie la domiciliul reclamantei. Percheziţia a avut loc în aceeași zi, în prezența acesteia din urmă.

Reclamanții susțin că, în timpul operațiunii, invocând imunitatea de care se bucurau, în conformitate cu art. 51 din Convenție, avocatul lor a solicitat, fără succes, procurorului și polițiştilor să părăsească incinta. Ei adaugă faptul că întreaga clădire a fost percheziţionată, fotografiată și filmată, inclusiv biroul reclamantului, iar mai multe bunuri au fost confiscate: două bijuterii, mai multe fotografii care o arată pe reclamantă în compania altor persoane, un bilet de avion și un "foaie scrisă de un copil", de asemenea un pistol.

3. Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 noiembrie 2011

Prin scrisoarea din 6 noiembrie 2011, Guvernul Român a solicitat Curții să ridice imunitatea derivând din funcția reclamantului, judecător în cadrul CEDO, cu privire la urmărirea penală pornită împotriva reclamantei de Direcția Națională Anticorupție.

Cererea a fost examinată la 21 și 23 noiembrie 2011, de Plenul Curții, în conformitate cu art. 4 din Al Șaselea Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei.

Curtea a pronunţat o decizie la 29 noiembrie 2011. După ce s-a referit la art. 51 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 40 din Statutul Consiliului Europei și art. 1 și 4 din Al Șaselea Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei, Curtea a considerat că imunitatea rezulta din textele relevante aplicate judecătorilor și soților lor. Aceasta a considerat că "percheziţia efectuată la 6 octombrie 2011 la domiciliul domnului și doamnei Bîrsan încălcase imunitatea judecătorului C. Bîrsan, atât în ceea ce-l priveşte pe acesta, cât şi referitor la soția sa" și că imunitatea fusese acordată judecătorilor nu în beneficiul lor personal, ci în scopul de a asigura exercitarea independentă a funcțiilor lor. Luând act de dorința domnului Bîrsan, în sensul ridicării imunităţii, Curtea a decis că:

"1. Privilegiile și imunitățile prevăzute în Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei și Al Șaselea Protocol, în special imunitatea împotriva urmăririi penale și a inviolabilităţii reședinței private a judecătorilor și a soților lor, se aplică atât pentru judecătorul Corneliu Bîrsan, cât şi pentru și soția sa, în toate statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România.

2. Imunitatea atașată funcției judecătorului C. Bîrsan poate fi ridicată în ceea ce o privește pe soția sa, Gabriela Victoria Bîrsan, fără a aduce atingere scopului pentru care a fost acordată. Imunitatea este ridicată în raport cu d-na Bîrsan, în măsura strict necesară în dosarul nr. 82/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție, menționată în cererea Guvernului Român din 16 noiembrie 2011.

3. Capătul de cerere privind ridicarea imunității judecătorului Bîrsan cu privire la sine a fost respins, Curtea nu a fost convinsă că imunitatea împiedică înfăptuirea justiţiei sau poate fi ridicată fără a prejudicia scopul pentru care a fost acordată.

4. Ridicarea imunității nu are efect retroactiv."

4. Recursurile declarate de reclamanţi împotriva actelor din 6 octombrie 2011

La 10 octombrie 2011, invocând art. 8 din Convenție și dispozițiile privind imunitatea judecătorilor de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții au contestat percheziţia în fața procurorului șef și au solicitat restituirea bunurilor de care au fost deposedaţi. Cererea lor a fost respinsă la 18 octombrie 2011. Cu toate acestea, la 5 decembrie 2011, menționând că începerea urmăririi penale s-a dispus înainte de ridicarea imunității reclamantului de către Curte, la 29 noiembrie 2011, superiorul procurorului de caz a anulat actul din 5 octombrie 2011 privind începerea urmăririi penale, precum și procesul-verbal de percheziţie. La 14 decembrie 2011, procurorul a citat pe reclamantă pentru a-i restitui bunurile. Reclamanţii afirmă că au refuzat să le primească și au fost de acord că acestea să fie păstrate de DNA și folosite ca probe în procedurile penale; cu toate acestea, reclamanta a recuperat pistolul.

La 10 octombrie 2011, reclamantul a formulat o plângere la Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii pentru anularea avizului acesteia de percheziţie. Plângerea a fost respinsă la 18 octombrie 2011. Reclamantul a introdus apoi, la 19 octombrie 2011, o acțiune în anulare pe rolul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curții de Apel București; a invocat art. 8 din Convenție și dispozițiile privind imunitatea judecătorilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În aceeași zi, reclamantul a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să strămute cauza la altă curte de apel, argumentând că președintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curții de Apel București este membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Pitești, care a respins cererea, prin hotărârea din 12 aprilie 2012. Cu toate acestea, la cererea reclamantului, Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie de 31 ianuarie 2013, a casat hotărârea și a anulat avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pe motiv că acesta a încălcat imunitatea de care reclamantul benificia în calitate de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 28 iunie 2013, reclamantul a formulat o cerere de revizuire împotriva acestei decizii, susținând contrarietatea între această hotărâre și hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 21 iunie 2013 de respingere a recursului împotriva deciziei de neîncepere a urmăririi penale a judecătorilor și procurorilor implicați în cauza sa (a se vedea infra). Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea la 25 februarie 2014.

De asemenea, la 10 octombrie 2011, invocând prevederile privind imunitatea judecătorilor de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a introdus o plângere în fața Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, pentru anularea avizului de percheziţie din 6 octombrie 2011. Această plângere a fost respinsă prin hotărârea din 18 octombrie 2011. Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri (în special în temeiul art. 8 din Convenție și art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie) a fost recalificat drept acțiune în contencios administrativ, de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casație și Justiţie, iar cauza a fost declinată în favoarea Secţiei de contencios administrativ a Curții de Apel București, apoi, la cererea reclamantei, strămutată la Curtea de Apel Ploieşti, care, printr-o hotărâre din 25 septembrie 2012, a respins acțiunea ca inadmisibilă. În calea de atac formulată de reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie din 25 iunie 2013, a casat hotărârea și a trimis cauza aceleiași curţi de apel pentru rejudecare. Printr-o hotărâre pronunţată la 6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea reclamantei și a anulat avizul de percheziţie emis de Consiliul Superior al Magistraturii, deoarece aceasta a încălcat imunitatea de care reclamanta beneficia, ca soţie a unui judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar o soluţie definitivă fusese luată în cadrul procedurii inițiate de reclamant. Nu rezultă formularea vreunei căi de atac împotriva acestei hotărâri.

La 10 octombrie 2011, de asemenea, reclamanții au formulat recurs împotriva hotărârii din 6 octombrie 2011, pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind mandatul de precheziţie. Recursul a fost declarat inadmisibil la 12 octombrie 2011. Reclamanţii au formulat, la 14 martie 2013, o cerere de revizuire împotriva aceleiași hotărâri din 6 octombrie 2011, care a fost declarată inadmisibilă, la 25 iunie 2013, de Înalta Curte de Casație și Justiţie.

În sfârșit, la 17 februarie 2012, reclamanții au sesizat procurorul șef cu o cerere de anulare a concluziilor formulate de procuror în sprijinul cererilor de aviz și autorizare a percheziţiei depuse la Consiliul Superior al Magistraturii și la Secţia penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, înainte de efectuarea percheziţiei respective. Această cerere a fost respinsă la data de 5 martie 2012.

5. Plângerea penală cu constituire de parte civilă

La 21 noiembrie 2011 și 12 decembrie 2011, respectiv la 17 februarie 2012 și 07 mai 2012, reclamanții au formulat o plângere penală, constituindu-se părţi civile, împotriva judecătorilor, procurorilor și a polițiștilor implicați în percheziţia iniţială, pe care i-au acuzat de săvârşirea unor infracțiuni, inclusiv de violarea domiciliului și a corespondenței. Aceştia şi-au manifestat intenția de a formula ulterior pretenţii civile, dar nu au indicat vreo sumă în acest sens. Plângerea a fost respinsă la 26 noiembrie 2012, de procuror, apoi, la 21 ianuarie, 2013, şi de procuror șef. Reclamanții au contestat aceste concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a respins contestaţia, printr-o hotărâre din 21 iunie 2013. Recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca inadmisibil, de Înalta Curte de Casație şi Justiţie, la 30 septembrie 2013.

Reclamanții au formulat, de asemenea, la data de 28 iunie 2013, o cerere de revizuire împotriva hotărârii din 21 iunie 2013. Curtea nu a fost informată cu privire la rezultatul acestei proceduri.

În cadrul examinării plângerii de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții au invocat două excepții de neconstituționalitate. Aceste excepții au fost declarate inadmisibile printr-o hotărâre interlocutorie din 24 mai 2013. La 3 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de recurs formulată de reclamanți și a trimis la Curtea Constituțională una dintre excepțiile de neconstituționalitate invocate (privind constituționalitatea prevederilor Legii nr. 202/2010 de modificare a Codului de procedură penală, potrivit cărora nu puteau contesta decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 21 iunie 2013). Reclamanții nu au informat Curtea cu privire la urmările acestei proceduri.

6. Plângeri disciplinare

La 21 noiembrie 2011, 12 și 22 decembrie 2011, 27 februarie 2012, 7 și 28 mai 2012 și 19 aprilie 2013, reclamanții au depus plangeri disciplinare împotriva judecătorilor și a polițiștilor implicați în percheziţia domiciliului lor. Plângerile disciplinare formulate împotriva judecătorilor au fost respinse la 30 martie 2012, 23 aprilie 2012 și 28 iunie 2013. Reclamanţii arată că toate celelalte plângeri nu au primit niciun răspuns.

La 21 noiembrie 2011, reclamanții au solicitat, de asemenea, Procurorului General al Înaltei Curți de Casație și Justiție și Ministrului Justiției să revoce pe Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție. Cererea lor a fost respinsă la o dată care nu se specifică.

La data de 16 ianuarie 2012, reclamanta a depus o plângere disciplinară împotriva președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, pe care l-a acuzat că a insultat-o public, imputându-i fapte de corupție. Plângerea a fost respinsă la o dată pe care reclamanții nu o specifică.

7. Alte proceduri interne

La 27 februarie 2012 și 2 martie 2012, reclamanta a depus o "cerere de informații publice" (cerere de comunicare informaţii de interes public) la Direcția Națională Anticorupție. În primul rând, a solicitat statistici pentru cinci ani privind numărul de cereri de autorizare a percheziţiilor domiciliare ale judecătorilor și procurorilor și a interceptării convorbirilor telefonice ale acestora formulate de procurori și numărul cauzelor în care acestea au fost încuviinţate de Înalta Curte de Casație și Justiție. În al doilea rând, a formulat 42 de întrebări referitoare la procedură, cum ar fi data și ora la care procurorul a depus cererea de autorizare pentru percheziţionarea domiciliului său. Confruntată cu refuzul Direcției Naționale Anticorupție, reclamanta, la 4 aprilie 2012, a sesizat Înalta Curte de București, care, prin hotărârea din 24 octombrie 2012, a admis primul capăt de cerere și a dispus ca DNA să comunice informațiile. Această hotărâre a rămas irevocabilă, ca urmare a respingerii căii de atac, la 13 mai 2013. Reclamanții afirmă că DNA a refuzat să dezvăluie informațiile respective, iar reclamanta, la 4 noiembrie 2013, a formulat pe rolul Tribunalului București o cerere de executare, sub forma aplicării unei amenzi procurorului șef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Reclamanții nu au informat Curtea cu privire la urmările acestei proceduri.

De asemenea, reclamanţii indică faptul că cererile formulate de reclamant la 10 şi 24 octombrie 2011, 17 noiembrie 2011 şi 23 ianuarie 2012 la Misiunea Permanentă a României pe lângă Consiliul Europei au rămas fără răspuns.

8. Reînceperea urmăririi penale

La 7 decembrie 2011, procurorul a disupus reînceperea urmăririi penale împotriva reclamantei pentru fapta de trafic de influență, ce îi fusese notificată la 14 decembrie 2011.

9. Trimiterea în judecată a reclamantei și procedura de cameră preliminară

Prin rechizitoriul din 23 iulie 2014, confirmat la 24 iulie 2014, reclamanta a fost trimisă în judecată la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru abuz în serviciu, luare de mită, încălcarea secretului confidențialității și trafic de influență. Rechizitoriul s-a întemeiat pe percheziţia domiciliului reclamanților și pe interceptările de comunicații pe care cei din urmă le denunță, precum și alte probe, cum ar fi depoziţiile unor martori.

Cauza a făcut obiectul unei examinări prealabile, în cadrul "procedurii de cameră preliminară" (reclamanţii arată că este vorba de o nouă etapă a procesului penal care are ca obiect verificarea legalităţii urmăririi penale şi a rechizitoriului și poate conduce la modificarea rechizitoriului sau anularea acestuia și trimiterea cauzei la procuror pentru o nouă urmărire penală). Reclamanta a solicitat anularea rechizitoriului, precum și a anumitor acte de urmărire penală și probe administrate. Invocând, în special, dreptul la respectarea vieții private și imunitatea prevăzută de art. 51 din Convenție, reclamanta a solicitat anularea tuturor actelor procedurale efectuate înainte de ridicarea imunității și înainte de 14 decembrie 2011, dată la care acuzaţiile penale i-au fost notificate (reclamanţii arată că au solicitat în mod expres anularea hotărârilor din 5 aprilie 2011, 20 mai 2011 și 6 octombrie 2011, prin care Secţia penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a autorizat percheziţia domiciliară și interceptarea comunicațiilor, însă acest lucru nu reiese din dosar). Aceasta a solicitat, de asemenea, desecretizarea interceptărilor efectuate sub protecția siguranţei naționale și depunerea la dosar a hotărârilor prin care acestea au fost încuviinţate.

Printr-o decizie din 20 octombrie 2014, care stabilește încălcarea imunității prevăzută de art. 51 din Convenție, judecătorul de cameră preliminară a anulat interceptările convorbirilor telefonice şi a concluzionat că, acestea afiind anulate, procesul-verbal de percheziţie era lipsit de orice valoare juridică, iar probele strânse prin ascultarea convorbirilor și efectuarea percheziţiei nu puteau fi utilizate cu acest titlu. S-a constatat că interceptarea convorbirilor reclamantei fusese autorizată și efectuată în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, afirmând că autorizația a fost eliberată la 21 iulie 2010, pentru o perioadă de șase luni, fiind "declasificate" la 29 august 2011. Interceptările efectuate în baza acestei autorizări trebuie să fie anulate dacă încalcă imunitatea prevăzută de art. 51 din Convenție.

La 3 noiembrie 2014, procurorul a emis rechizitoriul modificat, ținând seama de hotărârea din 20 octombrie 2014. La 11 noiembrie 2014, printr-o a doua hotărâre interlocutorie, judecătorul de cameră preliminară a constatat că procurorul a remediat în mod corespunzător deficiențele prezentate în rechizitoriu.

La 17 noiembrie 2014, reclamanta a depus o plângere împotriva celor două hotărâri, reiterând cererile pe care judecătorul de cameră preliminară nu le-a încuviinţat. Contestaţia a fost respinsă la 23 ianuarie 2015, ca vădit nefondată, printr-o hotărâre interlocutorie, de Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ultimă instanță, în cadrul procedurii de cameră preliminară.

10. Procesul pe fond în fața Secţiei penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție

O şedinţă publică a avut loc la 17 februarie 2015, în faţa de Secţiei penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamanta a reiterat cererile sale ce nu au fost primite în procedura de cameră preliminară. Reclamanta a solicitat în plus comunicarea de copii pe suport digital ale tuturor înregistrărilor din dosar și a invocat excepţia de neconstituționalitate a dispoziției din Codul de procedură penală, potrivit căreia legalitatea urmăririi penale poate fi examinată numai în cadrul procedurii de cameră preliminară.

O altă şedinţă publică s-a desfăşurat la 19 martie 2015, în timpul căreia unul dintre avocații reclamantei a cerut ca probele anulate în procedura camerei preliminare (inclusiv percheziţie și interceptarea convorbirilor telefonice) să fie distruse de la dosarul cauzei.

Printr-o încheiere din 19 martie 2015, Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis cererea de comunicare a înregistrărilor pe suport digital de la dosar (acestea vor fi transmise la 26 martie 2015 unuia dintre avocații reclamantei). Aceasta a decis, de asemenea, să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la excepţia de neconstituționalitate ridicată de reclamantă; cu toate acestea, a respins cererile de constatare a nulităţii depuse de reclamantă, pe motiv că s-au nu aveau legătură cu dispoziţia vizată de excepția de neconstituţionalitate. Înalta Curte a decis să nu distrugă (elimine fizic) de la dosar probele care au fost anulate. A precizat, în acest sens, că fiind lipsite de orice efect juridic, acestea nu reprezintă probe, dar nu exista vreo prevedere legală pentru distrugerea lor de la dosar.

Rechizitoriul a fost citit în timpul unei şedinţe publice, la 16 aprilie 2015.

O altă şedinţă publică în fața Secţiei penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut loc la 15 mai 2015. Reclamanții nu au informat Curtea cu privire la urmările procedurii.

 Dreptul internaţional relevant

Art. 51 din Convenţia europeană a drepturilor omului dispune: „Privilegii şi imunităţi ale judecătorilor - Judecătorii beneficiază, pe durata exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute de art.40 din Statutul Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în temeiul acestui articol.”

Art. 40 din Statutul Consiliului Europei prevede:

„a) Consiliul Europei, reprezentanţii membrilor şi Secretariatul se bucură, pe teritoriul membrilor, de imunităţile şi privilegiile necesare exercitării funcţiilor lor. În virtutea acestor imunităţi, reprezentanţii în Adunarea Consultativă nu pot fi, în special, nici arestaţi şi nici urmăriţi pe teritoriul tuturor membrilor pentru opiniile sau voturile exprimate în cursul dezbaterilor adunării, comitetelor sau comisiilor.

b) Membrii se angajează să încheie, cât mai curând posibil, un acord în scopul realizării prevederilor paragrafului a) de mai sus. Pentru aceasta, Comitetul Miniştrilor va recomanda guvernelor membrilor încheierea unui acord care să definească privilegiile şi imunităţile recunoscute pe teritoriile lor. De asemenea, un Acord special va fi încheiat cu Guvernul Republicii Franceze, care va defini privilegiile şi imunităţile de care trebuie să se bucure Consiliul la sediul său.”

Art. 1 şi 4 din AI Şaselea Protocol aditional la Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei dispun:

„Art.1 – În afara privilegiilor şi a imunităţilor prevăzute la art. 1B din acordul general, judecătorii se bucură, atât personal, cât şi în privinţa soţiilor (soţilor) şi copiilor lor minori, de privilegiile, imunităţile, scutirile şi facilităţile acordate, conform dreptului internaţional, trimişilor diplomatici.

Art.4 - Privilegiile şi imunităţile sunt acordate judecătorilor nu în interes personal, ci în vederea asigurării exercitării în totală independenţă a funcţiilor lor. Curtea, reunită în sedinţă plenară, este singura care are calitatea de a pronunţa ridicarea imunităţilor; ea are nu numai dreptul, ci şi datoria de a ridica imunitatea unui judecător în toate cazurile în care, după părerea sa, păstrarea imunităţii ar împiedica realizarea justiţiei şi în care imunitatea poate fi ridicată fără a prejudicia scopul pentru care a fost acordată.”

Aprecierile Curţii

Invocând art. 6 par. 1 din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, în raport cu procedura referitoare la plângerile lor penale, în cadrul căreia s-au constituit parte civilă. Reclamanţii apreciază că membrii Secției penale ai Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost imparțiali - în special, din cauza refuzului de a trimite cauza unui complet compus din judecători aparținând altor secţii, având în vedere că persoanele vizate în plângere erau colegi ai lor cu care aveau relaţii apropiate - și, din diferite motive, procedura a fost "în mod evident inechitabilă".

Întemeindu-se pe art. 8 din Convenție, reclamanții s-au plâns că le-au fost interceptate convorbirile telefonice și comunicațiile electronice de Serviciul Român de Informații și că, ulterior, convorbirile telefonice ale reclamantei au fost ascultate de Direcția Naţională Anticorupţie, în baza unor mandate emise de judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție. În special, reclamanţii consideră că ingerința în dreptul lor la respectarea corespondenței și a vieții private și de familie nu a fost prevăzută de lege, deoarece a încălcat imunitatea de care se bucurau în conformitate cu art. 51 din Convenție. Ei critică, de asemenea, faptul că măsura nu avea un temei juridic suficient în dreptul intern, observând, în ceea ce privește interceptările efectuate de serviciul de informații, că Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională este lipsită de claritate și predictibilitate și nu oferă garanții împotriva arbitrariului, iar în ceea ce privește interceptările, acestea nu puteau fi făcute înainte de începerea urmăririi penale, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 962/2009. Mai susţin că nici Legea nr. 51/1991 și nici Codul de procedură penală nu oferă garanții pentru informarea ulterioară a persoanei ascultate și nici garanţii pentru distrugerea înregistrărilor ilegale.

​​Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții s-au plâns cu privire la percheziţia lor domiciliară. Consideră că aceasta ingerință în dreptul lor la respectarea vieții private și de familie și a locuinţei lor nu a fost prevăzută de lege, întrucât a încălcat imunitatea de care se bucurau în conformitate cu art. 51 din Convenție și că nu era necesară într-o societate democratică. Ei subliniază faptul că, în ciuda anulării formale a procedurii percheziţiei, fotografiile și înregistrările video realizate în timpul acesteia au fost păstrate de procuror.

Invocând art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng de mai multe încălcări ale dreptului lor la un recurs efectiv: întrucât nu au putut obține o copie a deciziilor judecătorești relevante și a oricăror informații cu privire la interceptările telefonice şi electronice realizate în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, nu au putut exercita o cale de atac împotriva acestor măsuri; întrucât nu au putut obține o copie a hotărârii de autorizare a percheziţiei emisă de Consiliul Superior al Magistraturii, nu au putut să pregătească în mod corespunzător apărările; anularea de către procurorul şef a procesului-verbal de percheziţie nu a fost însoțită de retragerea din dosar a fotografiilor și înregistrărilor video realizate în timpul operațiunii; în conformitate cu statisticile naționale, aproape toate cererile de percheziţie depuse de procurori la Consiliul Superior al Magistraturii sunt admise, ceea ce denotă că acesta nu exercită niciun control.

Invocând art. 17 și 18 din Convenție, reclamanții susțin că interceptarea comunicațiilor, percheziţia și confiscarea bunurilor dispuse împotriva lor, creionează un abuz de putere și un abuz de drept al autorităților. Această concluzie se întemeiază pe următoarele aspecte: 1) deciziile Consiliului Superior al Magistraturii și Înaltei Curţi de Casație și Justiție au fost luate pe loc și fără o examinare a înregistrării; 2) chiar dacă ester specializată în investigații ale persoanelor care beneficiază de imunitate și din acest motiv, de obicei, are grijă de a solicita ridicarea acesteia, DNA nu ar fi acţionat în acest fel şi în acest caz; 3) percheziţia a fost solicitată de procuror după mai mult de un an de acte premergătoare, inclusiv interceptări telefonice, dezvăluind relația dintre reclamanți și localizarea lor; 4) plângerile reclamanților au fost respinse din motive absurde; 5) DNA a ignorat punctul de vedere al Ministerului Afacerilor Externe potrivit căruia în cauză erau incidente dispoziţiile privind imunitatea, iar Ministerul nu dat curs solicitărilor reclamantului privind protecția imunității sale; 6) căile de atac ale reclamanţilor au fost respinse, fără a fi citaţi, reclamanții fiind obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum semnificativ mai ridicat decât în alte cazuri comparabile și au fost nevoiţi să îşi pregătească plângerile susţinute în faţa Consiliului Superior al Magistraturii și a instanțelor administrative și penale, fără a avea deciziile atacate; 7) Direcția Națională Anticorupție și Consiliul Superior al Magistraturii au orchestrat o campanie de presă violentă împotriva reclamanților; contrar actului de punere sub acuzare și a celui de percheziţie, nicio informație nu a fost oferită despre decizia Curții din 29 noiembrie 2011; ca urmare a scurgerilor de informaţii datorate autorităților, presa ar fi prezentat acuzațiile împotriva reclamantei cu o zi înainte ea să fi fost în măsură să ia cunoștință despre acestea; Președintele Consiliului Superior al Magistraturii a acuzat-o public pe reclamantă de acte de corupție și a criticat refuzul său de a demisiona; 8) percheziţia a fost realizat fără ca reclamanta să fi fost informată cu privire la acuzația împotriva sa, cu privire la dreptul la un avocat și cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea; 9) Direcția Națională Anticorupție ar fi falsificat înscrisuri; 10) procedurile judiciare s-au întins pe o perioadă deosebit de lungă și autoritățile au fost de rea-credință; 11) este de neconceput ca cele mai înalte autorități române să ignore imunitatea și drepturile garantate prin Convenție și ca niciuna dintre plângerile formulate în faţa acestora să nu fi avut niciun rezultat favorabil.

Reclamanții s-au plâns de încălcarea art. 51 al Convenției. Aceştia subliniază că această dispoziție, care trimite la art. 1 din Al Şaselea Protocol Adiţional la Acordul general privind privilegiile si imunităţile Consiliului Europei, care, la rândul său, se referă la Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice, garantează judecătorilor Curţii de la Strasbourg şi soţilor lor imunitate în ceea ce priveşte domiciliul, corespondenţa şi bunurile. Ei adaugă faptul că art. 19 din Convenție abilitează Curtea de la Strasbourg să se pronunțe cu privire la încălcarea oricărei obligaţii asumate de statele părți la Convenție, inclusiv cu privire la cele care nu rezultă din corpul Convenției.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că le-au fost confiscate bunuri în cursul percheziţiei. Ei cred că măsura nu a fost prevăzută de lege, deoarece a încălcat imunitatea de care se bucurau în conformitate cu art. 51 al Convenției, și nu a fost necesară într-o societate democratică.

Asupra art. 6 par. 1 din Convenție

Reclamanții s-au plâns de o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, în cadrul procedurii privind plângerea lor penală, în care s-au constituit parte civilă.

Având în vedere toate dovezile de care dispune și presupunând că art. 6 par. 1 din Convenție este aplicabil procedurii în cauză, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a acestei prevederi. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.

Asupra art. 8 din Convenție

Reclamanții s-au plâns de faptul că au avut convorbirile telefonice și comunicațiile electronice interceptate de serviciile secrete românești, de faptul că, ulterior, convorbirile telefonice ale reclamantei au fost ascultate de DNA, pe baza unor mandate emise de judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și de faptul că locuinţa lor a fost percheziţionată.

Curtea reamintește că, potrivit art. 35 par. 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Fiecare reclamant trebuie să fi dat ocazia instanțelor interne să pună în aplicare această dispoziţie legală, destinată să permită statelor contractante, în principiu, să prevină sau să repare pretinsele încălcări produse împotriva reclamanţilor. Această regulă se bazează pe ipoteza, reflectată în art. 13 din Convenție – cu care se află în strânsă legătură - că există un recurs intern efectiv în ceea ce privește pretinsa încălcare (a se vedea, spre exemplu, McFarlane c. Irlandei [MC], nr 31333/06, par. 107, 10 septembrie 2010).

Curtea arată că, aşa cum a precizat în cauza Balteanu c. României (nr. 142/04, par. 37, 16 iulie 2013), prin contestarea legalităţii înregistrărilor şi interceptărilor sale telefonice în cadrul unei proceduri penale începute împotriva sa, reclamantul, care s-a plâns în faţa Curţii de o încălcare a art. 8 din Convenție, cu privire la nelegalitatea acestor măsuri, a beneficiat de o cale de atac care oferea un remediu intern efectiv în sensul art.35par. 1 din Convenție, în circumstanțele concrete ale cazului său. Curtea a ajuns la această concluzie după ce a arătat că, în cazul în care instanţa penală a constatat nelegalitatea, inculpatul are posibilitatea de a cere repararea prejudiciului cauzat, pe baza de dreptul comun reprezentat de răspunderea civilă delictuală (Balteanu, par. 32; a se vedea de asemenea, Tender c. României, nr 19806/06, par. 21-23, dec. din 17 decembrie 2013).

Trebuie să se deducă din această hotărâre că, în astfel de cazuri, dacă instanța penală constată că interceptările sunt ilegale și persoana în cauză consideră că această constatare nu este suficientă pentru a repara încălcarea art. 8, în cazul în care consideră că a fost victimă a acestei încălcări, respectiva persoană trebuie, pentru a epuiza căile de recurs interne, să iniţieze o acțiune civilă în care să invoce drepturile pe care le garantează această dispoziţie. Acest lucru este valabil atât pentru perchezițiile domiciliare, cât şi pentru interceptarea şi înregistrarea comunicațiilor.

În speță, Curtea a constatat că reclamanții susțin în primul rând că percheziţia și interceptările efectuate împotriva lor au constituit o încălcare a articolului 8 din Convenție, deoarece, în pofida imunităţii de care se bucurau în conformitate cu articolul 51 al Convenției, aceste măsuri nu au fost "prevăzute de lege", în sensul celui de al doilea paragraf al art. 8.

Curtea subliniază în acest sens că, la 29 noiembrie 2011, în sesiune plenară, a concluzionat că percheziţia efectuată la data de 6 octombrie 2011 la domiciliul reclamanților a încălcat această imunitate în privinţa ambilor reclamanţi. Acest lucru este valabil, fără îndoială, şi în privinţa interceptării comunicațiilor de care se plâng reclamanţii.

Potrivit Curții, în aceste condiții este deja un fapt stabilit că măsurile respective nu au fost "prevăzute de lege" în sensul art. 8 din Convenție.

Curtea mai observă că instanțele interne au decis ulterior că percheziţia şi interceptările au fost ilegale, întrucât au fost făcute contrar imunităţii prevăzută de art. 51 din Convenție. Instanţele interne au anulat din acest motiv, actul din 5 octombrie 2011 prin care se dispunea începerea urmăririi penale, procesul-verbal de percheziţie și avizul de percheziţie emis de Consiliul Superior al Magistraturii. Mai mult decât atât, într-o hotărâre din 20 octombrie 2014 (confirmată la 17 noiembrie 2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție), constatând încălcarea dispoziţiilor privind imunitatea, judecătorul de cameră preliminară a anulat interceptarea convorbirilor telefonice, concluzionând că din moment ce a fost deja anulat procesul-verbal de percheziţie, acesta a fost lipsit de orice efecte juridice, și a arătat că informațiile obținute prin interceptări și prin percheziţie nu pot fi folosite ca probe. În continuare, a constatat că respectivele conversații rezultate din interceptările reclamantei au fost efectuate pe baza Legii nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind securitatea națională și a arătat că acestea trebuie să fie anulate, fiind obţinute cu încălcarea imunităţii prevăzute de art. 51 din Convenție.

Curtea concluzionează că instanțele interne, în esență, au stabilit că percheziţia şi interceptările în discuţie nu au fost "prevăzute de lege", în sensul art. 8 din Convenție. Acestea au dispus astfel cu privire la problema esenţială a prezentului capăt de cerere al reclamanţilor, în sensul că din moment ce există constatarea ca ingerinţa în exercitarea dreptului garantat nu a fost "prevăzută de lege", este suficient pentru a conduce la concluzia că art. 8 a fost încălcat, fără a mai fi nevoie să se analizeze şi dacă celelalte condiții cerute de text au fost sau nu respectate (a se vedea, spre exemplu, Huvig c. Franței, 24 aprilie 1990, par.36, Kruslin c. Franței, 24 aprilie 1990, par. 37, Kopp c. Elveției, 25 martie 1998, par.76, Valenzuela Contreras c. Spaniei, 30 iulie 1998, par. 62, și Rotaru c. României [MC], nr. 28341/95, par.62).

Potrivit Curții, presupunând că reclamanții pot în aceste condiții să fie consideraţi victime ale unei încălcări a art. 8 din Convenție în sensul pretins de ei, aceştia, pentru a epuiza căile de recurs interne, ar fi trebuit să pună instanțele interne în poziţia nu doar de a recunoaşte încălcarea dreptului lor, ci şi de a-l repara. Având în vedere hotărârea Balteanu, care se aplică mutatis mutandis, citată mai sus (vezi Tender c. României, nr. 19806/06, par. 21), Curtea consideră că, în baza deciziilor interne care au stabilit ilegalitatea percheziţiei și a interceptărilor, reclamanţii ar trebui să sesizeze instanța civilă cu o acțiune în răspundere delictuală civilă și să ridice în acest cadru problema încălcării art. 8.

Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă, pentru neepuizarea căilor de atac interne și trebuie respinsă, în conformitate cu art.35 par. 1 și 4 din Convenție.

Asupra pretinsei încălcări a art. 13 combinat cu art. 8 din Convenţie

Reclamanții au invocat încălcări ale dreptului lor la un recurs efectiv în contextul procedurilor pe care le-au inițiat pentru a contesta percheziţia și interceptarea comunicațiilor. Ei au invocat, coroborat cu articolul 8, dispoziţiile articolului 13 din Convenție.

Curtea a apreciat că, aşa cum rezultă din paragrafele 54-64, reclamanţii au beneficiat de un recurs intern efectiv pentru a invoca încălcarea articolului 8 din Convenție.

Prin urmare, Curtea a reţinut că acest capăt de cerere este vădit nefondat și, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție, a fost respins ca inadmisibil.

Asupra pretinsei încălcări a art. 17 şi 18 din Convenţie

Reclamanţii au susţinut că interceptarea convorbirilor telefonice, interceptarea comunicărilor electronice, percheziţia și confiscarea bunurilor caracterizează un abuz de putere și un abuz de drept din partea autorităţilor. Aceştia au invocat art. 17 din Convenţie privitor la „Interzicerea abuzului de drept” şi a art. 18 privitor la „Limitarea folosirii restrângerilor drepturilor”

Curtea a subliniat că art. 17 din Convenție se interpretează în relaţie cu conceptul de "democrație capabilă să se apere" la care a făcut referire, în unele dintre hotărârile și deciziile sale anterioare ( cauza Perinçek c. Elveției [MC], nr 27510/08, hot. din 15 octombrie 2015, par. 242). Prin interzicerea "abuzului de drept" se urmărește să se ofere societăţilor democratice mijloacele pentru a lupta împotriva actelor și activităţilor distructive sau care limitează nejustificat drepturile şi libertăţile fundamentale, acte sau activităţi ce provin din partea Statului, a unui grup sau a unui individ.

 Curtea a avut deja ocazia să clarifice domeniul de aplicare al articolului 17 din Convenție în situaţii privitoare la acte sau activități ale unui "grup" sau "individ" (cauza Paksas c. Lituaniei [MC], nr 34932/04, par. 87și cauza Perinçek c. Elveției, par.114) însă nu a avut posibilitatea de a se pronunţa cu privire la domeniul de aplicare al acestei dispoziții, în ipoteza în care sunt vizate acte sau activităţi emanând din partea Statului.

 În acest sens, Curtea a subliniat faptul că termenul "Stat" se referă în mod necesar la statele părți la Convenție, iar articolul 17 produce două efecte. În primul rând, acesta împiedică Statele părți să se bazeze pe oricare dintre prevederile Convenției în scopul de încălca drepturile și libertățile garantate. Potrivit Curții, invocarea sa în cauza de faţă, din acest punct de vedere, este în mod clar lipsită de relevanță. În al doilea rând, articolul constituie un impediment ca Statele părți să se bazeze pe o dispoziție a Convenției pentru a restrânge drepturile și libertățile care sunt garantate mai amplu decât însăşi Convenția. Curtea a constatat că nimic nu sugerează că, în cauză, autorităţile române ar fi acţionat în afara demarcaţiei astfel precizate.

Curtea a concluzionat că, în lumina celor prezentate, articolul 17 din Convenție nu are vocaţie de aplicare în prezenta cauză.

În ceea ce privește articolul 18 din Convenție, acesta prevede că restrângerile aduse drepturilor și libertăților Convenției pot fi aplicate numai în scopul pentru care au fost prevăzute. Acesta nu are un rol independent şi poate fi aplicat conjugat cu alte articole ale Convenției (cauza Timoșenko c. Ucrainei, nr 49872/11, hot. din 30 aprilie 2013, par. 294). Or, reclamanţii au omis să procedeze în acest fel. Mai mult decât atât, printre dispozițiile pe care le invocă în cadrul altor plângeri, doar articolul 8 și articolul 1 din Protocolul nr. 1 par să fie pertinente, astfel că nu poate exista o încălcare a articolului 18 combinat cu un articol relativ la un drept sau o libertate supuse unor restricţii permise în temeiul Convenţiei.

Trebuie subliniat că Statele se bucură de o prezumție de bună credință (cauza Timoșenko c. Rusiei, par. 294) și că, deşi prezumția nu este irefragabilă, simpla susţinere că autoritățiile sunt vinovate de abuzul de putere nu este suficientă pentru a înlătura prezumţia. Un reclamant care invocă articolul 18 trebuie să fie în măsură să producă în sprijinul susţinerilor sale dovezi directe și incontestabile (cauza Khodorkovskiy și Lebedev c. Rusiei, nr. 11082/06 și 13772/05, hot. din 25 iulie 2013, par. 899 și 903).

Curtea a reţinut că reclamanţii nu au oferit niciun element de probă care să releve că autoritățile au comis un abuz de putere, prin aplicarea unei restricții permise de Convenție într-un alt scop decât cel pentru care a fost prevăzută, cum ar fi de pildă, în scop de intimidare sau în scop punitiv.

Prin urmare, Curtea a reţinut că acest capăt de cerere este vădit nefondat şi l-a respins, în conformitate cu articolul 35 par. 3 lit. a) și 4 din Convenție, ca inadmisibil.

Asupra pretinsei încălcări a art. 51 din Convenţie

 Reclamantul a invocat încălcarea art. 51 din Convenţie care prevede că judecătorii Curţii beneficiază, pe durata exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolul 40 din Statutul Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui articol.

Potrivit Curţii, această plângere ridică întrebarea dacă articolul 51 din Convenție stabileşte în sarcina Statele o obligație pentru care sunt responsabili în fața Curții.
Apreciind că, în prezenta cauză, nu este totuşi necesar să se răspundă la această întrebare, Curtea a reamintit că procesul-verbal de efectuare a percheziţiei și avizul Consiliului Superior al Magistraturii au fost anulate pe motiv că imunitatea de care se bucură reclamanţii în temeiul articolul 51 din Convenție a fost încălcată. Această măsură a fost confirmată de către un judecător de Cameră preliminară care, pe acelaşi considerent, a anulat interceptarea convorbirilor telefonice și a precizat faptul că procesul-verbal de percheziţie este lipsit de orice valoare juridică și că informațiile şi elementele obținute prin interceptare şi efectuarea percheziţiei nu pot fi valorificate ca probe. Mai mult decât atât, după ce a constatat că interceptările reclamantului au fost efectuate în baza Legii nr. 51 din 29 iulie 1991 privind siguranța națională și autorizate la 21 iulie 2010, judecătorul a statuat că interceptările sunt lovite de nulitate dacă aceste măsuri intră în coliziune cu imunitatea prevăzută de articolul 51 al Convenție. Printr-o decizie, confirmată ulterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de Cameră preliminară a considerat că procurorul, prin modificarea adusă cererii sale, a remediat corespunzător deficienţele primei cereri.

În opinia Curţii, a rezultat că reclamanții au avut valorificat cu succes căile de atac interne pe care le-au folosit. În consecință, presupunând chiar că o încălcare a articolului 51 poate angaja responsabilitatea Statului în cauză în fața Curții, totuşi reclamanţii nu s-ar putea pretinde victime, în sensul articolului 34 din Convenție.

Prin urmare, această parte a cererii a fost respinsă în conformitate cu articolul 35 par. 3 lit. a) și par.4 din Convenție.

Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

Reclamanții au invocat faptul că bunurile aparţinând acestora au fost confiscate în timpul percheziţiei.

Curtea a reţinut că, astfel cum rezultă din înscrisurile prezentate, în urma anulării ca nelegale a măsurii privind percheziţia pe temeiul imunităţii de care beneficiau reclamanţii, procurorul a solicitat convocarea pentru restituirea bunurilor confiscate. Împrejurarea că bunurile nu au fost efectiv restituite a fost cauzată de refuzul de a le relua în posesie.

Curtea a constatat că reclamanții au avut câștig de cauză prin utilizarea căilor de atac interne pentru restituirea bunurilor şi că situația pe care aceştia o invocă pe terenul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu este consecinţa atitudinii autorităţilor naţionale, ci a propriului comportament. În aceste condiţii, reclamanţii nu se pot pretinde victime, în sensul articolului 34 al Convenției.

Curtea a concluzionat că acest capăt de cerere este, prin urmare, incompatibil ratione personae cu prevederile Convenției și, ca atare, a fost respins ca inadmisibil în conformitate cu articolul 35 par. 3 lit. a) și 4 din Convenţie.