<<< Toate categoriile

Cauza Panait împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 26 noiembrie 2013, cererea nr. 52197/09


JurisClasor CEDO - Martie 2014, 31

Inadmisibilitatea ratione personae a plângerii privind încălcarea art. 5 par. 1 din Convenţie, întrucât România nu poate fi considerată responsabilă de arestarea reclamantei.

Inadmisibilitatea ratione materiae a plângerii privind încălcarea art. 6 din Convenţie, întrucât art. 6 nu garantează dreptul de a face să fie urmăriţi sau condamnaţi terţii.

 

1. Situaţia de fapt

Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de reclamantă, se pot rezuma după cum urmează:

1.1. Arestarea reclamantei

La data de 2 iulie 2006, reclamanta a fost arestată la punctul de la frontiera româno-ungară din Nădlac de către autorităţile maghiare, în temeiul unui mandat internaţional de arestare emis pe numele său în data de 8 noiembrie 2005 de autorităţile norvegiene, care o suspectau de comiterea infracţiunilor de fraudă, furt şi furt calificat cu privire la bancomate în oraşul Skien din Norvegia în iulie 2005.

Printr-o hotărâre din 4 iulie 2006, Tribunalul Budapesta a dispus extrădarea reclamantei în Norvegia. Reclamanta a fost predată autorităţilor norvegiene la 20 de zile după arestarea ei.

Ajunsă în Norvegia, a fost interogată de autorităţile norvegiene şi i s-au luat amprentele. În urma acestor verificări, s-a constatat că reclamanta nu era persoana căutată şi a fost pusă imediat în libertate. La data de 24 iulie 2006, a revenit în România.

Întoarsă în România, reclamanta a solicitat autorităţilor norvegiene să îi furnizeze actele pe care s-a întemeiat mandatul internaţional de arestare. Din documentele furnizate de autorităţile norvegiene rezultă că, la data de 24 august 2005, centrul Interpol din Oslo a cerut centrului Interpol Bucureşti asistenţă în vederea identificării anumitor persoane bănuite că au săvârşit infracţiuni de fraudă privind bancomatele, între care o femeie înregistrată într-un hotel sub numele „Călin Lavinia Mădălina”. A trimis o fotografie luată de camerele de supraveghere şi a precizat că informaţiile ADN, precum şi amprente, urmau să fie trimise ulterior.

La data de 21 septembrie 2005, centrul Interpol Bucureşti a informat autorităţile norvegiene că „doar femeia a fost identificată” şi le-a transmis că în prezent numele ei de familie nu mai este Călin, ci Enache. Le-a transmis de asemenea datele ei personale şi datele paşaportului ei, emis în ianuarie 2005.

2.1. Plângerea penală împotriva angajaţilor centrului Interpol din Bucureşti

La data de 8 ianuarie 2007, reclamanta a formulat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti (sic) o plângere penală împotriva angajaţilor centrului Interpol Bucureşti, pe care îi acuza de abuz în serviciu şi neglijenţă. A cerut identificarea funcţionarilor răspunzători de transmiterea datelor sale personale către autorităţile norvegiene fără să facă în mod diligent cercetări pentru identificarea persoanei căutate. A considerat că prin atitudinea lor neglijentă, aceştia sunt răspunzători pentru arestarea ei, dat fiind că aceste informaţii greşite au stat la baza emiterii mandatului internaţional de arestare pe numele său. Le-a reproşat mai concret că nu au ţinut seama de diferenţa dintre fotografia transmisă de autorităţile norvegiene şi fotografiile aflate în bazele române de date, că au neglijat faptul că a fost victima furtului paşaportului său, despre care a informat autorităţile în 2001, şi că purta un nume diferit în paşaportul emis în 2005, şi anume Enache, faţă de numele transmis de autorităţile norvegiene, Călin.

La data de 15 ianuarie 2008, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de angajaţii centrului Interpol, pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate nu au fost probate.

Reclamanta a făcut plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale în faţa Judecătoriei Bucureşti (sic). Plângerea a fost respinsă printr-o hotărâre din data de 19 noiembrie 2008, pe motiv că autorităţile române au informat autorităţile norvegiene că informaţiile transmise corespundeau reclamantei, în timp ce identificarea persoanelor care au comis infracţiunile era exclusiv de competenţa acestora din urmă.

Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

Printr-o decizie definitivă din 30 martie 2009, Tribunalul Bucureşti a menţinut hotărârea primei instanţe. Tribunalul a apreciat că decizia finală privind identitatea dintre persoana căutată şi persoana care a comis faptele aparţinea autorităţilor judiciare norvegiene care efectuau cercetări în cauză, care trebuiau să ia decizia pe baza ansamblului probelor aflate în posesia lor. Tribunalul a observat că autorităţile norvegiene se aflau în posesia fotografiei reclamantei transmise de autorităţile române, pe care au putut-o compara cu cea aflată la dosar. De asemenea, informaţiile privitoare la amprente şi la ADN au fost transmise autorităţilor române la date ulterioare emiterii mandatului internaţional de arestare.

2. Aprecierile Curţii

2.1. Asupra plângerii privind art. 5 din Convenţie

Reclamanta a reproşat autorităţilor române că au contribuit, din neglijenţă, la privarea sa nelegală de libertate, cu nesocotirea art. 5 par. 1 din Convenţie.

Curtea a amintit că centrul de cooperare poliţienească internaţională din Bucureşti este specializat în schimbul de informaţii în domeniul luptei împotriva criminalităţii la nivel internaţional. În speţă, autorităţile norvegiene au solicitat celor române informaţii în cadrul cooperării poliţieneşti internaţionale pentru identificarea anumitor persoane care au comis infracţiuni în Norvegia. În acest context, centrul Interpol din Bucureşti a transmis informaţii confirmând că datele puse la dispoziţia sa de autorităţile norvegiene corespundeau unei cetăţene române, respectiv reclamantei, şi au transmis date actualizate privitoare la aceasta.

Curtea nu s-a putut opri să nu constate că autorităţile române nu au dat dovadă de o diligenţă exemplară în soluţionarea cererii autorităţilor norvegiene şi că ele nu sunt în totalitate străine de nefericitele aventuri ale reclamantei, pentru că informaţiile transmise au fost fără îndoială avute în vedere la emiterea mandatului internaţional de arestare care a constituit temeiul arestării sale. Lăsând aceasta la o parte, nu este mai puţin adevărat că, aşa cum au relevat de altfel instanţele naţionale, decizia de emitere a mandatului a aparţinut în exclusivitate autorităţilor judiciare norvegiene.

Cu toate acestea, reclamanta nu s-a plâns în faţa Curţii nici împotriva Statului care a emis mandatul de arestare, nici împotriva celui care l-a executat (a se vedea, a contrario, Stephens c. Maltei (nr. 1), 21 aprilie 2009, nr. 11956/07, par. 52), ci împotriva României, căreia îi reproşează că este răspunzătoare de arestarea sa. Or, acest Stat nu a făcut decât să furnizeze informaţii asupra persoanei în cauză, fără ca prin aceasta să participe la procesul decizional referitor la necesitatea de a o priva de libertate pe reclamantă. Fapta de a transmite informaţii în cadrul unei cooperări internaţionale nu ar trebui să fie considerată ca un ajutor sau o cooperare activă la o privare de libertate dispusă de o ţară terţă (a se vedea, a contrario şi mutatis mutandis, Riera Blume şi alţii c. Spaniei, nr. 37680/97, par. 35). În consecinţă, nu ar trebui să se considere că România, prin intervenţia autorităţilor sale, ar fi răspunzătoare de arestarea reclamantei, chiar dacă o atitudine mai responsabilă din partea acestora ar fi fost de dorit.

Curtea a concluzionat că acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 par. 3 lit. a, fiind respins în baza art. 35 par. 4.

2.1. Asupra plângerii privind art. 6 din Convenţie

Reclamanta se plânge de rezultatul plângerii sale penale formulată împotriva angajaţilor centrului Interpol din Bucureşti, care ar fi contrar art. 6 din Convenţie.

Curtea a amintit că art. 6 nu garantează dreptul de a face să fie urmăriţi sau condamnaţi terţii (a se vedea, între altele, Perez c. Franţei [M.C.], nr. 47287/99, par. 70). În măsura în care plângerea reclamantei nu a fost însoţită de o constituire ca parte civilă, rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 par. 3 lit. a, fiind respins în baza art. 35 par. 4.