Motivarea acţiunii civile disjunse de acţiunea penală în cazul în care pe latură penală s-a dispus încetarea procesului penal întrucât inculpatul a decedat ori s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului
JurisClasor CEDO - Noiembrie 2013, 30
Autor: Lavinia Cîrciumaru, Cristina Radu
Categorie: Hotărâri relevante
În soluţionarea acţiunii civile disjunse de acţiunea penală în care s-a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal întrucât inculpatul a decedat ori s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, este necesară potrivit legii române, analizarea elementelor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul cauzat, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia inculpatului, fiind evident că o asemenea soluţie în care se constată că nu mai este posibilă exercitarea acţiunii penale, nu poate avea efecte exoneratoare sub aspectul răspunderii civile delictuale pentru inculpat.
Desigur, în soluţionarea laturii penale, după expunerea cronologică a faptelor, instanţa concluzionează că se impune încetarea procesului penal, fiind necesară evitarea oricărei referiri la vinovăţia inculpatului (cu excepţia situaţiei în care inculpatul nu a cerut continuarea procesului penal).
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei supreme, care prin decizia nr. 982 din 2 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală a statuat că, în cazul în care constată că a intervenit prescripţia răspunderii penale, în lipsa cererii inculpatului de continuare a procesului penal, instanţa dispune încetarea procesului penal, fără a efectua cercetarea judecătorească şi fără a constata că nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. a) - e) C.pr.pen.
Revenind la modalitatea de redactare a considerentelor hotărârii prin care este soluţionată acţiunea civilă disjunsă de acţiunea penală, apreciem că trebuie evitată folosirea expresiilor categorice privind vinovăţia penală în soluţionarea acţiunii civile a inculpatului faţă de care s-a dispus soluţia de încetare a procesului penal, din moment ce pe latură penală procesul s-a finalizat fără stabilirea vinovăţiei acestuia.
Astfel, după redarea istoricului faptelor, urmează analiza elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, care este obligatorie întrucât neanalizarea acestor condiţii duce la arbitrariu şi la imposibilitatea cunoaşterii de către partea obligată la despăgubiri civile, precum şi de către instanţa de control judiciar, a motivelor avute în vedere de către instanţa de fond la soluţionarea acţiunii civile.
Pentru a nu se încălca prezumţia de nevinovăţie a inculpatului atât timp cât procesul penal faţă de el s-a finalizat cu o soluţie de încetare a procesului penal în care nu s-a stabilit vinovăţia acestuia, apreciem că la momentul în care instanţa va face referire la primul element al răspunderii civile delictuale - fapta ilicită - este necesară evitarea folosirii unor expresii categorice precum inculpatul „a comis”, „a săvârşit infracţiunea” pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, fiind preferabilă utilizarea expresiei „inculpatul este responsabil de acţiunea ilicită care a provocat prejudiciul părţii civile”, cu indicarea mijloacelor de probă pe care se întemeiază această constatare.
Concluzia de mai sus are la bază constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului din perspectiva incidenţei art. 6 par. 2 din Convenţie, cu referire la modalitatea de redactare a considerentelor hotărârii judecătoreşti prin care este soluţionată acţiunea civilă în situaţia încetării procesului penal ca urmare a decesului inculpatului sau a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, în cauzele Lagardère c. Franţei, Didu c. României şi Constantin Florea c. României, care vor fi prezentate în continuare:
1. În cauza Lagardère c. Franţei (cererea nr. 18851/07, hotărârea din data de 12 aprilie 2012), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie întrucât acuzatul a fost declarat vinovat post-mortem în hotărârea Curţii de Apel, prin folosirea unor termeni categorici, precum şi încălcarea art. 6 par. 2 din Convenţie întrucât afirmaţiile categorice făcute de instanţă demonstrează fără dubiu că tatăl reclamantului a fost declarat vinovat de comiterea unei infracţiuni, deşi procesul penal declanşat împotriva acestuia încetase ca urmare a decesului său dar şi a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, iar în timpul vieţii nicio instanţă nu stabilise vinovăţia acestuia.
Ca situaţie de fapt, s-a reţinut că tatăl reclamantului, J.-L. Lagardère, a fost preşedintele şi directorul manager al companiilor firmelor Matra şi Hachette; la data de 29 decembrie 1992 compania Lambda, având printre reprezentanţi anumiţi acţionari în firmele Matra şi Hachette, a formulat o plângere penală pentru deturnare de fonduri, fiind precizată şi constituirea de parte civilă.
Prin hotărârea din data de 22 iunie 2000, Curtea Penală din Paris a constatat împlinirea termenului de prescripţie împotriva J.-L. Lagardère, reţinând că este inadmisibilă acţiunea civilă alăturată acţiunii penale.
Prin hotărârea din data de 25 ianuarie 2002, Curtea de Apel din Paris a menţinut hotărârea atacată sub toate aspectele.
La data de 14 martie 2003 J.-L. Lagardère a decedat.
Secţia Penală a Curții de Casaţie, prin hotărârea din data de 8 octombrie 2003, a dispus încetarea urmăririi penale ca urmare a decesului acuzatului, a casat şi anulat hotărârea Curţii de Apel din Paris în privinţa acţiunii civile, trimiţând cauza Curţii de Apel din Versailles.
Curtea de Apel din Versailles a constatat că s-a prescris infracţiunea de deturnare de fonduri în privinţa actelor din anul 1988, dar nu şi anii financiari 1989-1992 şi a analizat dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de deturnare de fonduri în privinţa acuzatului, concluzionând că acţiunea acuzatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deturnare de fonduri în dauna firmelor Matra şi Hachette, arătând că profitul a fost de 94,100,000 franci francezi şi 14,345,452.52 euro. Curtea a obligat moştenitorii acuzatului să plătească părţii civile 14,345,452.52 euro cu titlu de daune.
Prin hotărârea din data de 25 octombrie 2006 Curtea de Casaţie a respins ca inadmisibil apelul parchetului şi a respins apelurile moştenitorilor acuzatului cu următoarea motivare: “Instanţele învestite cu soluţionarea acţiunii civile disjunse de acţiunea penală, pentru care s-a dispus încetarea ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, continuă să aibă jurisdicţie în privinţa soluţionării acţiunii civile...”Curtea a casat hotărârea Curţii de Apel cu privire la acordarea de dobânzi şi a reţinut că prin hotărârea Curţii de Apel s-a reţinut că Jean‑Luc Lagardère este vinovat.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție
Curtea a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie întrucât acuzatul a fost declarat vinovat post-mortem în hotărârea Curţii de Apel, prin folosirea unor termeni categorici, fiind lipsit de importanţă că această constatare nu a produs consecinţe penale asupra acuzatului decedat ori asupra reclamantului. Această constatare a vinovăţiei s-a produs pentru prima dată în faţa Curţii de Apel, în lipsa unei dezbateri contradictorii, cu nesocotirea dreptului acuzatului la apărare, având în vedere că acuzatul decedase cu doi ani înainte.
Prin hotărârea din data de 30 iunie 2005 Curtea de Apel din Versailles a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de deturnare de fonduri sub aspect material şi subiectiv ; cu privire la acest aspect, deşi obiectiv nu era posibilă constatarea vinovăţiei întrucât de două ori s-a reţinut că era împlinit termenul de prescripţie, Curtea de Apel de la Versailles şi-a motivat soluţia pe constatarea că infracţiunea a fost comisă de acuzat, făcându-se referire la vinovăţia acestuia.
Deşi absenţa de la proces a acuzatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, indubitabil se produce o încălcare a art. 6 dacă acuzatul condamnat in absentia nu are posibilitatea să obţină de la o instanţă posibilitatea de rejudecare a fondului cauzei sub aspectul temeiurilor de fapt şi de drept, atât timp cât nu s-a stabilit în mod neechivoc că acuzatul a renunţat la dreptul de a compărea în persoană ori de a se apăra (a se vedea Colozza c. Italiei, 12 februarie 1985; Einhorn c. Franţei (dec.), nr. 71555/01; Krombach c. Franţei, nr. 29731/96; şi Somogyi c. Italiei, nr. 67972/01), ori dacă a fugit în scopul de a scăpa de proces (Medenica c. Elveţiei, nr. 20491/92). Este indubitabil că această jurisprudenţă este aplicabilă, a fortiori, nu numai în situaţia în care constatarea vinovăţiei este făcută in absentia, ci şi post mortem.
Reiterând că soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală nu încalcă, per se, art. 6 din Convenţie (Perez c. Franţei, nr. 47287/99), Curtea nu poate accepta că o instanţă penală care soluţionează acţiunea civilă constată vinovăţia unui acuzat după decesul acestuia.
Considerând că reclamantul, obligat să răspundă în acţiunea civilă îndreptată împotriva moştenitorilor acuzatului, nu a fost în măsură să se apere în condiţii compatibile cu dreptul la un proces echitabil, din moment ce nu a avut posibilitatea să se conteste temeiurile cauzei, respectiv condamnarea penală a tatălui reclamantului după deces– fiind plasat în mod clar în dezavanataj față de partea adversă.
Curtea nu a acceptat argumentul guvernului în sensul că reclamantul a fost asistat de acelaşi avocat ca şi tatăl său, din moment ce nu au fost formulate acuzaţii penale împotriva reclamantului, care oricum nu putea răspunde penal din punct de vedere legal nici în timpul şi nici după decesul tatălui său.
În consecinţă, Curtea a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie.
Asupra art. 6 par. 2 din Convenție
Curtea a remintit că art. 6 par. 2 din Convenţie este aplicabil în situaţiile în care o persoană nu este sau nu mai este obiectul unei acuzaţii penale. Curtea a constatat că acest articol este incident şi în situaţia unei decizii judiciare luate după încetarea unui proces penal (Minelli şi Lutz, Englert şi Nölkenbockhoff c. Germaniei, din 25 august 1987) ori după achitare (Sekanina c. Austriei, 25 august 1993; Rushiti c. Austriei, nr. 28389/95, 21 martie 2000; Lamanna c. Austriei, nr. 28923/95, 10 iulie 2001; Capeau c. Belgiei, nr 42914/98, 13 ianuarie 2005; şi Puig Panella c. Spaniei, nr. 1483/02, 25 aprilie 2006). Aceste hotărâri priveau proceduri în care acuzatul a fost obligat să suporte cheltuielile judiciare din faza urmăririi penale şi din faza judecăţii sau în care acesta a formulat cerere de restituire a propriilor cheltuieli ori acordarea de compensaţii pentru arestarea sa preventivă, toate acestea fiind consecinţa unui proces penal finalizat.
Mai mult decât atât, constituie o regulă fundamentală a dreptului penal faptul că răspunderea penală nu supravieţuieşte persoanei care a comis fapta penală. Această regulă decurge din prezumţia de nevinovăţie, iar moştenirea vinovăţiei făptuitorului decedat este incompatibilă cu standardele justiţiei penale într-o societate guvernată de principiul preeminenţei dreptului (A.P., M.P. şi T.P. c. Elveţiei şi E.L., R.L. şi J.O.-L. c. Elveţiei, 29 august 1997).
În prezenta cauză Curtea a observat că despăgubirea acordată a avut ca scop reparaţia prejudiciului suferit de partea civilă, iar nu recunoaşterea, stabilirea vinovăţiei penale.
Având în vedere că nici scopul despăgubirii şi nici cuantumul ei nu au transformat-o într-o amendă penală, rezultă că acordarea acestei compensaţii nu a reprezentat o nouă acuzaţie penală împotriva tatălui reclamantului (Ringvold, citată mai sus).
Urmează ca în continuare să se stabilească dacă a existat o legătură clară între cauza penală şi procedura în care a fost acordată despăgubirea pentru a se justifica extinderea scopului aplicării art. 6 par. 2 în acest din urmă caz.
Curtea a reamintit că acuzatul a decedat înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă, astfel că trebuie prezumat nevinovat pe durata vieţii sale. Întrucât acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale, Curtea de Apel Versailles s-a preocupat de stabilirea împrejurării că acuzatul decedat a comis infracţiunea şi a obţinut un anumit profit pentru a putea soluţiona cererea de acordare de despăgubiri şi a-l obliga pe reclamant să plătească aceeaşi sumă de bani cu titu de daune.
În opinia Curţii, date fiind circumstanţele prezentei cauze, există o legătură suficientă între cauza penală şi procedura de acordare a despăgubirii civile pentru a justifica extinderea scopului aplicării art. 6 par. 2 în cazul acţiunii civile disjunse.
Curtea a stabilit deja în cauze soluţionate anterior că în situaţia în care decizia unei instanţe judecătoreşti sau a altei autorităţi de acordare a unor despăgubiri cuprinde afirmaţii cu privire la vinovăţia penală a părţii obligate, se pune în discuţie incidenţa art. 6 par. 2 din Convenţie (a se vedea cauzele Y şi Ringvold, citate mai sus).
Curtea a observat că prin hotărîrea din 30 iunie 2005 Curtea de Apel a început prin a analiza dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută frauduloasă, de a cărei comitere era acuzat tatăl reclamantului. Hotărârea cuprinde o prezentare a argumentelor părţii civile, referirile acesteia la comportamentul acuzatului decedat şi concluzia că acesta a acţionat cu rea-credinţă; apoi prezintă susţinerile procurorului, în sensul că nu s-a dovedit reaua-credinţă a acuzatului şi nici elementele constitutive ale infracţiunii nu erau îndeplinite. Următoarea parte a hotărârii intitulate “Motivarea Curţii” reiterează condiţiile prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune, respectiv un comportament specific al directorului companiei şi utilizarea bunurilor companiei în detrimentul intereselor firmei, cu rea-credinţă şi în interes propriu. Analizând interesul acuzatului decedat prin prisma semnăturilor şi a modului de executare a contractelor, Curtea a reţinut că J.-L. Lagardère a acţionat în interes personal; apoi Curtea a analizat dacă încheierea contractului s-a făcut în detrimentul companiei.
A treia secţiune a hotărârii s-a concentrat pe stabilirea relei-credinţe a acuzatului, raportat la cele două elemente deja analizate şi a concluzionat că acuzatul a comis infracţiunea de a cărui comitere era acuzat.
Instanţa a reţinut că: “Stabileşte că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută frauduloasă în defavoarea companiilor Matra şi Hachette pentru perioada analizată cu privire la Jean-Luc Lagardère”.
Curtea reţine că aceste afirmaţii categorice demonstrează fără dubiu că tatăl reclamantului a fost declarat vinovat de comiterea unei infracţiuni, deşi procesul penal declanşat împotriva acestuia încetase ca urmare a decesului său dar şi a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, iar în timpul vieţii nicio instanţă nu stabilise vinovăţia acestuia.
În consecinţă, Curtea constată încălcarea art. 6 par. 2 din Convenţie.
2. În cauza Didu c. României (cererea nr. 34814/02, hotărârea din 14 aprilie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 par. 2 din Convenţie întrucât prin pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, fără a readministra probele în baza cărora reclamantul a fost achitat de instanţele inferioare, a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie.
Curtea a precizat că trebuie făcută o distincţie între deciziile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată şi cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumţia de nevinovăţie, iar celelalte au fost de mai multe ori considerate conforme cu spiritul art. 6 din Convenţie (vezi, printre altele, Leutscher c. Olandei, 26 martie 1996 ).
Curtea a reiterat şi că prezumţia de nevinovăţie este încălcată dacă, fără stabilirea legală în prealabil a vinovăţiei unui învinuit şi, în special, fără ca acesta să fi avut ocazia să exercite drepturile apărării, o hotărâre judecătorească dată în privinţa sa reflectă sentimentul că el este vinovat. La fel se poate întâmpla şi în lipsa unei constatări formale; este suficientă o motivaţie care să dea de gândit că judecătorul consideră că partea interesată este vinovată (a se vedea, printre altele, Minell, şi McHugo c. Elveţiei , 12 mai 2005).
În speţă, Curtea a constatat că după ce a casat hotărârile instanţelor inferioare, instanţa de recurs a procedat la o nouă analiză a probelor ce stăteau la baza acuzaţiei, fără a audia încă o dată martorii şi fără a îl interoga pe reclamant. Aspectele pe care curtea a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa asupra recursului se refereau la vinovăţia reclamantului şi aveau, aşadar, un caracter esenţialmente faptic: era vorba, într-adevăr, să aprecieze dacă reclamantul a comis infracţiunile de fals şi uz de fals şi dacă l-a agresat pe P.M.
Făcând trimitere la probele ce fuseseră administrate mai înainte şi în temeiul cărora reclamantul fusese achitat, curtea de apel a statuat în ceea ce priveşte infracţiunile de fals şi uz de fals "că rezulta în mod sigur" din probele deja administrate că nu avusese loc o vânzare la licitaţie. În ceea ce priveşte capătul de acuzare referitor la lovire şi vătămare, Curtea de apel a apreciat că tot din probele administrate rezulta că reclamantul comisese infracţiunea respectivă. În continuare, ea a încheiat procedura prin aplicarea regulilor de prescripţie a răspunderii penale.
În viziunea Curţii, această motivare ar putea da impresia că reclamantul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată (Adolf c. Austriei, 26 martie 1982 ). Rezultă că, deşi a fost încetat procesul penal, curtea de apel a pus sub semnul întrebării nevinovăţia reclamantului, pronunţându-se asupra vinovăţiei sale în virtutea Codului penal.
Mai mult chiar, făcând acest lucru, curtea de apel a dispus ca reclamantul să plătească cheltuielile de judecată în temeiul art. 192 alin. 2 C.pr.pen., conform căruia cheltuielile ar trebui suportate de partea al cărei recurs a fost respins. În opinia Curţii, cele două aspecte ale hotărârii se dovedesc a fi nedisociabile.
Într-adevăr, dacă reclamantul ar fi fost achitat, el nu ar fi putut fi obligat să plătească cheltuielile de judecată decât în cazul în care ar fi fost obligat să repare prejudiciul (art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. c C.pr.pen.).
Pe de altă parte, constatarea vinovăţiei reclamantului ar fi putut juca un rol decisiv în cazul unei acţiuni civile în despăgubire a părţii lezate, greşeala constatată în penal având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 par. 2 din Convenţie.
3. În cauza Constantin Florea c. României (hotărârea Secţiei a III-a din 19 iunie 2012, cererea nr. 21534/05) Curtea a decis neîncălcarea art. 6 par. 2 din Convenţie prin constatarea vinovăţiei reclamantului în comiterea faptelor şi obligarea acestuia la despăgubiri civile în procesul penal care a încetat ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Reamintim că în această cauză, prin rechizitoriul din data de 1 noiembrie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, dosarul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Bacău. Direcţia s-a constituit parte civilă cu suma de 624 milioane de lei. Instanţa a audiat mai mulţi martori şi a respins cererea reclamantului privind realizarea unei noi expertize cu motivarea că efectuarea acesteia nu era necesară.
Prin sentinţa din data de 12 mai 2004, judecătoria a considerat că faptele de a căror comitere reclamantul era acuzat corespundeau definiţiei infracţiunilor de înşelăciune, fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, întrucât aceste documente nu proveneau de la o autoritate publică. Examinând documentele dosarului, instanţa a considerat că, începând cu luna ianuarie 1996, reclamantul, pentru a beneficia de subvenţii mai mari, a falsificat documente contabile înscriind un număr de animale sacrificate mai mare decât cel real. Instanţa a concluzionat astfel: „În perioada ianuarie – mai 1996, cu aceeaşi intenţie dolosivă, reclamantul, administrator al societăţii comerciale „M”, a falsificat documentele de cumpărare a animalelor şi [...] a încasat ilegal din bugetului statului, de mai multe ori, suma de 103.200.500 de lei cu titlu de subvenţii pentru carnea introdusă pe piaţă [...]; aceste fapte constituie infracţiunea de înşelăciune, [iar] fapta de a falsifica documentele de cumpărare constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale care o include pe cea de uz de fals”.
Instanţa a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale din noiembrie 2003 şi, în consecinţă, a încetat procesul penal. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, în temeiul art. 998 C.civ., instanţa l-a obligat pe reclamant la plata către stat a sumei de 103.200.200 ROL. Judecătoria a considerat că elementele răspunderii civile delictuale erau caracterizate în felul următor: „Existenţa prejudiciului este sigură şi pe deplin dovedită de expertizele întocmite [...] Actul care a provocat acest prejudiciu reiese din faptele expuse, cu alte cuvinte, reclamantul, falsificând documentele de achiziţionare, a înşelat partea civilă pentru a obţine pentru sine foloase necuvenite [...] Acestea au fost săvârşite cu intenţie şi acuzaţiile privind răspunderea angajaţilor direcţiei [...] nu pot fi reţinute. Există, de asemenea, o legătură de cauzalitate directă între acţiune şi prejudiciul provocat [...]”. Reclamantul a formulat, succesiv, apel şi recurs, susţinându-şi nevinovăţia. Hotărârea primei instanţe a fost confirmată, prin două hotărâri definitive, a Tribunalului şi a Curţii de Apel Bacău din 7 octombrie şi, respectiv, din 16 decembrie 2004, cu motivarea că „s-a constatat cu certitudine că acuzatul a săvârşit infracţiunile de a căror comitere este acuzat”.
Asupra art. 6 par. 2 din Convenție
Curtea a reamintit că este încălcată prezumţia de nevinovăţie atunci când, fără stabilirea legală prealabilă a vinovăţiei unui acuzat şi, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut ocazia să îşi exercite dreptul la apărare, o decizie judiciară reflectă sentimentul vinovăţiei sale. Acesta este cazul chiar în absenţa unei constatări formale; este suficientă o motivare care să lase să se întrevadă că instanţa consideră persoana în cauză ca fiind vinovată (a se vedea, printre altele, cauza Minelli c. Elveţiei, 25 martie 1983).
Curtea a reamintit, de asemenea, că a stabilit în cauza Didu c. României, citată anterior, că decizia de casare a instanţei de recurs care a examinat în ultimă instanţă hotărârile de achitare pronunţate de instanţele inferioare şi constatarea vinovăţiei persoanei în cauză pentru prima dată în recurs, urmată de încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, încălcau art. 6 par. 2 din convenţie, în măsura în care dreptul la apărare nu a fost respectat în procedura derulată în faţa sa, fiind prima instanţă care l-a găsit pe reclamant vinovat. De asemenea, în cauza Giosakis c. Greciei nr. 3 (nr. 5689/08, 3 mai 2011), Curtea a concluzionat că încalcă art. 6 par. 2 din Convenţie casarea de către Curtea de Casaţie a hotărârii de achitare pronunţată de curtea de apel şi pronunţarea soluţiei de încetare a procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, cu toate că instanţa de ultim grad nu a examinat deloc vinovăţia celui în cauză. A reieşit din speţa citată că apare o problemă în ceea ce priveşte art. 6 par. 2 din Convenţie, deoarece instanţa care dispune încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei casează simultan hotărârile de achitare pronunţate de instanţele inferioare şi, mai mult, se pronunţă pentru prima dată asupra vinovăţiei celui în cauză, fără să fie respectat dreptul la apărare în procedura dedusă judecăţii în faţa sa.
Revenind la prezenta speţă, Curtea a constatat că judecătoria a analizat cauza în fapt şi în drept şi a studiat în ansamblul ei problema vinovăţiei în cadrul laturii penale şi a răspunderii civile a reclamantului. În baza probelor administrate în prealabil în cadrul unei proceduri contradictorii şi cu respectarea dreptului la apărare, judecătoria a apreciat că reclamantul a săvârşit infracţiunile de care era acuzat, constatând prescripţia răspunderii penale.
Guvernul a precizat că este vorba de o constatare formală a vinovăţiei, dar a considerat că nu era incompatibilă cu respectarea prezumţiei de vinovăţie întrucât a fost stabilită în urma unei proceduri echitabile.
Reclamantul nu a contestat modul în care procesul a avut loc în faţa judecătoriei, dar s-a plâns de faptul că această instanţă i-a examinat şi constatat vinovăţia în ciuda împlinirii termenului de prescripţie.
Curtea a observat că judecătoria a examinat mai întâi elementele constitutive ale infracţiunilor, pentru a examina apoi prescripţia şi răspunderea civilă delictuală.
Desigur, procesul penal împotriva reclamantul încetând ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, examinarea acestei excepţii preliminare ar fi putut face inutilă analiza vinovăţiei reclamantului. Cu toate acestea, Curtea a reamintit că, în principiu, este datoria instanţelor interne să vegheze asupra bunei derulări a propriilor proceduri, dreptul la un proces echitabil neimpunând examinarea motivelor într-o anumită ordine (decizia Cortina de Alcocer şi de Alcocer Torra c. Spaniei, nr. 33912/08).
Curtea a reţinut că vinovăţia reclamantului a fost stabilită în cadrul unei proceduri a cărei echitate nu a fost considerată contrară Convenţiei şi în care nu s-a evidenţiat nicio încălcare a dreptului la apărare. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea a constatat că judecătoria a soluţionat acţiunea civilă şi l-a obligat pe reclamant la plata de despăgubiri civile după ce a stabilit că au fost întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale.
Curtea a considerat că instanţa a motivat suficient această soluţie, care nu poate fi considerată arbitrară.
În concluzie, nu a fost încălcat art. 6 par. 2 din Convenţie.