<<< Toate categoriile

Decizia de inadmisibilitate din 22 septembrie 2015 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Cristian Borcea c. României, cererea nr. 55959/14


JurisClasor CEDO - Octombrie 2015, 15

Respectarea dreptului la un proces echitabil de către instanțele naționale. Transformarea recursului în cale extraordinară de atac. Existența unei legi clare și previzibile cu privire la modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile. Soluționarea divergențelor jurisprudențiale cu privire la legea penală mai favorabilă

 

Situația de fapt

Reclamantul Cristian Borcea este un cunoscut om de afaceri în România. Din 1995 până în 2012 a fost, printre altele, acționar și vice-președinte executiv al clubului de fotbal Dinamo din București.

În data de 9 martie 2006, Direcția Națională Anticorupție (DNA) s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea, în perioada 1999 – 2005, a unor infracțiuni de înșelăciune, evaziune fiscală și fals în înscrisuri sub semnătură privată de către reprezentații mai multor cluburi de fotbal din România. Prezumtivii autori au fost acuzați că au realizat transferuri de jucători de fotbal în străinătate și că au declarat cluburilor respective, precum și autorităților fiscale române, sume inferioare a celor încasate în realitate, pentru a diminua datoriile fiscale.

La 10 ianuarie 2008, DNA a început urmărirea penală față de reclamant. Prin rechizitoriul din data de 30 septembrie 2008, DNA a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, precum și a altor șapte persoane, reclamantul fiind acuzat de săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, evaziune fiscală, spălare de bani și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni.

În data de 3 aprilie 2012, tribunalul a dispus achitarea reclamantului cu privire la toate infracțiunile de care era acuzat. Printr-o decizie din data de 12 noiembrie 2012, Curtea de apel București a admis apelul parchetului și l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare, aplicând și interdicția exercitării unor drepturi pentru o perioadă de 6 ani. Prin decizia din data de 20 mai 2013, instanța supremă a admis apelul reclamantului, a casat în întregime decizia pronunțată în apel și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.

În fața instanței de apel, reclamantul a solicitat administrarea probei cu expertiza financiar-contabilă, cererea fiind respinsă ca nefiind utilă, având în vedere natura faptelor de care este acuzat reclamantul, probele deja administrate, rapoarte de constatare întocmite de către DNA și de către Garda Financiară, obiectivele indicate de către inculpat pentru justificarea necesității efectuării expertizei, precum și concluziilor expertizelor extrajudiciare depuse la dosarul cauzei care indicau aceleași sume înregistrate în contabilitate.

Potrivit Noului Cod Penal (”NCP”), intrat în vigoare pe data de 1 februarie 2014, au fost efectuate, printre altele, modificări în ceea ce privește maximul special al unor pedepse, precum și cu privire la rezultanta în cazul concursului de infracțiuni și de asemenea a modificat termenul de prescripție a răspunderii penale. Conform Noului Cod de Procedură Penală (”NCPP”), recursul care era, până la acel moment, o cale ordinară de atac, a fost calificată cale de atac extraordinară.

În data de 10 februarie 2014, au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, moment în care reclamantul a formulat concluzii cu privire la modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile. Cauza a fost reținută în pronunțare, reclamantul având posibilitatea să depună concluzii scrise la dosarul cauzei.

Prin decizia definitivă din data de 4 martie 2014, curtea de apel a admis apelul parchetului și l-a respins pe cel declarat de inculpat.

Curtea de apel a arătat că faptele erau incriminate atât de legea în vigoare la momentul săvârșirii, cât și de NCP, analizând în continuare care era legea mai favorabilă pentru reclamant în cauza de față. În acest sens, instanța a arătat că legea penală trebuie aplicată în mod global și că nu putea să stabilească legea mai favorabilă cu privire la fiecare instituție juridică, combinând astfel dispozițiile celor două legi penale, ceea ce ar fi însemnat crearea unei lex tertia. Comparând în continuare limitele de pedeapsă și termenele de prescripție din cele două legi penale succesive în mod global și analizând aplicarea acestora la situația reclamantului, curtea de apel a stabilit că legea mai favorabilă era NCP. Instanța l-a condamnat astfel pe reclamant la o pedeapsă de 6 ani și 4 luni închisoare cu executare pentru infracțiunile de înșelăciune în formă continuată, evaziune fiscală în formă continuată, precum și infracțiunea de spălare de bani în formă continuată.

Pretinsa încălcare a art. 6 par. 1 și 3 din Convenție cu privire la dreptul la un proces echitabil

Analizând susținerile reclamantului privind neîndeplinirea obligației de către autorități referitor la natura acuzațiilor, în decizia de inadmisibilitate din 22 septembrie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, evaziune fiscală, spălare de bani și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni. Dosarul de urmărire penală i-a fost prezentat și a fost informat în detaliu cu privire la faptele de care este acuzat, precum și de încadrarea juridică a acestora. Este adevărat că, în timp ce cauza se afla în apel, NCP a intrat în vigoare. Cu toate acestea, Curtea a constatat că rezultă din dosarul cauzei că NCP nu a adus modificări în ceea ce privește natura infracțiunilor de care era acuzat reclamantul. Printre altele, reclamantul a avut posibilitatea să-şi prezinte observațiile în timpul dezbaterilor orale, precum și prin concluziilor scrise cu privire la aplicabilitatea NCP. Prin urmare, nu a fost adusă nicio atingere dreptului reclamantului de a fi informat într-o modalitate detaliată cu privire la natura și cauza acuzațiilor aduse împotriva sa și nici dreptului de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.

Referitor la mijloacele de probă depuse la dosarul cauzei în fața curții de apel, Curtea de la Strasbourg a constatat că această instanța a audiat martorii indicați de către instanța supremă, a admis cererea reclamantului de a depune la dosarul cauzei înscrisuri, precum și o expertiză extrajudiciară.

În ceea ce privește refuzul curții de apel de a administra o expertiză contabilă, Curtea a reamintit că noțiunea de proces echitabil nu impune obligația instanței de a dispune o expertiză pentru simplul fapt că o parte formulează cererea în acest sens. Revine instanțelor naționale să aprecieze pertinențe acesteia pentru cauza respectivă. (Khodorkovskiy și Lebedev c. Rusiei, hotărârea din 25 iulie 2013). În cauză, curtea de apel a explicat pe larg reclamantului de ce a considerat că o expertiză contabilă nu era necesară. În ceea ce privește absența contradictorialității cu privire la raportul de constatare întocmit de către Garda Financiară, Curtea a notat că reclamantul a avut posibilitatea de a contrazice concluziile din acel raport prin înscrisuri contabile și o expertiză extrajudiciară.

Analizând susținerea reclamantului că acesta nu a beneficiat de calea de atac a recursului pentru a contesta decizia definitivă pronunțată în apel din cauza schimbărilor legislative, Curtea a observat că NCPP prevede numai două grade de jurisdicție ordinare pentru un proces penal. Legea nr. 255/2013 privind dispozițiile tranzitorii explicau într-o modalitate clară procedura care trebuia urmată și preciza că regulile erau de aplicare imediată. Prin urmare, reclamantul nu mai dispunea, conform dreptului național, de un al treilea grad de jurisdicție. Curtea a constatat că acuzațiile aduse împotriva reclamantului au fost judecate în primă instanță de către tribunal și, ulterior, în apel, de către o curte de apel care a hotărât asupra cauzei printr-o decizie motivată în mod suficient, în urma unei dezbateri contradictorii. Răspunderea penală a reclamantului a fost examinată de către o jurisdicție superioară, astfel cum impune art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenție. Curtea a subliniat că nici acest articol, dar nici un alt articol al Convenție sau Protocoalele la aceasta nu garantează dreptul la examinarea unei cauze în cadrul a trei grade de jurisdicție (Panovits c. Ciprului, hotărârea din 11 decembrie 2008, par. 55)

În ceea ce privește durata procedurii, Curtea a observat că aceasta a durat 6 ani și aproape 3 luni, din 10 ianuarie 2008, data începerii urmăririi penale cu privire la reclamant și până la 4 martie 2014, data pronunțării deciziei definitive de către curtea de apel. Din analiza dosarului cauzei, Curtea a arătat că durata procedurii nu este imputabilă reclamantului și că autoritățile au desfășurat ancheta cu diligență, neexistând perioade de inactivitate în derularea procedurii. În opinia Curții, complexitatea deosebită a cauzei – care implica opt inculpați, fapte comise timp de mai mulți ani, necesitatea audierii unui număr mare de martori, unii prin efectuarea unor comisii rogatorii – a contribuit în mod necesar la prelungirea duratei totale a procedurii. Luând în considerare aceste elemente, durata procedurii privită în ansamblu nu a fost excesivă (Ghita c. României, decizia din 25 septembrie 2012).

Având în vedere cele ce preced, Curtea a apreciat că procedura în cauză a respectat exigențele art. 6 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Față de acestea, cererea reclamantului este în mod vădit neîntemeiată și a fost respinsă conform art. 35 par. 3 lit. a și par. 4 din Convenție.

Pretinsa încălcare a art. 7 din Convenție cu privire la legalitatea incriminării

Reclamantul a invocat că nu a beneficiat de o lege clară și previzibilă cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile.

Analizând susținerile reclamantului, Curtea a reamintit că regulile cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenție nu se aplică decât dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea acestora; pe de altă parte, în alte cauze, curtea a apreciat că este rezonabilă aplicarea de către instanțele naționale a principiului tempus regit actum în ceea ce privește legile de procedură. (Mione c. Italiei, decizia din 12 februarie – lege nouă privind termenul de declarare a recursului, Rasnik c. Italiei, decizia din 10 iulie 2007; Martelli c. Italiei, decizia din 12 aprilie 2007 – lege nouă privind evaluarea valorii probatorii a mijloacelor de probă; Coëme și alții c. Belgiei, cererile nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, par. 147-149 – aplicarea imediată pentru procedurile în curs a legilor care modificau regulile privind prescripția răspunderii penale).

Curtea a observat, astfel cum a subliniat și instanța de apel, că faptele de care era acuzat reclamantul erau incriminate de ambele legi penale succesive. Modificările aduse de către noile legi penale priveau durata pedepsei aplicate și termenul de prescripție a răspunderii penale, însă nu și elementele constitutive ale infracțiunii. Curtea a constatat că instanța de apel a explicat pe larg reclamantului modalitatea în care a determinat și aplicat în cauză legea penală mai favorabilă. Această instanță a aplicat, de altfel, pentru definirea elementelor constitutive și a pedepsei, noua lege penală care prevedea pedepse mai mici, cum a solicitat de altfel chiar reclamantul.

Referitor la dispozițiile legate de prescripție, Curtea a reamintit că a stabilit deja că aplicarea imediată a unei legi care prelungea termenul de prescripție nu aduce atingere art. 7 din Convenție, întrucât nu poate fi interpretat că această dispoziție ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripție din moment ce faptele de care era acuzat reclamantul nu au fost niciodată prescrise. A fost astfel stabilit că regulile în materia prescripției răspunderii penale sunt legi de procedură (Coëme și alții c. Belgiei, citată anterior, par. 149; Previti c. Italiei, decizia din 12 februarie 2013). Curtea a observat că regulile privind prescripția nu constituie o definiție a infracțiunii sau o pedeapsă pentru sancționarea acesteia și pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru analiza unei cauze.

Chestiunea unei eventuale atingeri aduse art. 7 din Convenție printr-o dispoziție care ar fi avut ca efect renașterea posibilităţii sancționării unor fapte cu privire la care termenul de prescripție al răspunderii penale ar fi fost împlinit nu este incidentă în speță. Curtea a reamintit că reclamantul, care nu putea ignora că faptele de care era acuzat erau susceptibile de a antrena răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru acte cu privire la care acțiunea penală nu a fost niciodată stinsă prin împlinirea termenului de prescripție. Aceste acte constituiau infracțiuni la momentul la care au fost săvârșite și pedepsele aplicate nu erau mai severe decât cele care erau aplicabile la momentul faptelor. Reclamantul n-a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenței, un prejudiciu mai mare decât cel la care era expus la momentul săvârșirii infracțiunii (Coëme și alții c. Belgiei, par. 150).

În ceea ce privește modalitatea de aplicare a legilor succesive privind prescripția răspunderii penale, Curtea a admis că atingerea unui consens jurisprudențial este un proces care poate dura și existența unei divergențe poate fi tolerată atât timp cât ordinea juridică internă are capacitatea de a o soluționa (mutatis mutandis, Maktouf și Damjanovic c. Bosnia-Herțegovina [MC], cererile nr. 2312/08 și 34179/08, par. 66). În cauza de față, cele mai înalte jurisdicții naționale au soluționat această divergență, aliniindu-și opiniile asupra problematicii aplicării legilor penale succesive. Într-adevăr, prin decizia sa imperativă și general obligatorie din 6 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că interpretarea art. 5 NCP trebuie să fie realizată în sensul indicat de către Curtea Constituțională. Curtea a observat de asemenea că soluția pronunțată în cauza de față este similară cu decizia adoptată de către Curtea Constituțională, precum și cu jurisprudența actuală a instanței supreme.

Prin urmare, drepturile reclamantului care decurg din art. 7 din Convenție nu au fost încălcate. În consecință, cererea acestuia este în mod vădit neîntemeiată și a fost respinsă, conform art. 35 par. 3 lit. a și par. 4 din Convenție.