<<< Toate categoriile

Decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Radi şi Gherghina c. României. Activitate desfășurată de un asistent personal al unei persoane cu handicap, angajat în baza Legii nr. 448/2006


JurisClasor CEDO - Martie 2016, 12

Într-o decizie recentă[1], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia să analizeze câteva aspecte privind activitatea asistenţilor personali ai persoanelor încadrate în gradul de handicap grav, conform Legii nr. 448/2006[

Curtea a fost sesizată cu mai multe plângeri referitoare la timpul de lucru al asistenţilor personali, din perspectiva posibilei încadrări a activităţii desfăşurate în noţiunea de muncă forţată sau obligatorie, la remunerare şi condiţiile de muncă, din perspectiva existenţei unei discriminări pe bază de gen şi din perspectiva modului în care desfășurarea în concret a activităţii afectează dreptul la viaţă

Curtea a considerat că nici una dintre prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Protocoalelor sale adiţionale nu au fost încălcate.

1. Prezentarea deciziei

1.1.Situaţia de fapt expusă de reclamanți

În octombrie 2001, dl. Gherghina (în continuare reclamantul) a suferit un accident, fiind încadrat în gradul de handicap grav conform unor certificate emise în 2003 şi 2007, având dreptul la un asistent personal.

D-na Radi (în continuare reclamanta), mătuşa sa, are dreptul de a practica fizioterapia şi recuperarea medicală în calitate de asistentă; aceasta avea o experienţă de 25 de ani în domeniu; reclamanta deţine şi o diplomă de licenţă în specializarea drept. Ea a oferit celuilalt reclamant asistenţă personală imediat după accident. La acea dată, autorităţile locale din Braşov nu aveau încadraţi asistenţi personali specializaţi. Reclamantei i s-a oferit postul de asistent personal cu normă întreagă pentru celălalt reclamant, pe perioadă nelimitată.

La 3 iulie 2006, reclamanta a semnat un contract de muncă cu autorităţile locale din Braşov. La 6 iulie 2007 a fost adăugată contractului fişa postului care descria principala atribuţie a reclamantei ca fiind aceea de a oferi îngrijire şi asistenţă permanentă unei persoane care deţine un certificat medical ce atestă un grad de handicap grav. Reclamantul nu a fost implicat în acest proces, neavând nicio influenţă asupra alegerii mijloacelor de sprijin disponibile sau în alegerea asistentului personal.

Potrivit clauzelor contractuale, reclamanta trebuia să lucreze 8 ore zilnic sau 40 de ore săptămânal, era remunerată şi se bucura de o serie de drepturi suplimentare precum plata muncii suplimentare, perioade de repaus zilnic şi săptămânal şi concediu anual. Salariul său era egal cu salariul minim pe economie care este determinat anual prin acte normative.

Reclamanta a arătat că principalele sale activităţi, ca asistent personal, erau următoarele: mai întâi, ea asista pe reclamant în timpul exerciţiilor de recuperare şi fizioterapie cu o durată de trei sau patru ore zilnic; de asemenea, reclamanta îl însoţea pe reclamant de fiecare dată când acesta părăsea locuinţa, ajutându-l să folosească scaunul rulant pe care îl manipula la nevoie. Reclamanta a explicat că aceste acţiuni implicau un efort fizic mare, care era accentuat de lipsa infrastructurii. În perioada în care reclamantul a urmat cursurile universitare, reclamanta obişnuia să îl aştepte până la finalizarea cursurilor şi apoi îl ajuta să se întoarcă la domiciliu. În acest scop reclamanta s-a mutat în Bucureşti pentru a-l urma pe reclamant atunci când acesta s-a înscris la o universitate din Bucureşti. Reclamanta efectua diferite deplasări în favoarea reclamantului, de exemplu pentru a-l reprezenta în relaţia cu autorităţile sau a efectua diferite cumpărăturo. În sfârşit, reclamanta a explicat că în mod sistematic lucra peste timpul normal de muncă şi a fost diagnosticată cu anxietate şi depresie.

Atunci când reclamanta a dorit să beneficieze de concediul anual, autorităţile locale nu au reuşit să asigure reclamantului un alt asistent personal şi nici să îl cazeze pe acesta într-un centru specializat. Acestea au oferit o alocaţie compensatorie conform art.37 alin.3 din Legea nr. 448/2006. Autorităţile locale au explicat că alocaţia era cuvenită pentru persoana cu handicap iar nu pentru asistentul personal. Reclamanta a susţinut că alocaţia compensatorie nu era suficientă pentru a angaja o persoană pe durată determinată în condiţiile pieţei muncii, astfel încât a decis să nu efectueze concediul de odihnă.

În consecinţă, reclamanta susţine că s-a aflat în activitate 24 de ore din 24, în fiecare zi a săptămânii şi în fiecare săptămână din an de când a început să lucreze ca asistent personal pentru al doilea reclamant.

La 13.06.2012, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva angajatorului la Tribunalul Argeş, susţinând că nu a primit diferite beneficii la care era îndreptăţită în baza contractului de muncă cum ar fi: sporul de vechime, sporul pentru munca în condiţii grele şi pentru asistenţa oferită unei persoane cu handicap grav sau plata muncii prestate în timpul nopţii. Reclamanta s-a mai plâns de faptul că nu a putut beneficia în fapt de concediul anual, de vreme ce a fost necesar să fie în permanenţă la dispoziţia celuilalt reclamant. Din aceste motive, a solicitat ca angajatorul să respecte dreptul său la perioadele de repaus. În sfârşit, reclamanta s-a plâns de faptul că autorităţile locale nu i-au oferit sprijin pentru îndeplinirea atribuţiilor, aşa cum prevede legea. Reclamanta a învederat instanţei că suferă de epuizare fizică şi psihică şi un stress permanent ca rezultat al faptului că nu poate face faţă cerinţelor pe care le implică asistarea reclamantului.

Reclamanta s-a mai plâns de faptul că, deşi a prestat o muncă solicitantă ce impune o calificare specială şi a fost angajată 25 de ani, în prezent primeşte un salariu minim, acordat lucrătorilor sociali fără experienţă, situaţie care o va afecta la momentul pensionării deoarece contribuţiile sociale sunt semnificativ mai mici. În sfârşit, a arătat că, la vârsta sa, ar fi dificil să obţină un alt loc de muncă.

La 16.01.2013, Tribunalul Argeş a respins acţiunea reclamantei. Instanţa a reţinut că reclamanta a primit toate beneficiile la care avea dreptul conform Legii nr.448/2006, inclusiv sporul de vechime de 25%, care a fost corect calculat. În legătură cu acest spor, instanţa a reţinut că, deşi iniţial angajatorul a adăugat 25% la salariul de bază, ulterior a corectat această eroare, incluzând sporul de 25% în salariul de bază, astfel cum impunea legea. A mai reţinut că anumite beneficii prevăzute în alte legi, cum ar fi remunerarea muncii prestate în timpul nopţii sau sporul pentru activitatea desfăşurată în beneficiul persoanelor cu handicap, nu erau aplicabile asistenţilor personali. Instanţa a arătat, în continuare, că reclamanta a obţinut plăţi compensatorii din partea angajatorului ca urmare a faptului că nu a avut posibilitatea de a efectua concediul de odihnă începând cu anul 2009 până în 2011.

Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, motivat de faptul că, potrivit Codului muncii, concediul anual este garantat pentru toţi angajaţii care nu pot renunţa la acest drept. Ea a acuzat angajatorul pentru că nu a identificat un înlocuitor şi a susţinut că sumele primite nu puteau compensa imposibilitatea sa practică de a efectua concediul anual.

La 31.10.2013 Curtea de Apel Piteşti a respins recursul, menţinând, în esenţă, considerentele primei instanțe. (par.3-14)

1.2. Susţinerile reclamanţilor cu privire la încălcarea unor drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie

Reclamanta a susţinut că sistemul de asistenţă personală impune o sarcină disproporţionată asupra rudelor persoanei cu dizabilităţi, care au şi calitatea de asistent personal, cum este cazul său, aceasta conducând la muncă forţată, cu încălcarea art.4 din Convenţie. Aceasta a mai susţinut că, derogând de la prevederile Codului muncii, Legea nr. 448/2006 impune un nivel inferior de remunerare şi condiţii defavorabile de muncă, fără a ţine cont de vechimea în muncă, nivelul de educaţie sau caracteristicile reale ale muncii prestate. Reclamanta a arătat că această situaţie nu era previzibilă la momentul la care a încheiat contractul de muncă, de vreme ce acesta prevedea anumite drepturi de bază, care au fost oricum diminuate ulterior de angajator şi instanţele naţionale. În sfârşit, a susţinut că lipsa asistenţilor personali profesionişti şi a centrelor specializate constituie probleme structurale în România, făcând inaplicabile prevederile art. 37 din legea care reglementează protecţia persoanelor cu dizabilităţi.

Pentru aceleaşi motive, reclamanta a susţinut că prin sistemul de asistenţă personală i-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii private astfel cum este garantat de art.8 din Convenţie. A susţinut că instanţele naţionale au aplicat prevederile legale relevante într-o manieră inflexibilă, refuzând să ia în considerare circumstanţele sale individuale în ceea ce priveşte calificarea şi experienţa.

Reclamantul s-a plâns pentru încălcarea art.8 din Convenţie în sensul că nu a fost implicat în nici o etapă a procesului de recrutare, formare profesională sau în conducerea activităţii asistentului sau personal. Acesta a susţinut că sistemul instituit de autorităţile locale pentru a asigura asistenţa, nu corespundea nevoilor sale, care nu au fost niciodată evaluate în mod adecvat.

Reclamantul a mai arătat că membrii familiei erau desemnaţi ca asistenţi personali aproape în mod automat, din cauza lipsei cronice de personal profesionist şi din cauză că salariile oferite erau prea mici pentru a recruta asistenţi din piaţa liberă a muncii. În opinia sa, desemnarea membrilor familiei ca asistent personal, cu greu putea conduce la atingerea scopului de a avea o viaţă independentă şi autonomă. A mai arătat că măsura a avut chiar efectul opus, de a consolida dependenţa sa de membrii familiei, făcând practic imposibilă părăsirea casei părinteşti.

Ambii reclamanţi au susţinut că a fost încălcat art.13 din Convenţie prin aceea că nu există nici un remediu în legislaţia din România pentru a contesta sistemul legal de asistenţă personală, argumentând că această situaţie, în sine, este contrară Convenţiei. Pentru a susţine această plângere, reclamanţii s-au referit la Decizia Curţii Constituţionale nr.818 din 3 iulie 2008, potrivit cu care, instanţele naţionale nu au dreptul să refuze aplicarea prevederilor legale care consideră că încalcă drepturile omului sau să le înlocuiască cu alte norme create pe cale de interpretare jurisdicţională, de vreme ce funcţia legislativă aparţine Parlamentului şi, într-o anumită măsură, guvernului.

În sfârşit, reclamanta a mai susţinut încălcarea art. 14 din Convenţie în corelare cu art. 4 şi 8 din Convenţie, prin aceea că, în ceea ce o priveşte, condiţiile de muncă şi nivelul remunerării erau inferioare celor prevăzute pentru toţi ceilalţi angajaţi ai Statului, fără să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă, determinate de asocierea sa cu o persoană cu dizabilităţi şi pe criteriu de gen. În acest sens a arătat că marea majoritate a asistenţilor personali erau femei, întrucât erau privite ca principalele furnizoare de îngrijire şi deoarece acestea erau remunerate, deseori, mai puţin decât soţii lor, făcând astfel mai probabil să fie dispuse să accepte condiţiile de angajare ca asistent personal. A mai arătat că condiţiile inflexibile şi inferioare de muncă şi remunerare stabilite în contractele de asistenţă personală, în principal afectând femeile, întăreau stereotipiile bazate pe criteriul de gen, referitoare la femei privite în calitate de casnice şi care îngrijesc copiii determinând o discriminare pe criteriu de gen cu încălcarea art.1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. (par.18-22)

1.3. Considerentele Curţii

1.3.1. Referitor la plângerile reclamantei

1.3.1.1. Cu privire la art. 4 din Convenţie

Curtea a reiterat faptul că nu există o definiţie a noţiunilor de „muncă forţată sau obligatorie” în Convenţie astfel încât, în jurisprudenţa sa, a apelat la Convenţia nr. 29 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii referitoare la munca forţată şi obligatorie. În sensul acestei Convenţii, noţiunea de „muncă forţată sau obligatorie” înseamnă „orice muncă sau serviciu care este obţinută de la orice persoană sub ameninţarea oricărei pedepse şi pentru care acea persoană nu s-a oferit voluntar”. Curtea a preluat această definiţie ca punct de pornire pentru interpretarea art. 4 par.2 din Convenţie[3] (par.

În cauza Van der Mussele c. Belgiei[4], care privea obligaţia avocaţilor stagiari de a oferi servicii în cadrul unui sistem de ajutor judiciar fără plată, Curtea a dezvoltat standardele pentru evaluarea a ceea ce ar putea fi considerat a fi normal în ceea ce priveşte obligaţiile care incumbă celor ce practică o anumită profesie. Aceste standarde au în vedere dacă serviciile oferite exced limitelor activităţilor profesionale normale ale persoanei în cauză; dacă serviciile sunt remunerate sau nu sau dacă serviciul implică alţi factori compensatorii; dacă sarcina impusă este disproporţionată (a se vedea hotărârea pronunţată în cauza Steindel c. Germaniei privind obligaţia unui medic de a participa la un serviciu de urgenţă, cauza Graziani-Weiss c. Austriei privind obligaţia avocaţilor de a acţiona în calitate de curatori pentru persoanele cu boli psihice care nu au nici o rudă capabilă să desfăşoare această activitate). (par.

Curtea a arătat că nu orice prestare a unei munci obţinute de la un individ sub sancţiunea unei pedepse constituie în mod necesar o muncă forţată sau obligatorie interzisă de art.4 par.2 din Convenţie. Factorii care trebuie luaţi în considerare includ tipul şi volumul de muncă implicate. (par.

Aplicând aceste principii în cauza analizată, Curtea a reţinut, în primul rând, că reclamanta a acceptat prestarea muncii de bună voie, de vreme ce, în mod voluntar, a încheiat un contract bilateral cu autorităţile locale. Curtea a considerat că nu există indicii ale vreunui tip de coerciţie, fie din partea celuilalt reclamant, fie din partea autorităţilor. Curtea a mai avut în vedere că reclamanta a fost remunerată pentru munca sa, iar faptul că nu a fost mulţumită cu nivelul salariului nu echivalează cu lipsa remuneraţiei. Mai mult, Curtea are în vedere că reclamanta a fost liberă să se adreseze în legătură cu aceste aspecte instanţelor judecătoreşti, posibilitate de altfel valorificată (par.

Curtea reţine, în continuare, că reclamanta este liberă să denunţe contractul în orice moment fără vreo consecinţă asupra sa, în sensul că nu riscă nici o sancţiune sau pierdere a unor drepturi sau privilegii[5]. Curtea a avut în vedere, în particular, că studiile sale şi experienţa profesională avută îi deschideau o mai mare gamă de oportunităţi pe piaţa muncii şi că nici incertitudinea cu privire la modul în care, în mod practic, ar putea să găsească un loc de muncă potrivit şi nici maniera în care autorităţile ar putea găsi o soluţie alternativă pentru îngrijirea celui de al doilea reclamant nu constituie aspecte care ar fi putut afecta libertatea reclamantei de a hotărî încetarea contractului (par.

Pentru aceste motive, Curtea a considerat că reclamantei nu i s-a cerut să desfăşoare muncă forţată sau obligatorie iar plângerea este în mod evident nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 par. 3 (a) şi 4 din Convenţie (par.29).

1.3.1.2. Asupra art. 8, 13 şi 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie

Analizând restul plângerilor, în lumina probelor aflate în posesia sa şi în limita competenţelor sale, Curtea a considerat că nu rezultă nici o aparenţă a încălcării a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de aceste prevederi. În particular, referitor la acuzaţiile reclamantei referitoare la încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale private, Curtea reiterează faptul că aceasta este liberă să denunţe contractul de muncă în orice moment şi să recâştige controlul vieţii sale private, dacă apreciază că aceasta este afectată de condiţiile actualului contract de muncă. (par.30, 31)

În ceea ce priveşte discriminarea invocată de reclamantă în referire la condiţiile angajării sale, Curtea a avut în vedere că instanţele naţionale au explicat pentru ce motiv diferite beneficii, care s-ar putea aplica altor categorii de angajaţi, nu îi sunt aplicabile şi nu observă nici un motiv să se depărteze de interpretarea făcută de instanţele naţionale legislaţiei aplicabile[6]. (par.32)

În sfârşit, referitor la plângerea vizând art.13 din Convenţie, Curtea a reiterat faptul că nu este sarcina sa să analizeze legislaţia relevantă în manieră abstractă ci trebuie să se limiteze, pe cât posibil, la examinarea problemelor ivite în legătură cu cauza ce îi este prezentată[7]. În această privinţă, Curtea a reţinut că reclamanta a avut pe deplin acces la o instanţă pentru a se plânge de condiţiile angajării sale şi că în hotărârile judecătoreşti pronunţate în cazul său a primit răspuns la toate argumentele pe care le-a expus în faţa instanţelor naţionale. În consecinţă, Curtea a considerat că şi această parte a plângerii este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art.35 par.3 (a) şi 4 din Convenţie.

1.3.2. Plângerile reclamantului întemeiate pe prevederile art. 8 şi art. 13 din Convenţie

Al doilea reclamant s-a plâns în legătură cu lipsa implicării sale în alegerea asistentului personal, din perspectiva art.8 din Convenţie, şi în legătură cu imposibilitatea sa de a contesta sistemul legal de asistenţă, din perspectiva art. 13 din Convenţie.

Curtea reţine, mai întâi, că reclamantul nu a formulat nicio plângere adresată autorităţilor sau instanţelor naţionale în legătură cu decizia autorităţilor locale de a o angaja pe mătuşa sa, reclamanta din această cauză, ca asistent personal şi nu s-a plâns în legătură cu mijloacele alese de autorităţile locale pentru protecţia sa sub imperiul Legii nr.448/2006. Mai mult, reclamantul nu a fost parte în procedurile judiciare iniţiate de mătuşa sa privind condiţiile de muncă.

În consecinţă, Curtea a considerat că această parte a plângerii trebuie respinsă conform art.35 par.1 şi 4 din Convenţie întrucât nu au fost epuizate remediile interne. (par.35-36)

2. Notă

Curtea a analizat aspectele particulare ale modului în care s-a desfășurat activitatea reclamantei numai din perspectiva art.4 din Convenție, reținând ca argument decisiv faptul că aceasta a semnat un contract individual de muncă, fără nici o constrângere, și este liberă în orice moment să solicite încetarea acestuia, fără nicio consecință în ceea ce o privește.

Curtea a analizat existența unor constrângeri directe, atât din partea angajatorului, cât și a beneficiarului asistenței, dar și a unor constrângeri indirecte, legate de posibilitatea de a identifica un alt loc de muncă și de considerentele subiective care au determinat-o pe reclamantă să continue activitatea, respectiv dificultățile identificării și angajării altui asistent personal și a acordării asistenței într-un centru specializat, apreciind că aceste împrejurări nu sunt de natură a-i afecta libertatea de voință.

În limitele sesizării, Curtea nu a analizat aspectele concrete referitoare la remunerația pe care reclamanta o considera cuvenită pentru activitatea desfășurată, în special aspectele referitoare la sporurile cuvenite sau plata muncii suplimentare, verificând numai posibilitatea efectivă pe care reclamanta a avut-o de a se adresa instanțelor naționale și reținând că acestea au răspuns argumentelor ce le-au fost prezentate. Rezultă, din considerentele Curții, per a contrario, că oricum aceasta nu ar fi analizat în concret dreptul reclamantei la anumite venituri salariale ci, cel mult, dacă ar fi constatat că reclamanta nu a avut posibilitatea să se adreseze unei instanțe în legătură cu condițiile sale de muncă, ar fi verificat încălcarea art. 6 sau 13 din Convenție.

Astfel, este de reţinut că în unele decizii, Curtea Constituţională a stabilit în legătură cu dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii şi dreptul la un nivelul de trai decent, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art.41 şi art.47 alin.(1) că „prin conţinutul lor […] sunt drepturi complexe care includ şi dreptul la salariu şi dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, care să asigure un trai civilizat şi decent cetăţenilor” [8].

Privind dreptul la salariu ca făcând parte din conţinutul dreptului la muncă, se înţelege că dreptul la salariu se bucură de aceeaşi protecţie ca şi dreptul al muncă.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudenţa sa că dreptul la muncă nu este garantat de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale[9].

De asemenea, prin Decizia din 6 decembrie 2011, în cauzele conexe Mihăieş c. României şi Senteş c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum (par.14), că statul are dreptul de a stabili remuneraţia din buget pentru angajaţii săi şi poate suspenda sau înceta plata anumitor drepturi prin modificări legislative (par.15) şi că o creanţă nu poate fi considerată ca o valoare patrimonială în sensul art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern inclusiv dacă a fost recunoscută printr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor ceea ce nu este cazul (par.14 şi 16).

Pe de altă parte, dreptul la asistență din partea unui asistent personal, alternativ dreptului la indemnizație de însoțitor, este un drept al persoanei încadrate într-un gard de handicap grav (art. 35 și art.42 din Legea nr.448/2006).

Or, în cauza Frimu şi alţii c. României și în cauza Abăluţă şi alţii c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că statele părţi la Convenţie dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, că autorităţile naţionale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile şi veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepţia cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil[10].

Una dintre problemele importante invocate în cauză, însă, a fost aceea a remunerării pentru munca suplimentară, problemă determinată de specificul activității asistenților personali.

Astfel, deși în cazul asistentului personal, art.37 al.1 lit.b) din Legea nr.448/2006 stabilește că programul de lucru trebuie să nu depășească în medie 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână, în practică, asemenea reclamantei din cauza prezentată, unii asistenți personali au susținut că desfășoară muncă mai mult de 8 ore zilnic și 40 de ore săptămânal, astfel încât sunt îndreptățiți la plata muncii suplimentare, acest tip de litigii generând chiar o practică judiciară neunitară[11].

Mai mult, în cazul asistenților personali profesioniști, art.45-50 din Legea nr. 448/2006 nu stabilește numărul de ore de muncă iar în conformitate cu art.5 pct.7 din aceeași lege, prin definiție, asistentul personal profesionist asigură la domiciliul sau îngrijirea şi protecția adultului cu handicap grav sau accentuat, aflat în condiţiile precizate de lege.

O problemă reală care se pune, din această perspectivă, este de a stabili dacă, în timpul de muncă (definit de art.111 din Codul muncii) trebuie incluse și perioadele în care, prin ipoteză, asistentul personal nu prestează efectiv activități de asistență a beneficiarului, dar stă la dispoziția angajatorului, la domiciliul său, pentru a asigura asistență beneficiarului, atunci când asistentul personal are același domiciliu cu beneficiarul asistenței (situație care, în cazul asistentului personal profesionist este prezumat prin definiție).

În funcție de răspunsul la această problemă se poate verifica efectuarea muncii suplimentare (în sensul art.120 din Codul muncii), în timpul nopții (în sensul art.125 din Codul muncii) sau în zile de repaus sau de sărbătoare legală, pentru a stabili dacă asistentul personal (inclusiv cel profesionist) are dreptul la remunerarea suplimentară.

Situația asistenților personali poate fi, într-o anumită măsură, comparabilă cu cea a personalului medical.

În legătură cu situația personalului medical, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit două reguli importante:

  • este inclusă în timpul de lucru perioada în care personalul medical nu desfășoară activități specifice dar se află la dispoziția angajatorului, la locul de muncă[12];
  • nu este inclusă în timpul de lucru perioada în care personalul medical nu desfășoară activități specifice și se află la dispoziția angajatorului, dar la propriul domiciliu[13] sau în altă locație ce nu este stabilită de angajator[14].

Or, în situația premisă avută în vedere, asistentul personal, atunci când nu desfășoară activități specifice, se află totuși la dispoziția angajatorului, pentru a presta servicii beneficiarului, în același timp la locul de muncă dar și în propriul domiciliu.

Situația este, într-o anumită măsură, asemănătoare celei examinate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Nicușor Grigore împotriva Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva – Direcția silvică București[

Astfel cum a stabilit însă CJUE în acea cauză, este de competența instanței învestite cu soluționarea acțiunii să stabilească dacă angajatul, în temeiul unor obligații legale, desfășoară activități specifice fie în mod permanent, fie într‑un mod care face să fie depășit timpul de lucru maxim săptămânal prevăzut de lege și, eventual, să verifice dacă sunt respectate în speță condițiile prevăzute la art.17 alin. (1) din Directiva 2003/88 sau la art.22 alin.(1) din aceasta, referitoare la posibilitatea de a deroga de la art. 6 din Directivă[16] (par.79).

Mai poate fi relevant că, în opinia CJUE, un considerent important pentru a stabili că timpul în care angajatul rămâne la dispoziția angajatorului, dar la propriul domiciliu, nu constituie timp de muncă a fost acela că, deși angajatul se află la dispoziţia angajatorului în sensul că trebuie să poată fi contactat în orice moment pentru a desfășura activitatea specifică, în această situaţie poate să îşi gestioneze timpul cu mai puţine constrângeri şi să îşi urmărească propriile interese astfel încât, în aceste circumstanţe, doar timpul aflat în legătură cu oferirea propriu – zisă a asistenţei (medicale în cauza respectivă) trebuie privit ca timp de lucru în sensul Directivei 93/104[17].

 


[1] Secția a IV-a, cererea nr. 34655/14, decizia din 5 ianuarie 2016; textul în limba engleză disponibil la http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-160459

[2] Legea privind protecția şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată.

 

[3] A se vedea, între altele, hotărârea pronunţată în cauza Siliadin c. Franței, par.115-116; hotărârea pronunţată în cauza Stummer c. Austriei, par.117-118; hotărârea pronunţată în cauza Graziani-Weiss c. Austriei, par.36.

[4] Hotărârea din 23 noiembrie 1983, par.32,39.

[5] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza C.N. şi V. c. Franţei, par. 52.

[6] În acest sens, a se vedea hotărârea pronunţată în cauza García Ruiz c. Spaniei, par.28.

[7] A se vedea, spre exemplu, mutatis mutandis, hotărârea pronunţată în cauza Finger c. Bulgariei, par.120 și hotărârea pronunţată în cauza Goranova-Karaeneva c. Bulgariei, par.48.

[8] Spre exemplu, Decizia nr. 1221/12.11.2008.

[9] CEDO, hotărârea pronunţată în cauza Teodorescu c. României, par.88, a se vedea Dragoş Călin, Irina Cioponea (coord.) – ”Drept social. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României”, Ed. Universitară, Bucureşti, 2015, p.35.

[10] A se vedea Dragoş Călin, Reformarea sistemului de pensii, prin transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010, este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 - decizia de inadmisibilitate în cauzele Frimu și alții c. României, în Revista JurisClasor CEDO – Martie 2012, www.hotararicedo.ro, respectiv Dragoş Călin, Pensiile cadrelor militare. Reforma produsă prin Legea nr. 119/2010 - decizia de inadmisibilitate în cauza Constantin Abăluță și alții c. României, în Revista JurisClasor CEDO – Iunie 2012, www.hotararicedo.ro,.

[11] A se vedea, în acest sens, Minuta întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă a Consiliului Superior al Magistraturii întocmită cu ocazia ședinței din 09.06.2010, pct.1, publicată la poagina web http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/08_11_2010__35800_ro.PDF.

[12] Spre exemplu Ordonanța Curții (Camera a cincea) din 11 ianuarie 2007 pronunțată în cauza C‑437/05, în procedura Jan Vorel împotriva Nemocnice Český Krumlov, EU:C:2007:23, publicată în limba română la www.curia.europa.eu.

[13] Hotărârea Curții din 3 octombrie 2000 în cauza C-303/98, privind procedura Sindicato de Médicos de Asistencia Pública (Simap) c. Conselleria de Sanidad y Consumo de la Generalidad Valenciana, EU:C:2000:528, publicată în limba engleză la www.curia.europa.eu.

[14] Hotărârea Curţii (Camera a patra) în cauza C-87/14, Comisia Europeană contra Irlandei, EU:C:2015:449, publicată în limba română la www.curia.europa.eu; a se vedea Răzvan Anghel – ”Formarea profesională a medicilor stagiari (rezidenţi). Includerea duratei activităţilor de formare în timpul de lucru. Condiţii. Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene asupra acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulată de Comisia Europeană împotriva Irlandei”, în Revista de Jurisprudență Europeană nr. 2/2015.

[15] Ordonanța Curții (Camera a șasea) din 4 martie 2011 în cauza C‑258/10, în procedura Nicușor Grigore împotriva Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva – Direcția silvică București, EU:C:2011:122, publicată în limba română la www.curia.europa.eu.

[16] Art.17 alin.(1) din Directiva 2003/88 prevede că statele membre pot deroga, între altele, de la art. 6 și 16 din directivă, această din urmă dispoziție reglementând perioada de referință pentru calculul timpului maxim de lucru săptămânal, atunci când, pe baza caracteristicilor specifice ale activității exercitate, durata timpului de lucru nu este măsurată și predeterminată sau poate fi determinată de lucrătorii înșiși.

[17] Par.50 din considerentele Hotărârii Curții din 3 octombrie 2000 pronunţată în cauza C-303/98, citată anterior.