<<< Toate categoriile

Principiul egalităţii armelor şi locul procurorului în sala de judecată. Principiul contradictorialităţii - decizia de inadmisibilitate în cauza Trăilescu c. României


JurisClasor CEDO - Iunie 2012, 14

În esenţă, prin decizia pronunţată în cauza Trăilescu c. României, Curtea a constatat ca vădit nefondată plângerea reclamantului întemeiată pe prevederile art. 6 par. 1 din Convenţie, respingând-o ca inadmisibilă potrivit art. 35 par. 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.

Locul ocupat de procuror în sala de judecată nu încalcă prevederile art. 6 par. 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a apreciat că o poziţie «fizică» privilegiată în sala de judecată a reprezentantului Ministerului Public nu pune «acuzatul» într-o situaţie dezavantajoasă pentru apărarea drepturilor sale.

Totodată, în lipsa unor indicii cu privire la aprecierea arbitrară a probelor de către instanţele interne, Curtea a reiterat faptul că revine instanţelor naţionale sarcina de a aprecia asupra probelor administrate în cursul procedurilor desfăşurate în faţa lor.

Admisibilitatea probelor şi aprecierea acestora revine în primul rând instanţelor naţionale, Curtea Europeană neputându-se substitui analizei probelor efectuate de judecătorul intern.

 

Rezumând decizia din data de 22 mai 2012, arătăm că reclamantul Ovidiu Trăilescu a formulat două plângeri îndreptate împotriva Statului român.

În cadrul primei plângeri înaintate Curţii, reclamantul a precizat faptul că, urmare a susţinerii examenului de admitere în magistratură din anul 2000, acesta a fost declarat admis. Totuşi, ulterior, Ministerul Public a refuzat să propună Ministerului Justiţiei numirea sa în funcţia de procuror stagiar, pe motiv că nu ar fi avut o bună reputaţie. Parchetul şi-a întemeiat decizia pe faptul că în anul 1998, reclamantul fusese implicat într-o altercaţie cu un terţ, soldată cu sancţionarea sa contravenţională şi formularea unei plângeri penale soluţionată prin împăcarea părţilor. În plus, s-a reţinut că reclamantul fusese concediat disciplinar de la ultimul loc de muncă, chiar dacă ulterior decizia de concediere fusese anulată de instanţă pentru motive de formă. De asemenea, s-a constatat că reclamantul reprezentase în instanţă aceeaşi societate de la care fusese concediat, fără a fi fost împuternicit în acest sens.

Acţiunea în contencios administrativ introdusă de reclamant prin care solicita anularea deciziilor parchetului şi numirea sa în funcţia de procuror stagiar a fost respinsă ca nefondată, hotărârea fiind menţinută şi în recurs. Pe parcursul procesului, cererea reclamantului de ataşare a dosarul de personal întocmit de parchet a fost respinsă faţă de probele deja administrate. De asemenea, reclamantul a arătat că, în timpul şedinţelor de judecată, procurorul în calitate de reprezentant al Ministerului Public a luat loc în sală alături de completul de judecată.

Prin cea de-a doua plângere înaintată Curţii, reclamantul a arătat că a solicitat procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. accesul la dosarul său de personal, cerere care a fost respinsă pe motiv că informaţiile solicitate de reclamant nu erau de interes public şi nu intrau sub incidenţa Legii nr. 544/2001. Totodată, s-a ţinut cont şi de faptul că reclamantul fusese înştiinţat asupra motivelor pentru care se respinsese cererea sa de numire ca procuror stagiar. Acţiunea introdusă de reclamant în baza Legii nr. 544/2001 prin care solicita a i se acorda accesul la dosarul de personal a fost respinsă ca nefondată, faţă de inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 544/2001, informaţiile solicitate nefiind publice. Hotărârea a fost menţinută în recurs.

Faţă de situaţia de fapt expusă, reclamantul s-a adresat Curţii, invocând încălcarea de către autorităţile naţionale a drepturilor garantate prin art. 6 par. 1 şi art. 8 combinat cu art. 13 din Convenţie. Astfel, în temeiul art. 6 par. 1, reclamantul s-a plâns de absenţa unui tribunal independent şi imparţial şi de inechitatea procedurii, determinate de locul procurorului lângă judecător în sala de judecată. Totodată, acesta s-a plâns de respingerea cererii de ataşare a dosarului său de personal ca probă în cursul procesului. Invocând articolul 8, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului la viaţa privată prin imposibilitatea de a avea acces la dosarul de personal. Sub aspectul articolului 13, reclamantul s-a plâns de faptul că nu a beneficiat de un recurs efectiv pentru a contesta refuzul autorităţilor de a-i acorda acces la dosarul personal.

În hotărârea pronunţată, având în vedere prevederile art. 6 par. 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte locul ocupat de procuror în sala de judecată, Curtea a observat în primul rând că reclamantul a participat la o procedură administrativă, iar nu penală.

Mai departe, Curtea a reiterat principiile consacrate în jurisprudenţa anterioară, reamintind că imparţialitatea în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie se defineşte prin absenţa prejudecăţilor ori a părerilor preconcepute. Existenţa acestora se analizează printr-un dublu demers: primul dintre acestea constă în încercarea de a determina care a fost convingerea interioară a judecătorului cauzei ori interesul său personal în cauza respectivă; cel de-al doilea demers constă în luarea măsurilor necesare asigurării garanţiilor pentru excluderea oricărui dubiu legitim asupra imparţialităţii instanţei.

Aplicând principiile enumerate mai sus la cauza de faţă, Curtea a statuat faptul că situaţia expusă referitoare la locul procurorului în sala de judecată nu este suficientă prin ea însăşi pentru a pune în discuţie principiul egalităţii armelor ori lipsa de imparţialitate şi independenţă a judecătorului, în măsura în care, chiar dacă reprezentantul Ministerului Public avea o poziţie «fizică» privilegiată în sala de judecată, acest lucru nu plasa «acuzatul» într-o situaţie concretă dezavantajoasă pentru apărarea intereselor sale (a se vedea în acest sens, cauza Chalmont c. Franţei, decizia din 9 decembrie 2003, nr. 72531/01; cauza Morillon c. Franţei, decizia din 2 octombrie 2003, nr. 71991/01; cauza Carballo şi Pinero c. Portugaliei, decizia din 21 iunie 2011, nr. 31237/09; cauza Dirioz c. Turciei, decizia din 31 mai 2012, nr. 38560/04).

Sub aspectul nerespectării principiului contradictorialităţii determinat de faptul că dosarul de personal al reclamantului nu a fost ataşat la dosarul aflat pe rolul instanţei de contencios administrativ, Curtea a reiterat faptul că admisibilitatea probelor este reglementată în primul rând de normele de drept intern, revenind instanţelor naţionale sarcina de a aprecia asupra probelor administrate (a se vedea cauza Van Mechelen şi alţii c. Olandei, nr. 21363/93, 21364/93, 21427/93 şi 22056/93, 23 aprilie 1997, par. 50; cauza De Lorenzo c. Italiei, decizia din 12 februarie 2004, nr. 69264/01; şi cauza Garcia Ruiz c. Spaniei [MC], 21 ianuarie 1999, nr. 30544/96, par. 28). Curtea a reamintit faptul că dreptul la o procedură contradictorie în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie implică în principiu posibilitatea oferită părţilor unui proces penal sau civil de a lua cunoştinţă şi de a discuta toate probele administrate în cursul procesului (a se vedea cauza Morel c. Franţei, 6 iunie 2000, nr. 34130/96, par. 27; Meftah şi alţii c. Franţei [MC], 26 iulie 2002, nr. 32911/96, 35237/97 şi 34595/97, par. 1; şi cauza Augusto c. Franţei, 11 ianuarie 2007, nr. 71665/01, par. 50).

În cauză, Curtea a observat că solicitarea reclamantului a fost respinsă motivat de instanţele interne, care au apreciat că dispuneau de probe suficiente pentru a judeca fondul cauzei. În plus, reclamantul a fost informat asupra datelor de fapt în baza cărora s-a respins cererea sa de numire ca procuror stagiar. Mai mult, reclamantul nu a contestat realitatea datelor de fapt, despre care avea deplină cunoştinţă, ci maniera cum au fost interpretate acestea de autorităţile judiciare. Or, Curtea a stabilit faptul că nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale în aprecierea probelor (a se vedea cauza E.S. c. Franţei, decizia din 10 februarie 2009, nr. 49714/06; şi cauza Russu c. României, decizia din 12 ianuarie 2010, nr. 27436/04). Mai mult decât atât, Curtea nu a identificat nici un indiciu de arbitrariu în aprecierea instanţelor interne.

În ceea ce priveşte art. 8, analizat singur ori combinat cu art. 13 din Convenţie, Curtea a apreciat ca fondată excepţia de neepuizare a căilor interne de atac invocată de Guvern, raportat la posibilitatea reclamantului de a formula o acţiune în temeiul Legii nr. 677/2001 pentru a obţine informaţii cu caracter personal din dosarul său constituit la parchet. Sub acest aspect, Curtea a constatat că Legea nr. 677/2001 reprezenta un remediu intern efectiv, reglementând procedura de urmat pentru obţinerea de către persoanele interesate a accesului la date cu caracter personal, iar mai apoi posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată în cazul refuz al autorităţii.

În acest context, Curtea a decis că art. 6 par. 1, art. 8 şi art. 13 din Convenţie nu au fost încălcate, plângerea fiind respinsă ca inadmisibilă.